Discurs susţinut la Forumul Economic Europa-Rusia, Bucureşti, 27 mai 2009
Mă întreb dacă privilegiul de a mă adresa dvs. astăzi asupra unui subiect atât de important şi delicat cum este relaţia dintre Marea Neagră – Marea Caspică– Rusia este pentru mine o binecuvântare – deoarece se cunoaşte faptul că am manifestat un interes sistematic şi o acţiune politică strategică pentru această zonă în timpul mandatului meu de preşedinte al României şi după aceea – sau un blestem, deoarece subiectul este foarte dificil şi nimeni nu a fost foarte dornic să-l abordeze.
Sunt, într-adevăr, conştient de sensibilitatea şi dificultăţile acestui subiect, atât din punct de vedere al confruntărilor politice şi economice, cât şi din cel al ciocnirilor intense ale componentelor sale simbolice sau, foarte adesea, al aspiraţiilor de identitate care se exclud reciproc, care caracterizează relaţiile trecute dar şi prezente. Acest fapt apare evident în momentul în care ne referim la subiectul: axa Marea Neagră – Marea Caspică în relaţia cu Rusia pe de o parte şi cu Uniunea Europeană şi NATO pe de altă parte. La un an de la întâlnirea la vârf a NATO din 2008 şi după aproape un an de la războiul ruso-georgian, putem observa faptul că, chiar dacă furtuna este pentru moment în faza de acalmie, depinzând în mare parte de relaţia SUA – Rusia, “războiul de cinci zile” a schimbat radical relaţia dintre Rusia şi Occident.
Ordinea lumii post-sovietice, de după anul 1991, a fost martora crizei severe prin care a trecut Rusia în anii 1990; intrarea fostelor republici sovietice în NATO; raidurile cu bombe asupra Serbiei şi Irakului; apoi a începutului renaşterii economiei ruseşti; a refacerii – chiar dacă parţiale – prosperităţii majorităţii cetăţenilor ruşi. Războiul ruso-georgian a fost răspunsul politic şi militar la această refacere.
Războiul a dorit să demonstreze faptul că Rusia s-a angajat într-o nouă strategie de anvergură. Scopul Rusiei este acela de a stabili o poziţie dominantă în spaţiul post-sovietic, prin crearea unei sfere speciale de influenţă a Rusiei. Georgia ocupă o poziţie-pivot în cadrul coridorului energetic cheie est-vest. Acest coridor energetic are o importanţă vitală atât pentru consumatorii europeni cât şi pentru producătorii de energie din Asia centrală, nu numai din cauza riscului preţurilor ridicate pe termen scurt, dar şi importanţei contracarării pe termen lung a tendinţelor de monopolizare a furnizorilor. Pe termen lung, asigurarea diversităţii rutelor de furnizare a energiei nu este mai puţin importantă decât asigurarea unei furnizări constante a energiei. Prin urmare, viabilitatea democraţiei şi independenţei Georgiei reprezintă una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă acordul euro-atlantic.
Scopul strategic al Rusiei este ca Georgia să renunţe la intenţia sa de a deveni membră a structurilor nord-atlantice, în mod special a NATO, şi a o determina să revină sub sfera de influenţă a Rusiei - şi să aibă un cuvânt de spus în politica externă şi de securitate a Georgiei. Liderii ruşi intenţionează să preia provinciile Georgiei ca pioni într-o nouă fază a politicii Marilor Puteri.
Războiul a vrut să demonstreze că Rusia poate face acest lucru în orice moment făcând uz de forţă.
