Cu câtva timp în urmă, lucrând pentru caretea mea
„Destin şi istorie”, am „revizitat” o serie de cărţi care mi-au marcat
devenirea intelectuală. Am început cu Faust. Prima dată am citit Faust
când aveam 15 ani, ca pe un roman de aventuri care deschidea
orizonturi spre locuri necunoscute şi variate. A doua oară am citit
Faust când aveam 35 de ani şi îmi puneam întrebări ce opţiuni trebuie
să fac în cariera mea profesională şi didactică şi l-am văzut ca o
meditaţie a unui om care se pregăteşte să înfrunte senectutea şi îşi
caută tinereţea şi iubirea pe care nu a avut-o. Recitind Faust acum am
înţeles această carte ca o uluitoare previziune asupra Occidentului
contemporan într-un moment în care zorii revoluţiei industriale se
întrezăreau, Goethe a înţeles şi a prezis apropape cum vor arăta
problemele pe care şi le pune occidentul astăzi, după anul 2000.
Acesta era de fapt spiritul vremii care se năştea, îşi propune mai
întâi să găsească o idee introductivă şi îşi propune mai întâi, în
spiritul Vechiului Testament, sintagma „La început a fost cuvântul”.
Renunţă pentru ca să aleagă „La început a fost ideea”. Renunţă şi la
aceasta şi se hotărăşte să-şi construiască cartea în jurul sintagmei
„La început a fost fapta”. Dacă citim a doua parte a lui Faust,
eliberaţi de povestea Margaretei, ne dăm seama că este o parabolă a
Occidentului modern. Finalul îl găseşte pe Faust pregătit să
construiască un oraş măreţ şi un canal care să facă legătura cu marea
pentru a da unei zone mlăştinoase o altă viaţă. Pentru a putea
construi, trebuie să şi demoleze. Îl împiedică căsuţa unui bătrân şi
îl trimite acolo pe Mefisto ca să îl convingă pe bătrân să se mute, să
nu stea în calea uriaşului său program urbanistic. Mefisto profită şi
îl omoară pe bătrân. Vestea îl deranjează, dar nu foarte mult deoarece
acceptă că trebuie să existe şi sacrificii. În faţa proiectului său
care îl absorbea, în faţa casei sale apar patru umbre. Lipsurile,
Nevoile, Datoriile şi Grija. Avansând spre casa lui Faust, Lipsurile,
Nevoile, Datoriile se opresc, spunând: „Noi nu putem să intrăm în casa
unu om bogat”. Grija spune însă: Eu pot intra peste tot şi,
strecurându-se prin gaura cheii, îl întreabă pe Faust dacă are griji.
Faust, cu aroganţa celui absorbit de cunoaştere, îi spune: Eu nu am
avut niciodată griji. Grija îi spune atunci că îl va orbi, pentru că
numai cei care sunt orbi nu au grijă pentru ceea ce se poate întâmpla.
Finalul îl găseşte pe Faust orb, grăbindu-se şi mai mult acum să-şi
realizeze opera. El este fericit pentru că aude zgomotul târnăcoapelor
care construiau canalul, numai că muncitorii nu săpau la canal, ci la
prorpia lui groapă. Declarându-i lui Mefisto că este fericit conform
contractului încheiat au acesta, sufletul lui va reveni Diavolului. În
ciuda tuturor relelor pe care le făcuse, în ciuda crimelor pe care le
comisese Faust în împletire cu Diavolul, el este în ultima clipă
salvat de Dumnezeu, care îi urmărise Fapta. Goethe ne spune că îşi
merită libertatea şi îşi merită viaţa cel care şi le cucereşte în
fiecare zi. Or pentru că el realizase ceva măreţ, în ultimul moment
sufletul lui este răpit Diavolului. Mai mult decât atât, şi sufletul
lui este salvat prin intevenţia celor două Marii care îl preiau pentru
a-l duce mai departe spre purgatoriu. Maria Magdalena şi Maria
egipteanca şi ele foste păcătoase care au redevenit credincioase.
Margareta apare şi ea şi o imploră pe Maria Maica Domnului să-i
salveze sufletul. Este bine să construieşti, este foarte bine să-ţi
foloseşti energiile creatoare, ne sugerează Goethe, dar nu trebuie să
uiţi niciodată valorile umane şi până la urmă numai iubirea îţi poate
salva sufletul.
