Pe 9
februarie 1945, un tânăr căpitan de artilerie din Armata
Roşie este arestat în urma interceptării convorbirilor acestuia cu un
prieten, fiind condamnat la opt ani de închisoare pentru „remarci lipsite de
respect la adresa tovarăşului Stalin”. În închisoare, Alexandr Soljeniţîn,
căci despre el este vorba, îşi va descoperi un talent literar care va face
din el unul dintre marii scriitori ai secolului XXI. Prin uriaşa forţă de
influenţare a literaturii, drama gulagului sovietic va ajunge la cunoştinţa
lumii întregi. Evenimentul evocat nu reprezintă însă decât o mică piesă a
unui mecanism diabolic în care fundamentele civilizaţiei au fost înlocuite
de dictatura comunistă cu surogate ideologice, într-o încercare tenace de a
transforma istoria unei jumătăţi de secol într-o încercare tragică pentru
întreaga umanitate. Pe de altă parte, evenimentul relatat ne arată că aşa
zisul dezgheţ al represiunilor staliniste pe perioada războiului luase
sfârşit înainte ca el să se termine cu adevărat. Acţiunile criminale care
făcuseră deja milioane de victime nevinovate în URSS vor reîncepe cu şi mai
multă furie. De data aceasta, pe un spaţiu mult mai mare care va cuprinde şi
Europa Centrală şi de Sud-Est.
Atrocităţile celor două războaie din prima jumătate a
secolului al XX-lea nu s-au dovedit a fi suficiente pentru a înţelege că
civilizaţia occidentală nu poate fi consolidată doar prin afirmarea unei
superiorităţi culturale sau prin menţinerea unei permanente stări de
conflict.
La finele celui de-al doilea război mondial, Adunarea
generală a ONU adopta şi semna Declaraţia universală a drepturilor omului,
primul document cu vocaţie universală, menit să apere valorile reale ale
umanităţii. Numărul mare de convenţii semnate de către diferitele state ale
lumii părea să indice o stabilizare a societăţii şi a drepturilor sale după
haosul produs de cele două războaie mondiale şi de ideologiile ce au stat în
spatele acestora. Rusia, Ucraina, Polonia şi Iugoslavia se numărau printre
membrii fondatori ai ONU. România, ca şi celelalte ţări intrate sub
influenţa sovietică, avea să li se alăture. Puţini ar fi bănuit că acest
document şi principiile lui aveau să fie încălcate cu atâta brutalitate în
ţările comuniste. Ce a determinat o astfel de atitudine?
Răspunsul nu poate fi aflat decât în contrastul dintre
politica de suprafaţă a statelor respective şi ideologia comunistă adoptată
de către acestea. Persoana umană a fost înlocuită de individul
depersonalizat, a cărui existenţă este întru totul dependentă de apartenenţa
lui la un grup. Orice reacţie contrară principiilor grupului îi atenuează
până la dizolvare identitatea, exilându-l la periferia societăţii. Utopia
egalităţii drepturilor, eliminarea concurenţei constructive, anularea
dreptului de liberă exprimare au dus la apariţia unei forme amorfe, cu
pretenţie de societate, în care ideologia înlocuieşte sentimentul, cuvântul
liber este transformat în lozincă, religia devine crez al partidului unic,
iar libertatea lasă locul terorii mai mult sau mai puţin camuflate. Toate
aceste transformări au conturat un nou chip al Europei răsăritene, brăzdat
de suferinţa a milioane de oameni. Rezultatul: instaurarea
comunismului în Europa estică prin mijloace violente şi reprimarea
sângeroasă a rezistenţei anticomuniste. Eliminarea oponenţilor reali sau
potenţiali s-a realizat prin internarea în centre de tortură şi reeducare,
închisori cu regim de exterminare, lagăre de muncă forţată, asasinate
politice, execuţii sumare, deportări în masă. Bilanţul: milioane de
morţi, zeci de milioane de existenţe umane distruse.
