PEDAGOGIA SUFERINŢEI ŞI LECŢIA LIBERTĂŢII

Pe 9 februarie 1945, un tânăr căpitan de artilerie din Armata Roşie este arestat în urma interceptării convorbirilor acestuia cu un prieten, fiind condamnat la opt ani de închisoare pentru „remarci lipsite de respect la adresa tovarăşului Stalin”. În închisoare, Alexandr Soljeniţîn, căci despre el este vorba, îşi va descoperi un talent literar care va face din el unul dintre marii scriitori ai secolului XXI. Prin uriaşa forţă de influenţare a literaturii, drama gulagului sovietic va ajunge la cunoştinţa lumii întregi. Evenimentul evocat nu reprezintă însă decât o mică piesă a unui mecanism diabolic în care fundamentele civilizaţiei au fost înlocuite de dictatura comunistă cu surogate ideologice, într-o încercare tenace de a transforma istoria unei jumătăţi de secol într-o încercare tragică pentru întreaga umanitate. Pe de altă parte, evenimentul relatat ne arată că aşa zisul dezgheţ al represiunilor staliniste pe perioada războiului luase sfârşit înainte ca el să se termine cu adevărat. Acţiunile criminale care făcuseră deja milioane de victime nevinovate în URSS vor reîncepe cu şi mai multă furie. De data aceasta, pe un spaţiu mult mai mare care va cuprinde şi Europa Centrală şi de Sud-Est.

Atrocităţile celor două războaie din prima jumătate a secolului al XX-lea nu s-au dovedit a fi suficiente pentru a înţelege că civilizaţia occidentală nu poate fi consolidată doar prin afirmarea unei superiorităţi culturale sau prin menţinerea unei permanente stări de conflict.

La finele celui de-al doilea război mondial, Adunarea generală a ONU adopta şi semna Declaraţia universală a drepturilor omului, primul document cu vocaţie universală, menit să apere valorile reale ale umanităţii. Numărul mare de convenţii semnate de către diferitele state ale lumii părea să indice o stabilizare a societăţii şi a drepturilor sale după haosul produs de cele două războaie mondiale şi de ideologiile ce au stat în spatele acestora. Rusia, Ucraina, Polonia şi Iugoslavia se numărau printre membrii fondatori ai ONU. România, ca şi celelalte ţări intrate sub influenţa sovietică, avea să li se alăture. Puţini ar fi bănuit că acest document şi principiile lui aveau să fie încălcate cu atâta brutalitate în ţările comuniste. Ce a determinat o astfel de atitudine?

Răspunsul nu poate fi aflat decât în contrastul dintre politica de suprafaţă a statelor respective şi ideologia comunistă adoptată de către acestea. Persoana umană a fost înlocuită de individul depersonalizat, a cărui existenţă este întru totul dependentă de apartenenţa lui la un grup. Orice reacţie contrară principiilor grupului îi atenuează până la dizolvare identitatea, exilându-l la periferia societăţii. Utopia egalităţii drepturilor, eliminarea concurenţei constructive, anularea dreptului de liberă exprimare au dus la apariţia unei forme amorfe, cu pretenţie de societate, în care ideologia înlocuieşte  sentimentul, cuvântul liber este transformat în lozincă, religia devine crez al partidului unic, iar libertatea lasă locul terorii mai mult sau mai puţin camuflate. Toate aceste transformări au conturat un nou chip al Europei răsăritene, brăzdat de suferinţa a milioane de oameni. Rezultatul: instaurarea comunismului în Europa estică prin mijloace violente şi reprimarea sângeroasă a rezistenţei anticomuniste. Eliminarea oponenţilor reali sau potenţiali s-a realizat prin internarea în centre de tortură şi reeducare, închisori cu regim de exterminare, lagăre de muncă forţată, asasinate politice, execuţii sumare, deportări în masă. Bilanţul: milioane de morţi, zeci de milioane de existenţe umane distruse.