Kremlinul a dorit să lase imaginea că are dorinţa şi capacitatea de a utiliza forţa armată. Dar scopul pe termen lung al Kremlinului este acela de a diviza interesele contradictorii prin crearea forţată a unei coaliţii străine care să exprime printre rânduri aceleaşi linii directoare şi valori. Kremlinul vede acest conflict ca o modalitate de a diviza coaliţiile străine în ceea ce priveşte rutele de energie, putere şi percepţie. Acest fapt ar putea reprezenta distrugerea ordinii mondiale unipolare post-sovietice. “Războiul de cinci zile” este numai o primă hărţuire, parte a acestui plan. Rezultatul discuţiilor dintre miniştrii de externe din cadrul UE au dezvăluit faptul că nu se vor lua nici un fel de măsuri reale împotriva Rusiei, în ciuda apelurilor făcute de Polonia şi de ţările baltice.
Totuşi, asta nu înseamnă sfârşitul expansiunii NATO în zona de influenţă tradiţională a Rusiei; este puţin probabil ca SUA să fie dispusă să se împace cu gândul apariţiei unui nou centru de putere al Rusiei, care şi-a manifestat atât de acut orientarea sa anti-NATO şi care este gata să riposteze la orice tentativă de violare a intereselor sale atât de activ cum o face Rusia. Pe termen lung, Rusia nu are resursele, ideologia sau oportunităţile geopolitice pentru a se confrunta cu riscul de a aluneca într-un impas mai mult sau mai puţin evident. O reîntoarcere la Războiul Rece este foarte puţin probabilă, deoarece nici SUA şi nici Rusia nu doresc aşa ceva. Ţările NATO nu au nici voinţa politică, nici resursele militare sau politice pentru o confruntare cu Rusia. De aceea, după o perioadă de afirmaţii belicoase din partea Moscovei şi a Occidentului, există toate şansele pentru ca situaţia să se reîntoarcă spre un parteneriat tradiţional precaut. Totuşi, parteneriatul va avea o nouă configuraţie - una în care Rusia va vorbi cu o voce mult mai puternică decât înainte şi unde va avea o mult mai mare greutate.
Totuşi, nu trebuie să uităm că SUA rămâne cea mai mare economie a lumii (deşi în prezent parcurge o perioadă foarte dificilă), că ţările cu care este prietenă - membre UE şi Japonia – aparţin şi ele unui grup de puteri economice conducătoare şi că Uniunea Sovietică a căzut din cauză că economia sa nu a suportat presiunile la care a fost supusă de către SUA. Rusia nu se va implica, cel puţin pentru moment, să facă nişte paşi excesiv de agresivi din punct de vedere militar, economic şi diplomatic.
La această atitudine prudentă contribuie şi o neaşteptată lipsă de sprijin faţă de atacurile Rusiei din august 2008 din partea celor mai apropiaţi aliaţi ai CSI. În timpul conflictului, Rusia a rămas într-o completă solitudine diplomatică şi informaţională, deoarece numai Cuba şi-a exprimat sprijinul pentru operaţiunea militară. Liderii politici din celelalte state vecine cu Rusia au ales discreţia în locul vâltorii: multe state s-au abţinut de la orice fel de comentariu. Chiar şi preşedintele statului Belarus, Alexander Lukashenka, în general un mare apărător a tot ceea ce ţine de Sovietic şi post-Sovietic, s-a abţinut de la a face comentarii în legătură cu situaţia politică tulbure din Georgia timp de aproape două săptămâni, până când liderii ruşi i-au forţat mâna şi l-au făcut să declare că operaţiunile militare ruse s-au desfăşurat cu “calm, înţelepciune şi frumos.” Totuşi, deşi Abhazia a declarat că vrea să se alăture Uniunii statele dintre Rusia şi Bielorusia, a doua ţară care recunoştea independenţa dintre cele două noi state, după Rusia însăşi, a fost Nicaragua, şi nu Bielorusia. Uşoarele semnale pozitive trimise de SUA regimului Lukashenko nu au fost suficiente pentru ca Minsk-ul să ofere un sprijin – real, nu verbal – acţiunilor de la Kremlin.