Dincolo de Cortina de Fier, ţările ferite de flagelul roşu
nu au putut decât să asiste, cel mai adesea neputincioase, la zbaterea celor
pentru care comunismul devenise o stare de fapt. Singura cale de a-i ajuta
părea aceea de a face cunoscute drepturile omului tuturor celor pentru care
singura realitate părea să fie aceea impusă de regimurile dictatoriale
comuniste. Nicăieri altundeva în lume Declaraţia drepturilor omului nu a
avut influenţa şi puterea pe care a avut-o în fostele ţări comuniste. Ea
reprezintă pârghia ce a dus la dizolvarea acestui sistem în ţările din estul
Europei. De unde această influenţă? Din faptul că principiile Declaraţiei
reprezintă fundamentele existenţei umane, indiferent de rasă, de religie sau
de apartenenţă politică. „Politica” lor este politica firescului, a
normalităţii în care fiecare persoană este unică prin tot ceea ce face,
cugetă sau simte. Atunci când opresiunile, cenzura, teroarea păreau să
asigure un viitor liniştit comunismului, suferinţa produsă s-a transformat
în veritabilă pedagogie a libertăţii, formând astfel caractere solide,
capabile să dizolve această stare de fapt.
La 1 august 1975, treizeci şi trei de şefi de stat şi guvern
ai ţărilor europene, împreună cu conducătorii SUA şi Canada semnează actul
final al lucrărilor Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
care ratifica inviolabilitatea frontierelor statelor la sfârşitul celui
de-al II-lea război mondial, dar care conţine şi un aşa zis „al treilea coş”
privind libera circulaţie a ideilor şi persoanelor. Actul de la Helsinki a
fost considerat de către liderii URSS şi ai celorlalte state comuniste din
Europa de Est o mare victorie care consfinţea noile graniţe ale imperiului
sovietic. Intelectualii democraţi înţeleg însă şansa care li se oferă: în
august 1976, în Polonia ia fiinţă KOR: Comitetul de apărare a celor
persecutaţi de regimul comunist. În Cehoslovacia, în ianuarie 1977, 238 de
personalităţi semnează Carta 77 care cere aplicarea coşului 3 al acordului
de la Helsinki. În 1978, tot în Cehia se formează VOWS, comitetul de apărare
a celor care au suferit pe nedrept. În 1978, în Ungaria, în Ţările Baltice,
în Rusia iau naştere cercuri de reflecţie în jurul filozofilor şi
scriitorilor, savanţilor sau artiştilor dizidenţi.
Prăbuşirea comunismului a fost, înainte de toate, o
prăbuşire ideologică, care a pregătit prăbuşirea politică a regimurilor
dictatoriale din marea majoritate a ţărilor din fostul Bloc Sovietic.
Cultura a jucat în acest context un rol fundamental. Paralel cu discursul
oficial s-a creat un discurs „underground”, menit să denunţe impostura şi
falsitatea şi să-i respingă pe cei care, aşa cum spunea cunoscuta rezistentă
anticomunistă Doinea Cornea, „au încetat să mai gândească”. Primejdia pentru
imperiul sovietic superînarmat pentru un război „rece” sau „cald” nu a venit
din vestul cu care se confrunta de altfel cu succes. Primejdia nu a venit
din partea „rachetelor americane”. A venit din partea intelectualilor din
propriile ţări pe care „apparatnici” comunişti îi dispreţuiau. „Cine este
muzicantul ăla?” întreba Gorbaciov când un profesor de la Universitatea din
Vilnius, Vitautas Landbergis, a îndrăznit să proclame în numele mişcării
civice Sajudis independenţa Lituaniei, sfidând trupele KGB-ului. Primejdia a
venit prin „cuvântul” intelectualilor democraţi şi a „scisului” acestora
difuzat în ilegalitate prin mijloace precare.
