În intervenţia mea doresc să mă refer la două tipuri de provocări care stau în faţa OSCE. Prima priveşte câteva puncte nevralgice ale activităţii organizaţiei care pun în discuţie eficacitatea OSCE şi care trebuie soluţionate rapid. Cea de-a doua provocare priveşte elaborarea unui concept strategic pentru activitatea OSCE în prima parte a secolului XXI. Elaborarea unei strategii pe termen lung nu poate fi amânată în contextul în care alte importante organizaţii cu care OSCE conlucrează au abordat-o. UE şi-a definit recent o strategie, iar NATO urmează să adopte un nou concept strategic la summitul din 2010.

Din prima categorie face parte Tratatul cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa. Acesta a constituit un instrument important de reconstrucţie a încrederii, împreună cu acordurile START şi negocierea tratatului de control al rachetelor cu rază media de acţiune. Deschiderea şi transparenţa tuturor armatelor din Europa au reuşit să înlocuiască neîncrederea şi lipsa de informare, percepţiile greşite şi evaluările eronate ale ameninţărilor şi ale infrastructurii de securitate necesare. Din păcate, evoluţiile recente arată o cădere rând pe rând a acestui sistem şi închiderea termenelor de  aplicabilitate a altor acorduri de limitare a armamentelor.

Tratatul adaptat al Forţelor Convenţionale în Europa, semnat în 1999 la Istanbul, a venit să consemneze noile schimbări ale tranziţiei europene, ale prăbuşirii Uniunii Sovietice, ale extinderii NATO şi ale opţiunilor de securitate ale statelor din spaţiul post-comunist. Tratatul adaptat nu a intrat însă niciodată în vigoare din punct de vedere juridic, deoarece el nu a fost ratificat de statele semnatare. În primul rând, din cauza neîndeplinirii angajamentelor luate în Actul Final al Summitului OSCE de la Istanbul, de retragere a forţelor militare din Republica Moldova şi Georgia, pe baza principiului nestaţionăriii trupelor unui stat pe teritoriul altui stat suveran, fără consimţământul acestuia.

În ceea ce priveşte reducerea armamentului aflat în categoria supusă restricţiilor în regiunile de flanc, ea s-a produs doar în cazul bazelor de la Akhalkalaki şi Batumi. Nu s-a înregistrat niciun progres în retragerea trupelor din Transnistria şi nici în dezafectarea depozitelor de armamente situate în regiunea separatistă, după refuzul de semnare al Memorandumului Kozak, în decembrie 2003.

Angajamentele de la Istanbul sunt înscrise în acordul final din tratatul revizuit al Forţelor Convenţionale în Europa, semnat la Summitul OSCE de la Istanbul de către toate statele membre. Din păcate, Federaţia Rusă a anunţat suspendarea unilaterală a participării sale la acordurile CFE, considerând că „îi afectează propria securitate naţională”.

Este adevărat însă că, deşi Tratatul revizuit de CFE nu a fost ratificat, în linii mari el a fost respectat.

În chestiunea acordurilor de reducere şi neproliferare nucleară şi a rachetelor cu rază medie şi lungă de acţiune, START 1 şi 2 şi a Tratatului INF în legătură cu rachetele cu rază medie de acţiune, ne apropiem de încetarea funcţionării acordului START 1, în timp ce START 2 a fost neratificat, iar tratatul INF prezintă probleme sub motivaţia noului scut antirachetă din Europa. În 2010, întregul sistem de acorduri privind controlul forţele nucleare şi forţele convenţionale din Europa poate deveni istorie, dacă nu intervin negocieri pentru prelungirea, intrarea în vigoare sau relansarea acestora.

În domeniul controlului armelor mici şi uşoare (SALW) şi a muniţiei convenţionale este nevoie de fonduri pentru distrugerea armelor şi muniţiilor vechi şi pentru programele de control a securităţii depozitării şi a circulaţiei armelor mici, al procedurilor de înregistrare şi licenţiere a posesorilor de arme de foc, al celor de reducere a numărului şi stocurilor.