Liderii Organizaţiei de Cooperare Shanghai (SCO), întruniţi pe 28 August 2008 la Dushanbe, Tajikistan, au înfiinţat recent o alianţă anti-separatistă în care Rusia joacă un rol major. Rusia a cerut liderilor să sprijine acţiunile sale şi să recunoască independenţa naţională a Osetiei de Sud şi a Abhaziei. Comunicatul SCO care a urmat întrunirii a reuşit să ofere un sprijin călduţ operaţiunilor militare ale Rusiei, dar nu a recunoscut independenţa diplomatică a teritoriilor desprinse. Membrii Organizaţiei Tratatului Colectiv de Securitate (CSTO), o organizaţie post-sovietică de securitate alcătuită din 7 membri, pe care Rusia o controlează în mare parte, îşi „zăngăne săbiile” vorbind despre importanţa pe care o are CSTO pentru a se reorganiza şi a forma un contra-bloc faţă de NATO şi despre cum a reuşit să sprijine operaţiunile Rusiei în Osetia. Dar tot ele au oprit scurta recunoaştere diplomatică a Osetiei de Sud şi a Abhaziei.
Pe scurt, nici una dintre naţiunile membre în CIS nu şi-a manifestat solidaritatea faţă de Rusia. Acest fapt arată că ţările din CIS sunt refractare când vine vorba despre a ţine pe deplin partea Moscovei, în primul rând din teama de a nu strica relaţiile cu Occidentul, şi apoi pentru că nici una nu doreşte să vadă o Rusie puternică. În orice caz, situaţia a arătat în general o percepţie de îngrijorare, chiar şi în regiunile pe care Moscova le considera în mod tradiţional ca fiind zonele sale de interes special.
Teama faţă de o Rusie extraordinar de puternică a determinat vecinii acesteia să întreprindă acţiuni care pot creşte riscurile geopolitice asupra Moscovei pe termen lung. Deşi astfel de paşi au fost uşor de prevăzut iar guvernul Rusiei a fost mai mult decât pregătit să le facă faţă, acest lucru nu îi face să fie mai puţin preocupaţi de aceste aspecte. În primul rând, o înţelegere între SUA şi Polonia privind prezenţa pe teritoriul Poloniei a unui sistem naţional de apărare al SUA împotriva rachetelor a fost rapid semnată. În al doilea rând, Flota Rusească la Marea Neagră ar trebui să abandoneze în mod sigur bazele sale principale de la Sevastopol după 2017. Chiar şi preşedintele Abhaziei, Sergei Bagapsh, care este dependent de Moscova s-a pronunţat împotriva creşterii prezenţei militare ruseşti în ţara sa.
În eforturile de a evalua influenţa tendinţelor expansioniste ale Rusiei, o lecţie ar trebui învăţată din reticenţa celor mai apropiaţi vecini ai Rusiei şi a celor mai devotaţi suporteri care întâmpină cu entuziasm ideea unui nou imperiu rus. “Experienţa estică comună” a acestor ţări le-a învăţat că o politică fixă este o sabie cu două tăişuri; taie în ambele părţi. O influenţă uniformă a politicii externe a Rusiei pe tot cuprinsul regiunii Euroasiatice ar putea fi avantajoasă pentru multe dintre ţări dacă nu ar implica astfel de riscuri majore. Ideea preşedintelui Medvedev de a constitui o nouă comunitate europeană de securitate pentru a preveni “conflictele îngheţate” să se transforme în acţiuni violente, aşa cum a fost cazul războiului ruso-georgian. Liderii din Armenia, Azerbaijan, Ucraina, Moldova şi statele Central Asiatice privesc, de asemenea, războiul ruso-georgian dintr-o perspectivă proprie care poate fi diferită şi uneori contradictorie.