Dincolo de Cortina de Fier, ţările ferite de flagelul roşu nu au putut decât să asiste, cel mai adesea neputincioase, la zbaterea celor pentru care comunismul devenise o stare de fapt. Singura cale de a-i ajuta părea aceea de a face cunoscute drepturile omului tuturor celor pentru care singura realitate părea să fie aceea impusă de regimurile dictatoriale comuniste. Nicăieri altundeva în lume Declaraţia drepturilor omului nu a avut influenţa şi puterea pe care a avut-o în fostele ţări comuniste. Ea reprezintă pârghia ce a dus la dizolvarea acestui sistem în ţările din estul Europei. De unde această influenţă? Din faptul că principiile Declaraţiei reprezintă fundamentele existenţei umane, indiferent de rasă, de religie sau de apartenenţă politică. „Politica” lor este politica firescului, a normalităţii în care fiecare persoană este unică prin tot ceea ce face, cugetă sau simte. Atunci când opresiunile, cenzura, teroarea păreau să asigure un viitor liniştit comunismului, suferinţa produsă s-a transformat în veritabilă pedagogie a libertăţii, formând astfel caractere solide, capabile să dizolve această stare de fapt.

La 1 august 1975, treizeci şi trei de şefi de stat şi guvern ai ţărilor europene, împreună cu conducătorii SUA şi Canada semnează actul final al lucrărilor Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care ratifica inviolabilitatea frontierelor statelor la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial, dar care conţine şi un aşa zis „al treilea coş” privind libera circulaţie a ideilor şi persoanelor. Actul de la Helsinki a fost considerat de către liderii URSS şi ai celorlalte state comuniste din Europa de Est o mare victorie care consfinţea noile graniţe ale imperiului sovietic. Intelectualii democraţi înţeleg însă şansa care li se oferă: în august 1976, în Polonia ia fiinţă KOR: Comitetul de apărare a celor persecutaţi de regimul comunist. În Cehoslovacia, în ianuarie 1977, 238 de personalităţi semnează Carta 77 care cere aplicarea coşului 3 al acordului de la Helsinki. În 1978, tot în Cehia se formează VOWS, comitetul de apărare a celor care au suferit pe nedrept. În 1978, în Ungaria, în Ţările Baltice, în Rusia iau naştere cercuri de reflecţie în jurul filozofilor şi scriitorilor, savanţilor sau artiştilor dizidenţi.

Prăbuşirea comunismului a fost, înainte de toate, o prăbuşire ideologică, care a pregătit prăbuşirea politică a regimurilor dictatoriale din marea majoritate a ţărilor din fostul Bloc Sovietic. Cultura a jucat în acest context un rol fundamental. Paralel cu discursul oficial s-a creat un discurs „underground”, menit să denunţe impostura şi falsitatea şi să-i respingă pe cei care, aşa cum spunea cunoscuta rezistentă anticomunistă Doinea Cornea, „au încetat să mai gândească”. Primejdia pentru imperiul sovietic superînarmat pentru un război „rece” sau „cald” nu a venit din vestul cu care se confrunta de altfel cu succes. Primejdia nu a venit din partea „rachetelor americane”. A venit din partea intelectualilor din propriile ţări pe care „apparatnici” comunişti îi dispreţuiau. „Cine este muzicantul ăla?” întreba Gorbaciov când un profesor de la Universitatea din Vilnius, Vitautas Landbergis, a îndrăznit să proclame în numele mişcării civice Sajudis independenţa Lituaniei, sfidând trupele KGB-ului. Primejdia a venit prin „cuvântul” intelectualilor democraţi şi a „scisului” acestora difuzat în ilegalitate prin mijloace precare.