În 1999 i-am decernat medalia de aur, prezidenţială, „un
deceniu de la prăbuşirea comunismului în Europa centrală şi de sud-est”
fostului preşedinte al URSS Mihail Gorbaciov. L-am alăturat lui Walesa,
Havel, Papei Ioan Paul al II-lea pentru rolul pe care politica „Glasnost”
l-a avut în redeşteptarea naţiunilor oprimate din URSS. Încercarea lui
Mihail Gorbaciov de a reforma comunismul, la sfârşitul anilor ’80, a eşuat
însă lamentabil, confirmând o certitudine pe care mulţi dintre intelectualii
fostului bloc sovietic o avuseseră din prima clipă – aceea că sistemul
comunist nu poate fi reformat, ci doar distrus.
Efectele discursului umanist al intelectualilor democraţi nu
s-a lăsat mult aşteptat. Mişcări precum „vara poloneză” sau „primăvara de la
Praga” au pregătit căderea definitivă a regimurilor comuniste la începutul
anilor ’90. O ideologie pentru care drepturile omului sunt aproape
inexistente nu putea să-şi manifeste influenţa la infinit. Revoltele
studenţeşti din primăvara lui 1968, în Polonia, sau Primăvara de la Praga au
arătat că tinerii nu mai pot suporta minciuna comunistă. Ecourile acestor
mişcări s-au simţit şi în România, unde au luat forma revoltelor minerilor
din Valea Jiului, în 1977, sau a revoltei muncitorilor de la Braşov, în
1987. Suferinţa, folosită multă vreme ca teribil instrument de control şi
opresiune, devenise poarta către libertate. Atunci când, în 1989, spre
această poartă s-au îndreptat milioane de muncitori în numele cărora
dictaturile comuniste pretindeau că conduc, regimurile lor s-au prăbuşit
brusc, printr-o revoluţie paşnică. Numai în România, comunismul instaurat
prin crime a sfârşit prin crime. 1.200 morţi, 3.500 grav răniţi şi mii de
persoane torturate au fost preţul plătit la Timişoara şi Bucureşti pentru
libertate.
Privite la aproape douăzeci de ani după căderea blocului
sovietic, toate aceste evenimente nu fac decât să confirme faptul că
afirmarea drepturilor omului este sinonimă cu afirmarea identităţii umane
autentice. A face abstracţie de ele implică revenirea inevitabilă la o stare
pe care întreaga Europă răsăriteană încearcă să o uite. Pedagogia suferinţei
trecute şi-a atins fără îndoială ţinta, însă în noul context în care aceste
ţări au aderat la valorile Uniunii Europene ea trebuie să lase calea
deschisă lecţiei libertăţii şi a deschiderii către valorile autentice ale
umanităţii.
Pentru generaţia tânără, eliberată de constrângerea
comunistă, zbaterile părinţilor lor ar putea părea să fie un subiect ce ţine
mai degrabă de trecut, decât de un prezent marcat de alt tip de crize
politice, economice şi sociale, tributar suferinţei şi al lipsei de
libertate. Cu toate acestea, cei ce poartă încă vie memoria acelei epoci
sunt principalii artizani ai unei noi atitudini care încearcă să abordeze
problema drepturilor omului dintr-o perspectivă contemporană. Ororile
epocii apuse şi-au lăsat amprenta asupra mentalului întregului spaţiu
ex-comunist. Atitudinea abordată este una a echilibrului, a unui realism
bine temperat prin care se urmăreşte evitarea repetării unui astfel de
derapaj. Milioanele de morţi din lagărele comuniste pot părea pentru unii
contemporani simple date statistice, însă efectul moral rămâne covârşitor.
Societatea actuală din fostele ţări comuniste refuză să mai accepte orice
demers totalitarist, indiferent de haina în care acesta se prezintă.