Prin câştigarea acestei victorii, Rusia şi-a depăşit limita capabilităţii forţelor armate. Trupele antrenate şi echipate sub standardele NATO ar putea să reprezinte o rezistenţă efectivă contra Rusiei. Se poate afirma că Georgia a obţinut victoria încă din prima fază a războiului, având în vedere că majoritatea ţărilor au condamnat acţiunile Rusiei şi s-au exprimat unanim în favoarea Georgiei. Vestul şi-a îndreptat în întregime atenţia asupra “reacţiei militare asimetrice” a Rusiei. Totuşi, este greu să supraestimezi semnificaţia acestui conflict armat, de vreme ce a fost prima dată de la destrămarea Uniunii Sovietice când Rusia a folosit forţa din proprie iniţiativă în afara teritoriului ei. Revenirea economică rapidă a Rusiei a determinat creşterea prosperităţii şi a încurajat, de asemenea, reafirmarea ambiţiilor politicii externe care nu sunt în interesul Rusiei pe termen lung. S-ar putea dovedi imprudent pe termen mediu sau lung pentru Rusia să se bazeze mai mult pe exporturile primare de mărfuri şi pe expansiunea sferei străine de influenţă. Nu ar fi oare mai bine pentru Rusia să stimuleze dezvoltarea societăţii sale bazându-se pe valorile de marcă ale ţării şi pe cerinţele secolului XXI, accentuând o economie bazată pe informaţie orientată spre îmbunătăţirea practicilor de business, inovaţie şi creşterea productivităţii?
Strategia de dezvoltare a Rusiei, care se bazează pe abilitatea ei de a diviza interesele Europene, nu este cea mai bună abordare din punctul de vedere al intereselor materiale ale Rusiei. Vestul nu ar trebui să ignore această strategie. Dar Vestul nu ar trebui să se teamă de această strategie în măsura în care să exagereze. A răspunde ameninţării asupra existenţei Georgiei trebuie să fie primul punct pe agendă. Dar, în afară de acest lucru, ambele părţi ar trebui să recunoască că există numeroase aspecte în politică care depăşesc această graniţă - şi care sunt adesea mai eficiente- decât confruntările şi demonstraţiile. Prin ea însăşi, prin diversitatea resurselor, tradiţiilor culturale şi aspiraţiile politice, dar şi ca o poartă spre Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, axa Marea Neagră - Marea Caspică reprezintă un aspect deosebit de important în vederea construirii unui mediu internaţional în noul deceniu. Dacă noua eră de realizări ar putea redescoperi şi reinstaura vechea eră, a comorilor de pe Drumul Mătăsii, ar putea fi scris un nou capitol din istoria globală. Pentru a redescoperi drumurile caravanelor din trecut, pentru a redeschide un drum de la Tokyo la Paris şi la Londra, pentru a uni nu numai câmpurile de petrol ale Azerbaijan-ului cu Ponti şi Constanţa, cu Dunărea şi Rinul, dar şi şcolile tradiţionale ale Samarqand- ului cu mânăstirile din Georgia şi Armenia, Mânăstirea Melk din Austria cu Rotterdam şi Cluny – de ce este atât de dificil să adoptăm o viziune atât de generoasă a viitorului, de ce pare a fi utopic?
Ne străduim foarte mult, dar nu suficient, să lăsăm în urma noastră vechiul joc logic de sumă-zero. O astfel de logică ar putea fi adecvată în ceea ce priveşte aspectele economice, în care competiţia este regula jocului. Dar pentru a extinde acelaşi tip de competiţie şi în domeniul politic, în care există perdanţi şi câştigători, nu este doar periculos ci şi demodat. Era post-războiului rece a deschis posibilitatea de a face alt fel de politică într-o situaţie de câştigător/ câştigător şi este vorba doar de inerţia noastră mentală care încă ridică atât de multe obstacole în ceea ce priveşte dezvoltarea unei noi direcţii de a concepe şi de a conduce politica. Vecinii Rusiei sunt suficient de realişti în evaluările lor referitoare la politica externă a Rusiei, încât este improbabil să se unească pentru a se opune valorilor democratice acceptate, fair-play-ului şi legii. În orice caz, vecinii Rusiei ar face acest lucru doar dacă nu ar avea altă alternativă. Astfel, eforturile ar trebui îndreptate spre a demonstra că nu există nicio altă alternativă.
