Discurs la decernarea premiului ADALBERT – STIFTUNG – KREFELD, Preşedintelui Arpad Goncz, Palatul Regal din Praga, 13 iunie 2009

 

 

Sfârşitul secolului XX a adus pe scena istoriei lumii un eveniment neîntâlnit până atunci, prăbuşirea unui mare imperiu cu o teribilă forţă militară din interior printr-o revoltă paşnică a mulţimilor. Dar a adus pe aceeaşi scenă şi un nou tip de erou pe care aceste mulţimi gata să lupte şi să moară pentru libertate şi dreptate, şi l-au ales în mod liber ca şi conducător. Acest erou nu era nici un războinic, nici un agitator fanatic, ci un intelectual vizionar cu credinţă în forţa ideilor şi idealurilor. Arpad Goncz, alături de Vaclav Havel, Tadeusz Mazovietski, Jelio Jelev, Vytautas Landsbergis a fost unul dintre aceştia.

Istoria lumii ne mai arată că revoluţiile îşi devorează eroii sau aceştia se compromit singuri în exerciţiul puterii.

Prestigiul nepătat de care se bucură, după două decenii, Arpad Gonz şi ceilalţi din această familie se datorează unui concept pe care Eschil l-a enunţat în urmă cu două milenii PATHEMATA MATHEMATA, „din suferinţă se învaţă”. Arpad Goncz, căruia în 1956 i s-a cerut în proces condamnarea la moarte şi care i-a fost în ultimul moment comutată în închisoare pe viaţă, a înţeles pedagogia suferinţei ca un prim pas în marea lecţie a libertăţii pentru fiecare, în limitele respectului libertăţii celuilalt.

Acest fapt a făcut ca după căderea unui regim criminal să nu urmeze un şir de răzbunări care să genereze alte abuzuri.

Prin prezenţa mea aici vreau să luminez marele rol pe care Arpad Goncz l-a avut într-un eveniment crucial pentru istoria sud-estului european şi al Europei: reconcilierea româno – maghiară, după secole de confruntări sângeroase.

În 1997 am hotărât să mergem împreună la Târgu Mureş, un mare oraş al României în care populaţia este 50% română – 50% maghiară. S-au arborat steagurile maghiare şi româneşti, s-au cântat imnurile Ungariei şi României, s-a vorbit în maghiară şi română în aceeaşi piaţă în care aceeaşi oameni care o umpleau acum se confruntaseră cu violenţa cu şapte ani în urmă. La sfârşitul acestei întâlniri, după ce Arpad Goncz strânsese mâinile a sute de oameni, mi-a spus emoţionat că nu şi-a putut da seama care din ei erau maghiari şi care erau români.

Maghiarii din România acordaseră în două alegeri în unanimitate o încredere necondiţionată unui român de o altă religie.

Românii au simţit în 1997 că pot avea încredere totală în Arpad Goncz, ca un avocat al integrării României în NATO şi UE.

Astăzi ştim că nu s-au înşelat şi, după un deceniu, fiica sa, Kinga Goncz, în calitate de ministru de Externe a participat la un eveniment rar chiar şi în Uniunea Europeană, şedinţe comune ale guvernelor român şi magiar, la Bucureşti şi Budapesta.

Reconcilierea maghiaro-română devine astfel mai mult decât o speranţă – un model pentru rezolvarea unor conflicte naţionale seculare în Europa şi în lume.

Este o rară satisfacţie personală să poţi trăi momentul în care istoria confirmă deciziile unui mare om de stat, izvorâte din gândirea vizionară a unui mare intelectual.

Arpad Goncz şi noi ne bucurăm împreună de un astfel de moment.