Drepturile omului sunt percepute astăzi în cheia nouă a
înţelegerii şi acceptării reciproce, neexcluzând însă memoria perioadei
comuniste de tristă amintire. Intransigenţa faţă de orice tendinţă de
discriminare, exprimarea liberă a opiniei, excluderea oricărei încercări de
conducere anti-democratică, mergând de la condamnarea discursului politic
ultra-naţionalist până la lupta efectivă împotriva terorismului, nu sunt
decât urmarea acestui nou mod de a înţelege realitatea. Într-un cuvânt,
persoana umană şi-a reintrat în drepturi, ocupând din nou locul central de
unde fusese evacuată prin intermediul ideologiei comuniste. Dincolo însă de
această imagine optimistă a societăţii post-comuniste nu trebuie să scăpăm
din vedere faptul că percepţia idealului libertăţii, obţinut prin atât de
multă şi grea suferinţă, poate fi la rândul ei denaturată: excesul
idealizării poate transfera fundamentele libertăţii aşa cum sunt ele
exprimate în Declaraţia drepturilor omului în sfera utopicului; ignorarea
acestui ideal şi mai ales a pedagogiei suferinţei poate produce o ruptură
ireparabilă între valorile trecutului şi dorinţa prezentului de a se afirma;
formalizarea lui poate muta polii de interes şi de acţiune spre zona
pseudo-valorii, a falsităţii şi a imposturii. Pentru fiecare dintre ţările
fostului bloc comunist înţelegerea acestei lecţii a libertăţii autentice
reprezintă marea miză a configurării propriei lor identităţi în noua
societatea a Europei Unite. Fără a face abstracţie de trecut, nu trebuie să
scăpăm din vedere faptul că acesta este mai degrabă o călăuză decât un ţel
către care trebuie să tindem. Încremenirea într-o stare inactuală nu poate
fi viabilă, după cum nici o atitudine total independentă de marea învăţătură
a istoriei nu poate fi una potrivită.
Ce putem face pentru a evita astfel de situaţii? Este de
ajuns să privim cu atenţie la istoria ţesută în jurul idealului de libertate
aşa cum este el formulat în Declaraţia drepturilor omului. Fiecare ţară,
fiecare popor şi-a adus contribuţia la scrierea ei şi, în ultimă instanţă,
tocmai această istorie face ca vocaţia documentului să fie universală,
perenă. Nu textul în sine, ci ideea transmisă a fost cea care a motivat
acţiunea zecilor de naţiuni în apărarea libertăţii.
Nu numai Europa de Est s-a aflat în ultimii douăzeci de ani
în tranzitie. În tranziţie se află de fapt toată omenirea. Alianţe
strategice se reaşează în constelaţii fragile. Priorităţi diplomatice se
modifică în funcţie de o configuraţie geopolitică mereu schimbătoare.
Mutaţiile acestui sfârşit de mileniu nu exclud niciun domeniu al vieţii:
formele şi substanţa cunoaşterii evoluează vertiginos, efectele cotidiene
ale revoluţiei tehnologice sunt mereu mai palpabile, sfera
telecomunicaţiilor înglobează, practic, planeta. Practicile economice şi
instrumentele financiare evoluează sub impulsul unei dinamici galopante iar
fluctuaţiile pieţelor de capital se declanşează după o logică aproape
imprevizibilă. În acelaşi timp, modelele tradiţionale sunt eclipsate de
apariţia unor comportamente insolite şi tot mai des trebuie să răspundem
unor dileme bioetice de neimaginat acum câteva decenii.
Lumea de azi se confruntă cu o serie de paradoxuri:
subdezvoltarea nu exclude înarmarea, democraţia nu lichidează corupţia,
economia de piaţă nu reuşeşte să evite dezastrele ecologice şi şomajul. După
50 de ani de la adoptarea ei, Declaraţia universală a drepturilor omului
este sistematic sfidată, fie sub pretexte ideologice, fie sub povara
endemică a sărăciei.
