După două decenii, revoluţiile din ‘89 ies din actualitate pentru a intra în istorie şi mit. Conferinţa dedicată de Institutul pentru Studiul Totalitarismului căderii comunismului în Europa este subintitulată „Radiografia unui miracol”. Deşi sintagma folosită este o contradicţie în termeni, ea poate fi productivă pentru o mai corectă înţelegere a evenimentelor care au schimbat lumea la sfârşitul secolului XX. Este vorba doar de două căi diferite spre adevăr. Radiografia este o analiză fizică care ne permite, prin efectul difracţiei razelor X asupra unor structuri cristaline interne, să vizualizăm elemente obiective care nu pot fi observate la suprafaţa lucrurilor. Miracolul ne permite o cunoaştere prin revelaţie a inefabilului. Imaginea de pe giulgiul lui Isus este singurul caz cunoscut în istorie în care radiografia este chiar miracolul.

Drumul poate fi mai sigur dacă separăm cunoaşterea obţinută prin înlănţuirea logică a faptelor de abordarea emoţională, care transformă evenimentele în mituri. Şi ca un prim pas, separând descrierea faptelor de interpretarea lor.

În descrierea evenimentelor Revoluţiei din ‘89 am încercat să respect exigenţele pe care istoricii le-au fixat pentru istoria recentă şi să adaug în plus experienţa mea de cercetător în ştiinţele naturii şi competenţa juridică. Am încercat să trec de la analiza comportamentului generic al unor categorii largi: armată, securitate, nomenclatură, PCR, terorişti, la prezentarea câtor mai multe cazuri concrete în care o persoană cu identitate certă, aflată într-un anume  loc, la o dată precisă, a întreprins o anume acţiune. Pe măsură ce s-au adunat mai multe date de acest tip, ceea ce consideram înainte „o mulţime” amorfă a căpătat viaţă şi culoare. Şi mai ales o serie de teorii, precum aceea a conspiraţiei,  pot primi o interpretare complet diferită.

Ceea ce a făcut ca revoluţiile din ‘89 să pară un miracol a fost prăbuşirea imperiului comunist din interior pe cale paşnică într-un timp foarte scurt. Analiza contextului politic, economic şi social nu umbreşte acest miracol ci dimpotrivă îl pune şi mai mult în valoare. Mulţimile, care au realizat revoluţiile care au dus la prăbuşirea fostului Imperiu sovietic, au fost atrase la început de proiectul reformator a lui Gorbaciov, în speranţa normală şi sinceră că acesta va duce la o îmbunătăţire a vieţii lor. Reformele iniţiate la mijlocul anilor ‘90 în URSS prin perestroika şi glasnost au avut un rol important în declanşarea schimbării. Intelectualii, mai puţin interesaţi de perestroika, au fost atraşi însă de glasnost: ei au fost încântaţi de posibilitatea de a vorbi liber după decenii de interdicţii. Grupurile de intelectuali care aveau acum posibilitatea să se constituie la vedere în Rusia, în republicile din URSS, în ţările comuniste satelit din Europa Centraulă şi de Sud Est încep să elaboreze un proiect propriu de schimbare a regimurilor comuniste.

Acest proiect s-a dezvoltat pe trei paliere. Primul, un proiect de redescoperire a identităţilor naţionale prin limbă, cultură şi memorie istorică. Al doilea, un proiect de natură religioasă, renaşterea spiritului religios jucând un rol covârşitor pe tot arealul fostului Imperiu sovietic. Al treilea,  un proiect politico economic, prin propunerea unor reforme radicale care să ducă la o economie capitalistă şi la o democraţie de tip occidental. Pe măsură ce reformele economice de tip perestroika eşuau, s-a produs o translaţie a interesului mulţimilor de la proiectul Gorbaciov la proiectul intelectualilor radicali pe care aceştia au reuşit să-l facă public folosind glasnostul. În aceste condiţii, conspiraţia care prevedea o trecere treptată, cu menţinerea comunismului şi a Imperiului sovietic, mai liberalizat, a eşuat. Mulţimile au optat pentru proiectul radical. Forţa cu care l-au adoptat ţine însă de etos şi nu de o abordare raţională.  Etosul, care a pus în mişcare mulţimi uriaşe pe un spaţiu uriaş, poate fi înţeles numai printr-o abordare de tip antropologic.