La 29 noiembrie 1996, când am depus jurământul de
preşedinte al României, ştiam prea bine că o mare parte din voturile
pe care concetăţenii mei îmi făcuseră onoarea să mi le acorde,
exprimau o opţiune fundamentală, aceea a integrării României în
spaţiul de civilizaţie, de valori şi de aspiraţii al lumii
democratice; un spaţiu balizat, atunci ca şi acum, de cele două mari
organizaţii care apăraseră aceste valori în tot timpul Războiului rece
– NATO şi Uniunea Europeană. Ştiam însă şi că evaluările Comisiei
Europene erau destul de rezervate atunci cu privire la şansele
aderării României într-un viitor apropiat: „Agenda 2000”, analiza
tuturor ţărilor care îşi anunţaseră candidatura la aderare, pregătită
în toamna şi iarna lui 1996 – şi care va deveni publică în 1997 -,
puncta cu rigurozitate timpul pierdut de ţara noastră în raport cu
cele din Europa Centrală.
Din primele zile ale mandatului am început ofensiva
pentru depăşirea acestor decalaje. Îndrăzneala primelor mari reforme –
convertibilitatea monedei naţionale, din ianuarie 1997, reformarea
sectorului minier, din vara aceluiaşi an – la care s-a adăugat o
multitudine de acţiuni politice şi diplomatice menite să explice şi să
convingă partenerii europeni cu privire la fermitatea voinţei noastre
de integrare au dus la rezultatul deosebit de important al înlocuirii
ideii de aderare în valuri, care ar fi amânat cu mulţi ani perspectiva
deschiderii negocierilor şi la adoptarea unor decizii care acordau un
start egal pentru toate cele 10 state aspirante. La summit-ul de la
Luxemburg (1997) şi Viena (1998), cu sprijinul extrem de preţios al
Franţei, care ameninţa să-şi opună veto-ul dacă România ar fi fost
alocată unei etape ulterioare de integrare, am reuşit să obţinem un
statut egal cu cel al statelor din Europa Centrală.
A urmat apoi anul 1999, când România s-a comportat ca
un partener de facto al NATO şi UE contra lui Miloşevici. Cu
sprijinul Franţei şi, pentru prima dată după 60 de ani, al Marii
Britanii, la summit-ul de la Helsinki, Uniunea Europeană a deschis
poarta negocierilor cu România. Nu mai depindea decât de noi când vom
păşi pe această poartă.
Privind acum la anii de început, ne dăm seama că am
avut parte, în 1999, de o unică şi destul de îngustă fereastră de
oportunitate, pe care, dacă am fi ratat-o, ne-am fi legat probabil
soarta europeană de cea a Turciei şi a Croaţiei, dacă nu cumva chiar a
Moldovei şi a Ucrainei. Oboseala post-integrare a marilor decidenţi
din Uniune, peisajul politic modificat de tensiunile transatlantice,
propria noastră blazare în faţa unui prea îndelungat parcurs riscau să
ne ţintuiască pentru ani lungi, poate pentru decenii, în afara Uniunii
Europene, veşnici candidaţi fără şansă.
Am avut şansa istorică de a contribui la identificarea
şi la folosirea în beneficiul României a acestei ferestre de
oportunitate. La 1 ianuarie 2007, marele proiect istoric al României
moderne, care, de la 1848 şi până astăzi, a sperat şi a luptat pentru
a deveni parte integrantă a Europei progresului, libertăţii şi
democraţiei, s-a împlinit. Mă consider nu doar îndreptăţit, ci şi
dator ca, încă de pe acum, să reflectez la viitorul comun al Uniunii
Europene, la identitatea europeană şi la moştenirea pe care generaţia
noastră o pregăteşte celor ce îi vor urma. Cred că în primul rând
România are nevoie de o viziune care să ne permită, într-o lume în
schimbare rapidă, să ne imaginăm chiar şi ceea ce astăzi pare de
negândit. Numai pe baza acestei viziuni putem elabora strategii de
dezvoltare şi apoi politici publice pe durata unui ciclu electoral.
Cred de asemenea că Europa are nevoie, în afara aquis-ului comunitar
şi proiectelor economice, administrative, sociale, militare să
redescopere ethos-ul european.