Ar fi nepotrivit să omitem din aceasta sumară analizaă
ceea ce s-ar putea numi globalizarea viciului. Crima organizată, traficul de
droguri, de arme, substanţe radioactive sau organe umane, prostituţia
infantilă, pedofilia, economia subterană, frauda fiscală şi emigraţia
forţată sunt cele mai frapante, dar nici pe departe singurele aspecte ale
unui rău mondial în faţa căruia guvernele, forţele de ordine sau, după caz,
organizaţiile umanitare, se declară adesea neputincioase.
Trecutul ne învaţă că niciun tip de civilizaţie sau
organizare socială afirmat în istorie nu a dispărut pur şi simplu, asemenea
miticei Atlantida. Sursa dezordinilor amintite ţine
mai degrabă de timp, decât de spaţiu. Pe o planetă mereu mai mică, se
înfruntă durate colective profund eterogene. Occidentul a păşit în
aşa-numita epocă postmodernă şi postindustrială.
Statele Europei de Est traversează perioada postcomunistă menită să le
asigure deplina instalare în modernitate. Pe de altă parte, numeroase
societăţi din lumea contemporană îşi sprijină existenţa pe o mentalitate
premodernă.
Politica şi economia au reuşit să organizeze spaţiul, dar nu
şi timpul planetei. Prin acorduri, guvernele pot învecina ţări aflate la
enorme distanţe geografice. La rândul lor, actorii economiei mondiale pot
construi infrastructuri care asigură orice tip de legătură între
comunităţile umane. Se relativizează astfel distanţele fizice, dar nu şi
decalajele de percepţie asupra timpului. Decalajele despre care vorbesc
generează orizonturi de aşteptare contradictorii. Omul occidental îşi
doreste o vacanţă “ecologică”, în vreme ce indianul din pădurea amazoniană,
într-un mediu natural nepoluat, visează o barcă motorizată. Unul vrea să se
întoarcă la natură, iar celalalt încearcă să se modernizeze. Dacă
diversitatea percepţiilor asupra timpului ar antrena numai diferenţierea
idealurilor noastre intime, nimeni nu ar avea obiecţii. Din păcate însă, de
aici se bifurcă nu numai dezideratele personale, ci şi atitudinile
comunitare, exprimate prin opţiuni politice ofensive. Neînţelegeri de toate
naturile apar astăzi mai ales pentru că diferitele ramuri ale lumii trăiesc
înăuntrul unor istorii paralele. Marea provocare a mileniului următor pare a
fi legată de întrebarea: ce putem face pentru ca toţi locuitorii planetei să
devină cu adevărat contemporani?
Cum putem explica celor din afara lumii democratice
occidentale faptul că aceasta încearcă să se elibereze treptat de sub
fascinaţia modernităţii şi că se află în căutarea unei alternative
spirituale care nu mai exclude dialogul cu valorile tradiţionale? Cum putem
convinge Occidentul că societăţile premoderne sau cele posttotalitare ar
putea trece direct în post-modernitate, fără a mai cunoaşte excesele erei
industriale? Suntem confruntaţi cu o problemă de comunicare şi cred că, în
acest plan, o mai bună înţelegere a conceptului « drepturilor omului » are
un rol fundamental.
Oslo Freedom Forum este o bună
oportunitate. În primul rând putem încerca să operăm o distincţie între
„drepturile omului” şi concepte învecinate care mobilizează energia
societăţii civile precum „statul de drept” şi democraţia. Cu experienţa
trăită în regimul comunist putem înţelege uşurinţa cu care regimuri
totalitare acceptă principiul „statului de drept” înţelegând respectarea
propriilor legi. Am văzut cum sloganul „alegeri libere” pe care l-am scandat
în faţa tancurilor şi armelor aparatului de represiune comunist poate fi
folosit pentru acapararea puterii de către fosta nomenclatură comunistă sau
de noii oligarhi. Am văzut cum „democraţia de vitrină” se poate deghiza în
democraţie reală. Am văzut cum manipularea opiniei publice prin „presa
liberă” a oligarhiei poate fi în economia de piaţă şi în democraţie mai
eficientă decât propaganda comunistă propagată prin media oficială a
regimului totalitar în care nimeni nu mai credea. Am văzut cum ordonatorii
şi autorii crimelor împotriva propriului popor pot scăpa de răspunderea
penală prin prescripţie pentru că acordurile privind „genocidul” nu li se
aplică şi recunoaşterea generală a „crimelor împotriva umanităţii”
întârzie. Şi apoi, în fond putem defini într-o accepţiune general
acceptată: „drepturile omului”?