Ce este particular în România? Revoluţia română, în primul rând, se individualizează prin tragismul ei, prin faptul că a fost marcată de o reprimare sângeroasă, care a produs un mare număr de morţi şi un număr foarte mare de grav răniţi care au rămas mutilaţi pe viaţă. A mai existat un fenomen: tortura aplicată cu o cruzime de neimaginat. O declanşare de cruzime, ultima a unui regim care s-a instalat prin teroare şi a ieşit de pe scena istoriei prin teroare.

Caracterul sângeros al revoluţiei române a determinat o reacţie juridică în cadrul unor procese penale. „Dosarele Revoluţiei” au început cu procesul Ceauşescu, o mascaradă juridică, dar au continuat cu procese care s-au desfăşurat în sistemul contradictoriu propriu dreptului din ţările democratice.

Adevărul obţinut prin judecarea în contradictoriu a faptelor este oarecum echivalent, pentru aria activităţii umane, cu adevărul obţinut de ştiinţele naturii. În procesul penal se asigură o confruntare organizată după reguli: între datele obţinute prin anchete poliţieneşti şi judiciare, probe materiale, reconstituiri, pe de o parte, şi declaraţiile învinuitului, ale martorilor propuşi de apărare şi pledoariile avocaţilor acestora, pe de altă parte, ceea ce permite exprimarea mai multe puncte de vedere asupra aceluiaşi fenomen.

Iată de ce propun cu insistenţă această sursă istoricilor pentru că orice proces încheiat este public şi documentele rămân la dispoziţia tuturor celor interesaţi. Interesul istoric nu este legat de sentinţă, oricare ar fi ea. Graţierea nu elimină fapta, nejudecarea prin prescripţie nu elimină fapta, decesul în timpul procesului a unei persoane nu elimină fapta. Documentar poate fi valorificat chiar în cazul unei hotărâri de achitare – eventual greşite – a unei instanţe.

Schimbarea paşnică a celui mai represiv şi criminal sistem din istorie ţine de domeniul miracolului. Nici o conspiraţie nu putea să organizeze această schimbare dacă nu ar fi existat determinarea unor presiuni, mulţimi de oameni care au crezut în idealuri şi au fost dispuse la lupte şi să moară pentru aceste idealuri. Aceste momente sunt rare la nivelul întregii istorii a lumii.

Revoluţia română din 1989 nu a fost doar scena unor acţiuni majore – fie ele criminale sau eroice, înţelepte sau stupide – ci înseamnă şi suma întâmplărilor unor oameni obişnuiţi, care au avut şansa sau nenorocul de a se afla, dintr-o dată, într-o situaţie neobişnuită pentru care nu erau pregătiţi. Aceşti oameni au dat atunci ce era mai bun sau ce era mai rău în ei. Au executat ordinele orbeşte, cu măsură sau cu exces de zel, unii au înţeles măreţia momentului pe care îl trăiau şi au fost gata să-şi rişte în mod conştient viaţa pentru libertate, adevăr şi dreptate, alţii şi-au ascultat doar instinctul. Unii i-au urmat pe cei temerari cu un curaj pe care nici măcar nu şi-l bănuiseră, alţii au aşteptat cu viclenie să vadă cine câştigă sau au rămas împotmoliţi în indiferenţă faţă de tot ce nu pare să-i atingă personal, indiferenţă la care-i condamnase obisnuinţa supravieţuirii cu orice preţ.

Poporul suntem noi toţi, deşi în cele nouă zile astrale din decembrie 1989 numai acţiunea unora a dus la schimbarea destinului naţional. Pentru a înţelege însă cu adevărat ce s-a întâmplat în 1989, nu ajunge numai să înregistrăm acţiunile unora şi altora, conexiunile şi consecinţele lor. E nevoie de ceva mai mult. Rădulescu Motru scria în 1938, într-o altă cumpănă a istoriei noastre: „orice popor se străduieşte să-şi asigure viitorul prin valorificarea forţelor sale proprii” şi când zicem valorificarea forţelor proprii nu înţelegem valorificarea însuşirilor etnice, cât valorificarea însuşirilor etice. Poporul trăieşte zi de zi prin etnic. Se înalţă însă la un destin istoric prin etic. E timpul, deci, să vorbim despre etosul revoluţiei.

