Pentru elaborarea unei strategii pe termen lung, de asigurare a păcii globale şi regionale, este necesar un efort de înţelegere şi de anticipare a tendinţelor de evoluţie sau involuţie a lumii în care trăim. Schimbările mediului de securitate pot fi înţelese numai dacă luăm în considerare schimbarea naturii relaţiilor internaţionale, a regulilor, a normelor, a tipologiei actorilor, a scopurilor urmărite şi a mecanismelor de acţiune.

Lumea de azi poate fi descrisă ca o lume uni-multipolară, cu periferie anarhică. În acest context, chiar şi o super-putere ca SUA nu poate acţiona singură, ci doar împreună cu alte puteri. Occidentul însuşi este multipolar şi neuniform. Multipolarismul occidental este generat de democraţia internă şi de cea existentă în organismele şi instituţiile internaţionale pe care le-a creat.

Securitatea fiecărui stat al lumii trebuie să se adapteze societăţii post moderne. În lumea de azi, statele nu mai pot fi împărţite în blocuri pentru că reacţiile care apar în funcţie de diferite interese duc la schimbarea alianţelor şi a taberelor opuse pentru diferite teme sau subiecte. Este pe deoparte un reflex al democratizării lumii contemporane, dar şi al pragmatismului guvernelor obligate să răspundă nevoilor propriilor săi cetăţeni.

           Problemele tranziţiei către democraţie, dublate de separatism şi de întârzierea consolidării noilor state independente, crează la rândul lor riscuri directe legate de legitimitatea politică a statelor şi guvernelor şi pun sub semnul întrebării capacitatea de luptă împotriva corupţiei instituţionalizate, dar şi a nucleelor de tip mafiot care alimentează separatismul şi blochează consolidarea noilor state. O ameninţare asociată cu modelul global al democraţiei este şi populismul. Populismul poate duce la slăbirea puterii şi eficienţei instituţiilor cheie ale democraţiei, independenţei justiţiei, mass media şi armatei. Aceste elemente, combinate cu existenţa conflictelor îngheţate, stârnesc îngrijorare atât pentru tendinţele de fragmentare a noilor state independente, cât şi pentru tranzitul elementelor teroriste către Europa sau pentru menţinerea mentalităţilor retrograde care generează atractivitatea faţă de modelele administrative autoritare.

Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă care să dezvolte complementaritatea organismelor de securitate globale sau regionale. O viziune echilibrată ar trebui să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii a miliarde de oameni.

            Neînţelegerea motivaţiilor „celuilalt” a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte sau războaie. Iată de ce obiectivul „valorilor comune” mi se pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor internaţionale. Valorile comune împărtăşite au adus stabilitate Europei occidentale după secole de conflicte între Franţa, Germania şi Marea Britanie. Tot ele au împiedicat în zona NATO un posibil război greco-turc. După căderea imperiului sovietic, în 1989- 1990, tot acestea au adus stabilitate Europei centrale şi de est şi, în final, după conflicte, şi bulversatei zone balcanice. Numai politica valorilor comune ca bază de dialog poate aduce stabilitate.

Societatea civilă trebuie să devină un laborator unde se creează cultura politică a securităţii prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare. În acest laborator cred că există un loc privilegiat pentru foştii preşedinţi din perioada tranziţiei de la dictaturile comuniste la statele democratice. Cu experienţa lor civică şi de oameni de stat reformatori, folosindu-se de relaţiile reciproce şi de prestigiul câştigat, ei pot juca un rol atât în dezamorsarea unor conflicte, cât şi în regândirea unei strategii a păcii care să respecte interesele tuturor.