 În 1999 i-am decernat medalia de aur, prezidenţială, „un deceniu de la prăbuşirea comunismului în Europa centrală şi de sud-est” fostului preşedinte al URSS Mihail Gorbaciov. L-am alăturat lui Walesa, Havel, Papei Ioan Paul al II-lea pentru rolul pe care politica „Glasnost” l-a avut în redeşteptarea naţiunilor oprimate din URSS. Încercarea lui Mihail Gorbaciov de a reforma comunismul, la sfârşitul anilor ’80, a eşuat însă lamentabil, confirmând o certitudine pe care mulţi dintre intelectualii fostului bloc sovietic o avuseseră din prima clipă – aceea că sistemul comunist nu poate fi reformat, ci doar distrus.

Efectele discursului umanist al intelectualilor democraţi nu s-a lăsat mult aşteptat. Mişcări precum „vara poloneză” sau „primăvara de la Praga” au pregătit căderea definitivă a regimurilor comuniste la începutul anilor ’90. O ideologie pentru care drepturile omului sunt aproape inexistente nu putea să-şi manifeste influenţa la infinit. Revoltele studenţeşti din primăvara lui 1968, în Polonia, sau Primăvara de la Praga au arătat că tinerii nu mai pot suporta minciuna comunistă. Ecourile acestor mişcări s-au simţit şi în România, unde au luat forma revoltelor minerilor din Valea Jiului, în 1977, sau a revoltei muncitorilor de la Braşov, în 1987. Suferinţa, folosită multă vreme ca teribil instrument de control şi opresiune, devenise poarta către libertate. Atunci când, în 1989, spre această poartă s-au îndreptat milioane de muncitori în numele cărora dictaturile comuniste pretindeau că conduc, regimurile lor s-au prăbuşit brusc, printr-o revoluţie paşnică. Numai în România, comunismul instaurat prin crime a sfârşit prin crime. 1.200 morţi, 3.500 grav răniţi şi mii de persoane torturate au fost preţul plătit la Timişoara şi Bucureşti pentru libertate.

Privite la aproape douăzeci de ani după căderea blocului sovietic, toate aceste evenimente nu fac decât să confirme faptul că afirmarea drepturilor omului este sinonimă cu afirmarea identităţii umane autentice. A face abstracţie de ele implică revenirea inevitabilă la o stare pe care întreaga Europă răsăriteană încearcă să o uite. Pedagogia suferinţei trecute şi-a atins fără îndoială ţinta, însă în noul context în care aceste ţări au aderat la valorile Uniunii Europene ea trebuie să lase calea deschisă lecţiei libertăţii şi a deschiderii către valorile autentice ale umanităţii.

Pentru generaţia tânără, eliberată de constrângerea comunistă, zbaterile părinţilor lor ar putea părea să fie un subiect ce ţine mai degrabă de trecut, decât de un prezent marcat de alt tip de crize politice, economice şi sociale, tributar suferinţei şi al lipsei de libertate. Cu toate acestea, cei ce poartă încă vie memoria acelei epoci sunt principalii artizani ai unei noi atitudini care încearcă să abordeze problema drepturilor omului    dintr-o perspectivă contemporană. Ororile epocii apuse şi-au lăsat amprenta asupra mentalului întregului spaţiu ex-comunist. Atitudinea abordată este una a echilibrului, a unui realism bine temperat prin care se urmăreşte evitarea repetării unui astfel de derapaj. Milioanele de morţi din lagărele comuniste pot părea pentru unii contemporani simple date statistice, însă efectul moral rămâne covârşitor. Societatea actuală din fostele ţări comuniste refuză să mai accepte orice demers totalitarist, indiferent de haina în care acesta se prezintă.