Revoluţia din 1989, pentru România şi pentru celelalte ţări comuniste din Europa de Est, a fost unul momentele pe care istoria le descrie drept definitorii. Robert Cooper considera că în astfel de momente cruciale un popor nu acţionează numai pe baza intereselor ci conform modului de a fi ca popor, adică prin acel comportament care-i defineşte identitatea naţională. Sunt popoare care, în momente cruciale, acţionează pe baza mitului naţional. Sau îşi pot crea unul nou.

Care este mitul naţional definitoriu pentru România, şi în ce măsură revolta eroică a românilor din 1989 poate crea un nou mit naţional? Încercând să descifreze istoria modernă a Europei,  Raoul Girardet mizează pe filiaţia între imaginarul politic contemporan şi marele mituri ale omenirii. Politologul francez identifică patru mituri, pe care le consideră esenţiale pentru întreaga societate europeană contemporană: mitul conspiraţiei, mitul salvatorului, mitul vârstei de aur şi mitul unităţii. Toate patru fac trimitere la evenimentele social politice care au schimbat radical faţa Europei în ultimele două decenii. Dacă vorbim despre revoluţiile din 1989 care au dus la înlăturarea Cortinei de fier şi la căderea comunismului, sau despre evoluţia naţiunilor europene în perioada imediat următoare acestor revoluţii, dacă abordăm ideea unităţii europene ca pericolul unei eventuale întoarceri la comunism, în toate descoperim manifestări ale acestor patru mituri politice. Faptul că politica statelor din sud-estul Europei, care au făcut parte din fostul Imperiu sovietic, a fost asociată acestor mituri într-o manieră aproape identică, a atras atenţia asupra unei psihologii comune. Este vorba de o sensibilitate comună care vine din adâncul unei convieţuiri seculare marcată de conflicte tragice şi afinităţi surprinzătoare. Ea ni se descoperă în miturile care ne spun ce nu ştim încă despre noi.

Examinând miturile politice şi imaginarul colectiv al popoarelor din sud-estul Europei care au cunoscut tragica experienţă comunistă, am observat că deşi Girardet nu se înşeală în identificarea celor patru mituri politice cu resorturile ce au dus la conturarea civilizaţiei europene actuale, nici unul dintre aceste patru mituri nu poate fi considerat reprezentativ pentru lumea sud-estului european. Mitul unic care mi se pare definitoriu, din toate punctele de vedere pentru acest areal cultural, este mitul construcţiei prin sacrificiu. Sacrificul cui? Recitind legenda Meşterului Manole sub impresia interpretării antropologice a revoluţiei din 1989, am descoperit sensuri noi faţă de exegezele cunoscute ale lui Mircea Eliade, Lucian Blaga sau Dumitru Caracostea.

Prima observatie priveşte chiar ceea ce am considerat a fi un temei al mândriei noastre naţionale: ideea că suntem singurul popor din sud-estul Europei în care jertfa creatorului are un puternic caracter spiritual, fiind închinată ridicării unei biserici, dând prioritate sentimentului religios în raport cu obiective lumeşti de utilitate civilă sau militară întâlnite în folclorul popoarelor vecine  (pod, cetate, turn de apărare).