Locuim relativ în aceeaşi lume a secolului XXI, graţie
dreptului internaţional şi în virtutea progresului tehnologic. Nu vom
dialoga cu adevărat decât atunci când vom şi trăi în acelaşi timp. Dar,
pentru a fi prezenţi unii în faţa altora, cu particularităţile şi
afinităţile noastre, e nevoie să instituim un consens universal în jurul
acelor valori morale care protejează umanitatea fiecărei persoane şi
demnitatea nu numai a fiecărei comunităţi, ci şi a fiecărei persoane.
Cum putem organiza un dialog real pentru a afla ?
E riscant să instituim un atare consens în jurul ideii de
bine. Putem bănui că, pentru secole de acum înainte,
fiecare societate va avea propria concepţie despre bunăstarea sa terestră
sau spirituală. A încerca standardizarea acestor concepţii înseamnă a pleda
pentru instaurarea gândirii unice şi a înmulţi zadarnic focarele de
tensiune. Doctrinele politice, contextele simbolice, tradiţiile locale şi
sistemele de credinţă sunt ireductibile. Există, prin urmare, suspiciuni
legitime faţă de orice proiect sincretist capabil să relativizeze unicitatea
acestor discursuri şi reprezentări. Nimeni – politician, gânditor, lider
religios sau om obişnuit – nu e dispus să-şi sacrifice identitatea. Nu putem
dialoga eficient dacă interlocutorul resimte pericolul de a-şi mutila
identitatea. Şi nimic nu ne autorizează să pretindem că oferta noastră este
superioară, în absolut, celei pe care o fac ceilalţi. Pe de altă parte,
nimeni nu mai poate nutri astăzi pretenţia de a reduce ansamblul familiei
umane la numitorul propriilor opţiuni politice, economice, culturale sau
religioase. De aceea, mi se pare mai rezonabil dacă nu putem întotdeauna să
identificăm binele comun, să identificăm pentru început răul.
Este în interesul tuturor naţiunilor să se întâlnească pe terenul
respingerii a ceea ce socotesc a fi intolerabil.
Sunt sigur că toţi cei prezenţi aici refuză din capul
locului războiul, terorismul, tortura, poluarea, delictul de opinie,
xenofobia, rasismul şi manipularea genetică, exploatarea minorilor,
excluziunea socială, foametea, discriminarea profesională pe criterii de
sex, religie sau apartenenţă etnică. Avem datoria
de a diagnostica împreună aceste patologii, aşa cum putem vindeca laolaltă
rănile pe care ele continuă să le provoace.
Nu putem, de asemenea, uita că experienţa regimului
comunist, care a încercat să ne înstrăineze de naturala noastră vocaţie
umanistă europeană, a fost plătită cu preţul a zeci de milioane de vieţi
omeneşti. Libertatea redobândită prin sacrificiu ne-a creat tuturor nu numai
drepturi, ci şi responsabilităţi cu care ne familiarizam treptat, în
condiţii sociale şi psihologice adeseori dificile. Cetăţenii fostelor ţări
comuniste au fost lipsiţi o jumătate de secol de toate drepturile, inclusiv
de dreptul la viaţă. Lecţia suferinţei şi luptei lor este un prim pas în
înţelegerea marii lecţii a libertăţii pentru fiecare, în limitele
respectului libertăţii celuilalt.