Drepturile omului sunt percepute astăzi în cheia nouă a înţelegerii şi acceptării reciproce, neexcluzând însă memoria perioadei comuniste de tristă amintire. Intransigenţa faţă de orice tendinţă de discriminare, exprimarea liberă a opiniei, excluderea oricărei încercări de conducere anti-democratică, mergând de la condamnarea discursului politic ultra-naţionalist până la lupta efectivă împotriva terorismului, nu sunt decât urmarea acestui nou mod de a înţelege realitatea.  Într-un cuvânt, persoana umană şi-a reintrat în drepturi, ocupând din nou locul central de unde fusese evacuată prin intermediul ideologiei comuniste. Dincolo însă de această imagine optimistă a societăţii post-comuniste nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că percepţia idealului libertăţii, obţinut prin atât de multă şi grea suferinţă, poate fi la rândul ei denaturată: excesul idealizării poate transfera fundamentele libertăţii aşa cum sunt ele exprimate în Declaraţia drepturilor omului în sfera utopicului; ignorarea acestui ideal şi mai ales a pedagogiei suferinţei poate produce o ruptură ireparabilă între valorile trecutului şi dorinţa prezentului de a se afirma; formalizarea lui poate muta polii de interes şi de acţiune spre zona pseudo-valorii, a falsităţii şi a imposturii. Pentru fiecare dintre ţările fostului bloc comunist înţelegerea acestei lecţii a libertăţii autentice reprezintă marea miză a configurării propriei lor identităţi în noua societatea a Europei Unite. Fără a face abstracţie de trecut, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că acesta este mai degrabă o călăuză decât un ţel către care trebuie să tindem. Încremenirea într-o stare inactuală nu poate fi viabilă, după cum nici o atitudine total independentă de marea învăţătură a istoriei nu poate fi una potrivită.

Ce putem face pentru a evita astfel de situaţii? Este de ajuns să privim cu atenţie la istoria ţesută în jurul idealului de libertate aşa cum este el formulat în Declaraţia drepturilor omului. Fiecare ţară, fiecare popor şi-a adus contribuţia la scrierea ei şi, în ultimă instanţă, tocmai această istorie face ca vocaţia documentului să fie universală, perenă. Nu textul în sine, ci ideea transmisă a fost cea care a motivat acţiunea zecilor de naţiuni în apărarea libertăţii.

Nu numai Europa de Est s-a aflat în ultimii douăzeci de ani în tranzitie. În tranziţie se află de fapt toată omenirea. Alianţe strategice se reaşează în constelaţii fragile. Priorităţi diplomatice se modifică în funcţie de o configuraţie geopolitică mereu schimbătoare. Mutaţiile acestui sfârşit de mileniu nu exclud niciun domeniu al vieţii: formele şi substanţa cunoaşterii evoluează vertiginos, efectele cotidiene ale revoluţiei tehnologice sunt mereu mai palpabile, sfera telecomunicaţiilor înglobează, practic, planeta. Practicile economice şi instrumentele financiare evoluează sub impulsul unei dinamici galopante iar fluctuaţiile pieţelor de capital se declanşează după o logică aproape imprevizibilă. În acelaşi timp, modelele tradiţionale sunt eclipsate de apariţia unor comportamente insolite şi tot mai des trebuie să răspundem unor dileme bioetice de neimaginat acum câteva decenii.

Lumea de azi se confruntă cu o serie de paradoxuri: subdezvoltarea nu exclude înarmarea, democraţia nu lichidează corupţia, economia de piaţă nu reuşeşte să evite dezastrele ecologice şi şomajul. După 50 de ani de la adoptarea ei, Declaraţia universală a drepturilor omului este sistematic sfidată, fie sub pretexte ideologice, fie sub povara endemică a sărăciei.

Ar fi nepotrivit să omitem din aceasta sumară analizaă ceea ce s-ar putea numi globalizarea viciului. Crima organizată, traficul de droguri, de arme, substanţe radioactive sau organe umane, prostituţia infantilă, pedofilia, economia subterană, frauda fiscală şi emigraţia forţată sunt cele mai frapante, dar nici pe departe singurele aspecte ale unui rău mondial în faţa căruia guvernele, forţele de ordine sau, după caz, organizaţiile umanitare, se declară adesea neputincioase.