Legat de aceste probleme, s-a putut observa în ultimii zece ani interesul unor state pentru blocarea activităţii OSCE, pentru controlarea ei sau pentru trecerea în derizoriu a instituţiei sau a unor componente ale ei, în special cele de control a democraţiei şi a misiunilor de teren. Din fericire, conştientizarea efectelor secundare şi a costurilor eliminării organizaţiei de pe scena politică şi de securitate europeană fac imposibilă eliminarea sau blocarea OSCE.

În ceea ce priveşte strategia pe termen lung a OSCE, lucrurile stau oarecum diferit. Este necesar un efort de înţelegere şi de anticipare a tendinţelor de evoluţie sau involuţie a lumii în care trăim. Schimbările mediului de securitate pot fi înţelese numai dacă luăm în considerare schimbarea naturii relaţiilor internaţionale, a regulilor, a normelor, a tipologiei actorilor, a scopurilor urmărite şi a mecanismelor de acţiune.

Un element declanşator al unor noi abordări teoretice l-a constituit războiul ruso-georgian, din august 2008. Consecinţele sale imediate au evidenţiat slăbiciunile inerente ale sistemelor de soluţionare a conflictelor îngheţate, gestionate de OSCE - în Osetia de Sud şi de ONU - în Abhazia. Dincolo de acestea au devenit evidente blocajele de natură instituţională ale UE în materie de politică externă şi divergenţele din cadrul NATO. Deşi extinderea conflictului a fost blocată, a devenit vizibilă o criză instituţională majoră la nivel internaţional. Componentele ei sunt o criză a mijloacelor, o criză a principiilor şi o criză morală. Revizuirea strategiilor de securitate pe baza unor noi modele de abordare s-a impus cu necesitate. La fel, consecinţele care privesc logica evaluării şi planificării de securitate.

În cadrul dezbaterilor, au fost puse în discuţie trei teorii. Conform primei teorii, lumea este unipolară, datorită super-puterii SUA, care a investit în ultimii zece ani dublu faţă de suma bugetelor militare ale tuturor statelor lumii în cheltuieli de cercetare ştiinţifică şi tehnologică de natură militară. Lumea este unipolară din punctul de vedere al modelului de democraţie liberală în care intră nu numai SUA şi Europa, dar şi Japonia, Australia, Coreea de Sud, partenere OSCE cu înalt nivel de dezvoltare şi viaţă.

O a doua teorie descrie lumea ca uni-multipolară, cu periferie anarhică. În acest context, SUA nu poate acţiona singură, ci doar împreună cu alte puteri. Occidentul însuşi este multipolar şi neuniform. Multipolarismul occidental este generat de democraţia internă şi de cea existentă în organismele şi instituţiile internaţionale pe care le-a creat.

După cea de-a treia teorie, lumea globalizată poate fi caracterizată ca o societate de risc la care s-au adaptat un număr mare de cetăţeni. În special tineri, până la 40 de ani, care nu îşi asumă identităţi şi loialităţi perene, ci doar pragmatice şi momentane. Există un număr mare de cetăţeni globali, foarte activi şi mobili, care se stabilesc în spaţiile care le oferă minimum de risc sau maximum de oportunităţi, în funcţie de caracterul fiecărui individ. Acest tip de populaţie coexistă cu grupuri sau persoane care îşi orientează viaţa după modelul fostei lumi bipolare, în alb şi negru, chiar dacă intoleranţele ideologice au fost înlocuite de cele religioase sau etnice. Lumea contemporană este complicată şi de coexistenţa cu structuri protostatale sau pseudostatale bazate pe clanuri, familii extinse sau alte structuri care au precedat formarea popoarelor sau a naţiunilor. Ele sunt vizibile în Africa, în unele regiuni ale Asiei sau chiar în America Latină. Modul de abordare de către comunitatea internaţională a fiecăruia dintre actori şi a fiecărei teme trebuie să ţină cont de percepţiile actorului în cauză.