Este chiar aşa? În versiunea legendei publicată de Ion Taloş este cu adevărat vorba de un locaş de cult crestin - ortodox, localizat istoric şi geografic. Dar nu este vorba câtuşi de puţin de un mobil religios. În datina creştină, dintru începuturi, la sfinţirea unei biserici se aduc moaştele unor martiri care au pătimit pentru credinţă. În legenda Mânăstirii Argeşului este vorba doar de confruntarea a două ambiţii foarte pământeşti: a domnitorului şi a conducătorilor zidarilor de a ridica o construcţie, fiecare lucrând pentru gloria lui personală, nu a lui Dumnezeu. Iar combinaţia dintre înălţarea unei biserici creştine şi o jertfă umană păgână, într-un mit asumat ca naţional, ne face să-i dăm dreptate profesoarei Catherine Durandin care crede că istoria românilor este istoria unor contradicţii nerezolvate. De fapt nu este vorba de jertfa creatorului (constructorului) decât la nivelul unor frământări sufleteşti. Atât în mitul nostru, cât şi în celelalte balade sud-est europene, jertfită este o altă persoană: soţia constructorului, împotriva sau prin nesocotirea dorinţei ei. Odată cu ea este jertfit şi copilul (adică viitorul) în mod direct sau prin lipsirea acestuia de sursa de a supravieţui în lipsa laptelui matern. În pregătirea acestei duble crime, căci despre o crimă este vorba, găsim maladiile atât de cunoscute societăţilor recente. O conspiratie sub jurământ, trădarea secretului de către majoritatea conjuraţilor, înşelarea victimei, minţită că este vorba doar de o glumă înainte de a fi omorâtă prin zidire.

Într-o variantă mai complexă culeasă de Vasile Alecsandri, spectrul se lărgeşte. Domnitorul obţine colaborarea meşterilor printr-o promisiune mincinoasă, oferirea unor privilegii cuplată cu ameninţarea cu moartea, sub spectrul căreia de altfel vor lucra permanent. În finalul baladei, domnitorul obţine prin înşelăciune mărturia meşterilor asupra intenţiilor lor viitoare, după care ordonă moartea acestora pentru a satisface trufia unei construcţii unice în timp. Cred că interpretarea pe care am dat-o cunoscutei legende a Mânăstirii Argeşului nu-i diminuează ci îi sporeşte semnificaţia, pentru că o apropie de profunzimea teatrului grec antic, care ne dezvăluie de milenii destinul tragic al omului, dominat de pasiuni extreme pe care nu le poate stăpani sau controla, dar le poate înţelege.

Asumarea mitului creaţiei prin jertfă, ca un mit politic definitoriu, chiar în această accepţiune crudă, aduce un câştig psihologic prin dislocarea din mentalul colectiv al românilor a mitului mioritic al pasivităţii şi inducerea în comportament spiritul constructiv. Din acest punct de vedere, suntem liberi să accesăm acum la rigoarea şi la seriozitatea necesară unei politici a acţiunii în locul unei culturi a suferinţei şi răbdării, depăşită în 1989, când „mămăliga metafizică” a explodat.

Nimic nu ne împiedică să mergem şi mai departe. În cele două decenii scurse de la Revoluţia din 1989, statul român şi-a realizat două interese politice majore: integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Primul ne garantează independenţa, unitatea şi securitatea statului, eliberându-ne de spaime seculare. Cel de-al doilea, prin recunoaşterea statutului de democraţie consolidată şi economie de piaţă funcţională ne oferă protecţie economică într-un moment de criză financiară globalizată. Oricât de mari realizari ar fi acestea, la scara întregii istorii a poporului român, este totuşi vorba de interese politice, militare, economice, sociale, culturale, nu de idealuri. Politica, economia, justiţia şi starea morală a societăţii româneşti au stat şi vor mai sta o vreme sub semnul păcatului originar: represiunea criminală din decembrie 1989.

Martirii revoluţiei din 1989 şi martirii rezistenţei împotriva comunismului din perioada 1945-1989 care au murit pentru libertate, adevăr, dreptate şi democraţie, punând aceste idealuri mai presus decât viaţa lor reprezintă sacrificiul fondator al renaşterii naţiunii române.

Dacă dorim să ne eliberăm de păcatul originar şi să dăm un sens sacrificiului fondator trebuie să ne schimbăm modul de comportament bazat pe o strategie de supravieţuire printr-un model de comportament bazat pe respectul de sine.

Abia atunci Revoluţia din 1989 va fi momentul definitoriu pe baza căruia putem construi un model naţional al demnităţii şi o viziune românească asupra lumii în care trăim.