Generalul Marshall, părintele planului de redresare
economică pentru Europa Occidentală, spunea la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial că poate filozofii greci ar avea soluţii mai
bune decât experţii contemporani. Consider, la rându-mi, că noţiunea
de Weltanschauung, prin care filozofii germani înţelegeau că
fiecare epocă are propriul ei mod de a vedea şi a înţelege lumea, este
şi azi productiv, mai ales dacă îl privim ca pe un Gestalt der
Weltanschauung, unde întregul este mai mult decât suma părţilor
care îl compun. Acest concept corespunde cel mai bine la ceea ce ar
trebui să fie Uniunea Europeană în lumea de mâine: un model complex,
respectuos cu identităţile culturale, religioase, etnice ale tuturor
naţiunilor care o compun.
Dacă ne referim la noii membri UE, ne putem întreba
care este „valoarea adaugată” pe care o aduc noii membri U.E. şi care
este „valoarea adăugată” pe care o primesc de la U.E. Dacă ar fi să
folosim termenii consacraţi ai dezbaterii contemporane, putem să ne
întrebăm cum se modifică „brand-ul de ţară” pentru fiecare membru U.E.
şi care ar putea fi „brand-ul Europei” într-o lume globalizată. Riscăm
însă să intrăm şi pe tărâmul politicilor de „advertising” şi „public
relations” care au invadat campaniile electorale şi îndeobşte
publicitare, degenerând nu odată în populism ieftin.
La polul opus, riscăm să intrăm în „limbajul conform”
al birocraţiei europene, un limbaj tehnicist şi „politically corect”
care machiază realităţile supărătoare, fără să rezolve problemele
reale.
Nici una dintre aceste abordări nu ne poate ajuta să
gestionăm gravele provocări ale lumii de mâine, cu societăţi
traumatizate de obsesia riscurilor pe care integrarea europeană şi
globalizarea le presupun. Societăţile traumatizate sunt acelea în care
liderii nu sunt capabili să explice nici misiunea proiectelor
istorice, nici raportul dintre câştiguri şi costuri. Capacitatea
cetăţenilor de a susţine proiecte importante nu trebuie să fie
subestminată. Uniunea Europeană este cel mai important proiect istoric
al secolului XX şi unic în istoria omenirii.
Regăsim acum în Uniunea Europeană popoare care în urmă
cu un secol şi jumatate, prin Revolutia din 1848, au luptat pentru a
se elibera de sub dominaţia imperiilor Habsburgic, Otoman şi Ţarist şi
pentru a construi state naţionale capabile să realizeze modernizarea
lor şi alăturarea la statele prospere din Occidentul european. U.E. a
reuşit să pună capăt conflictelor inter-europene care au generat două
războaie mondiale, şi, după căderea comunismului, să genereze o
atracţie puternică spre Europa a statelor din fosta zonă de influenţă
a URSS, care altfel ar fi căzut pradă conflictelor regionale şi
interne, îngheţate sub dictaruile comuniste. Popoarele din Europa
Centrală şi Sud-Estică au dovedit o capacitate de înţelegere şi
sacrificiu de nebănuit, precum şi o solidaritate de invidiat. Dar
Europa către care energiile lor s-au orientat cu atâta forţă nu poate
fi redusă la suma statelor şi naţiunilor care o compun. Europa nu est
o naţiune mai cuprinzătoare, Europa este o vastă experienţă în curs de
desfăşurare, experienţa diferenţelor solidare şi a egalităţii în
diversitate.
Iată de ce cred că lungul drum către o solidaritate
europeană trebuie să înceapă din interiorul fiecărei naţiuni,
comunităţi locale sau chiar familii unde de multe ori putem regăsi
multe din contradicţiile pe care le descriem ca fiind tipice
discrepanţelor dintre Nord şi Sud sau Vest şi Est pe plan mondial, dar
unde putem identifica şi liantul identitar al unui ethos comun.
Vorbim despre o identitate europeană comună fondată pe
valori împărtăşite. Care sunt aceste valori care definesc identitatea
europeană? Cum pot fi depăşite – fără a fi uitate – caracterele
specifice şi chiar limitele naţionale, în drumul către o identitate
comună? Raspunsul la aceste întrebări se află chiar în interiorul
proiectelor europene, dar şi în anxietăţile europene. Dacă vom
continua să imaginăm proiecte fără să luăm în considerare anxietăţile
inevitabile pe care le implică o construcţie politică a unei jumătăţi
de miliard de locuitori, avem puţine şanse să dezvoltăm o Europă
puternică şi democratică.