Securitatea fiecărui stat al lumii trebuie să se adapteze societăţii post moderne. În lumea de azi, statele nu mai pot fi împărţite în blocuri pentru că reacţiile care apar în funcţie de diferite interese duc la schimbarea alianţelor şi a taberelor opuse pentru diferite teme sau subiecte. Este pe deoparte un reflex al democratizări lumii contemporane, dar şi al pragmatismului guvernelor obligate să răspundă nevoilor propriilor săi cetăţeni.

Problemele tranziţiei către democraţie, dublate de separatism şi de întârzierea consolidării noilor state independente, crează la rândul lor riscuri directe legate de legitimitatea politică a statelor şi guvernelor şi pun sub semnul întrebării capacitatea de luptă împotriva corupţiei instituţionalizate, dar şi a nucleelor de tip mafiot care alimentează separatismul şi blochează consolidarea noilor state. O ameninţare asociată cu modelul global al democraţiei este şi populismul. Populismul poate duce la slăbirea puterii şi eficienţei instituţiilor cheie ale democraţiei, independenţei justiţiei, mass media şi armatei. Aceste elemente, combinate cu existenţa conflictelor îngheţate, stârnesc îngrijorare atât pentru tendinţele de fragmentare a noilor state independente, cât şi pentru tranzitul elementelor teroriste către Europa sau pentru menţinerea mentalităţilor retrograde care generează atractivitatea faţă de modelele administrative autoritare.

Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă care să dezvolte complementaritatea acţiunilor OSCE cu activitatea altor organisme globale sau regionale. O viziune echilibrată ar trebui să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii ale sutelor de milioane de oameni care trăiesc în spaţiul pe care OSCE îl reprezintă. Structuri politice precum Adunarea Parlamentară pot fi completate cu structuri ale societăţii civile. Numai astfel un proces de consolidare a respectului omului, democraţiei şi securităţii comune poate dobândi profunzimea pe care doar voinţa reală a popoarelor o poate garanta.

Fiind singura organizaţie euro-atlantică în care sunt membre toate statele Europei, OSCE s-a dovedit a fi un instrument eficace de construcţie a unei culturi a dialogului şi a colaborării în Europa şi a Europei cu lumea întreagă.

Vocaţia preventivă a OSCE va constitui cheia de boltă a activităţii sale în viitorul imediat. Aceasta implică o complexitate crescândă a analizelor şi mijloacelor de acţiune. Crizele repetate au arătat că, din păcate, intervenţiile preventive punctuale nu sunt suficiente şi trebuie inserate într-un complex de acţiuni pe termen lung care să ia în considerare ansamblul unor regiuni şi ansamblul problemelor care le pot destabiliza, de la dificultăţile economice la stereotipurile ancorate în mentalităţi divergente, de la precaritatea căilor de comunicare la riscurile neconvenţionale de securitate.

OSCE şi-a propus - şi în parte a reuşit – să devină un laborator unde se creează cultura politică a securităţii prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare. OSCE poate identifica riscurile majore, poate formula şi pune în practică programe de întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc cât şi în zonele cu potenţial conflictual.

În acest laborator cred că există un loc privilegiat pentru foştii preşedinţi din perioada tranziţiei de la dictaturile comuniste la statele democratice. Cu experienţa lor civică şi de oameni de stat reformatori, folosindu-se de relaţiile reciproce şi de prestigiul câştigat, ei pot juca un rol atât în dezamorsarea unor conflicte, cât şi în regândirea strategiei organizaţiei pe termen lung.

Marea contribuţie a OSCE la arhitectura de securitate a Europei şi a lumii va fi, fără îndoială, aceea a războaielor care nu vor fi avut loc datorită creării unor mecanisme democratice şi de dialog, întăririi colaborării cu societatea civilă, diplomaţiei preventive.

Mai este nevoie de OSCE? Da. Pentru ce? Pentru o lume mai sigură. Pentru cine? Pentru toţi