Sunt foarte interesat de această discuţie, deoarece
mi-am asumat ca profesor, intelectual şi om de stat o bună parte a
răspunsurilor la aceste întrebări. Cred, într-adevăr, în viitorul
Europei şi am încredere în capacitatea tinerilor europeni de a concepe
şi a construi o Europă de mâine. Sunt atât de încrezător în această
idee încât am creat o organizaţie, „Generaţia Europeană XXI”, care îşi
propune să facilliteze dialogul şi să încurajeze sinergia tinerilor
constructori ai Europei de mâine.
Generaţia din care fac parte obişnuieşte să se refere
la valorile europene aducând în discuţie democraţia, libertatea,
egalitatea cetăţenilor, folosind de multe ori aceste cuvinte fără să
se gândească la substanţa lor. Ce înseamnă, în era comunicaţiei
globale, să faci din Europa o democraţie participativă? Să susţii o
practică a frecventelor consultări publice, să incluzi în mecanismele
instituţionale prezente referendumul electronic, să concepi o
administraţie nu numai la nivel local sau naţional, ci şi european,
care s-ar putea reorganiza ca o guvernare, în concordanţă cu
noile căi de comunicare?
Fără îndoială că trebuie să ne îmbunătăţim metodele
informaţionale; dar care sunt metodele mentale cu care suntem
familiarizaţi astăzi? Europa, un actor important într-o lume într-o
dezvoltare rapidă, nu a ştiut întotdeauna să dea cetăţenilor locul pe
care erau destinaţi să îl deţină. Mulţi cetăţeni, cei mai multi dintre
ei tineri, se îndoiesc de Europa, de modul în care a fost creată şi de
ritmul ei de dezvoltare. Dificultatea de a concilia aspiraţiile, chiar
şi prejudecăţile cu acest imens proiect european ar trebui să se
confrunte cu aspecte concrete, deopotrivă intelectuale şi practice,
deoarece, adesea, în spatele ideilor preconcepute se află întrebări şi
probleme reale, care asteaptă răspuns de la decidenţii prezenţi şi
viitori.
De bună seamă, lumea modernă ar trebui să-şi finanţeze
dezvoltarea tehnică, deoarece aceasta ne permite să trăim şi să
progresăm pe timpul vieţii.
Dar care este viitorul inovaţiilor tehnice în lipsa
dezvoltării fundamentelor ştiinţifice? Transferul tehnologiei ar putea
avea, oare, loc în lipsa unui transfer de abilităţi necesare să fie
utilizarea acestor tehnologii şi, mai ales, al unui sistem de valori
care să asigure o folosinţă adecvată? Dezvoltarea tehnologică pune
presiune asupra resurselor umane. Descoperirea talentelor precoce şi
gestionarea evoluţiei lor devine o ştiinţă, care impune în educaţie şi
cercetare crearea unor noi domenii de joc şi a unor noi jucători. Dar
ce ar fi cetăţenia europenă fără cultura europeană, inclusiv marea
cultură a trecutului, considerată ca o cultură de imbogăţire, în
opoziţie cu cultura de consum?
Ce facem cu istoria? Rolul istoriei în crearea unei
Europe specifice ar fi să examineze trăsăturile comune ale diferitelor
culturi naţionale, să creeze evenimente fundamentale europene, să
propună locuri memoriale comune în Europa. Timp de două secole, piatra
de temelie a Europei a fost reprezentată de naţiune, identităţi
naţionale şi nu este uşor deloc să le integrăm ca parte a istoriei
europene. Mai mult decat atât, chiar dacă am reuşi, am risca să
aluncăm în euro-centrism, adesea denunţat ca prejudecată şi chiar ca
şi instrument de influenţă şi dominaţie.
Acestea sunt câteva întrebări care aşteaptă răspunsuri
de la decidenţii europeni. Noi trebuie să găsim căile de a le înfrunta
fără a face sacrificii: să depăşim trecutul fără să îl uitam, să ne
lărgim orizontul lingvistic şi cel cultural fără să ne uităm propria
limbă, să trecem peste spaţiile geopolitice, de la Atlantic la Urali,
fără a ne pierde nici curiozitatea, nici mândria legitimă.
Generaţia mea a lărgit Europa fondată de părinţii
noştri, făcând Zidul Berlinului să cadă. Acum este momentul când o
nouă generaţie trebuie să pornească decisiv şi să amplifice valorile
europene până la nivelul aspiraţiilor lor. Noua generaţie ar putea
construi un destin nou, nu numai pentru ţările noastre şi pentru
Europa, ci şi pentru întreaga lume.