Trecutul ne învaţă că niciun tip de civilizaţie sau organizare socială afirmat în istorie nu a dispărut pur şi simplu, asemenea miticei Atlantida. Sursa dezordinilor amintite ţine mai degrabă de timp, decât de spaţiu. Pe o planetă mereu mai mică, se înfruntă durate colective profund eterogene. Occidentul a păşit în aşa-numita epocă postmodernă şi postindustrială. Statele Europei de Est traversează perioada postcomunistă menită să le asigure deplina instalare în modernitate. Pe de altă parte, numeroase societăţi din lumea contemporană îşi sprijină existenţa pe o mentalitate premodernă.

Politica şi economia au reuşit să organizeze spaţiul, dar nu şi timpul planetei. Prin acorduri, guvernele pot învecina ţări aflate la enorme distanţe geografice. La rândul lor, actorii economiei mondiale pot construi infrastructuri care asigură orice tip de legătură între comunităţile umane. Se relativizează astfel distanţele fizice, dar nu şi decalajele de percepţie asupra timpului. Decalajele despre care vorbesc generează orizonturi de aşteptare contradictorii. Omul occidental îşi doreste o vacanţă “ecologică”, în vreme ce indianul din pădurea amazoniană, într-un mediu natural nepoluat, visează o barcă motorizată. Unul vrea să se întoarcă la natură, iar celalalt încearcă să se modernizeze. Dacă diversitatea percepţiilor asupra timpului ar antrena numai diferenţierea idealurilor noastre intime, nimeni nu ar avea obiecţii. Din păcate însă, de aici se bifurcă nu numai dezideratele personale, ci şi atitudinile comunitare, exprimate prin opţiuni politice ofensive. Neînţelegeri de toate naturile apar astăzi mai ales pentru că diferitele ramuri ale lumii trăiesc înăuntrul unor istorii paralele. Marea provocare a mileniului următor pare a fi legată de întrebarea: ce putem face pentru ca toţi locuitorii planetei să devină cu adevărat contemporani?

Cum putem explica celor din afara lumii democratice occidentale faptul că aceasta încearcă să se elibereze treptat de sub fascinaţia modernităţii şi că se află în căutarea unei alternative spirituale care nu mai exclude dialogul cu valorile tradiţionale? Cum putem convinge Occidentul că societăţile premoderne sau cele posttotalitare ar putea trece direct în post-modernitate, fără a mai cunoaşte excesele erei industriale? Suntem confruntaţi cu o problemă de comunicare şi cred că, în acest plan, o mai bună înţelegere a conceptului « drepturilor omului » are un rol fundamental.

Oslo Freedom Forum este o bună oportunitate. În primul rând putem încerca să operăm o distincţie între „drepturile omului” şi concepte învecinate care mobilizează energia societăţii civile precum „statul de drept” şi democraţia. Cu experienţa trăită în regimul comunist putem înţelege uşurinţa cu care regimuri totalitare acceptă principiul „statului de drept” înţelegând respectarea propriilor legi. Am văzut cum sloganul „alegeri libere” pe care l-am scandat în faţa tancurilor şi armelor aparatului de represiune comunist poate fi folosit pentru acapararea puterii de către fosta nomenclatură comunistă sau de noii oligarhi. Am văzut cum „democraţia de vitrină” se poate deghiza în democraţie reală. Am văzut cum manipularea opiniei publice prin „presa liberă” a oligarhiei poate fi în economia de piaţă şi în democraţie mai eficientă decât propaganda comunistă propagată prin media oficială a regimului totalitar în care nimeni nu mai credea. Am văzut cum ordonatorii şi autorii crimelor împotriva propriului popor pot scăpa de răspunderea penală prin prescripţie pentru că acordurile privind „genocidul” nu li se aplică şi recunoaşterea generală a „crimelor împotriva umanităţii”  întârzie. Şi apoi, în fond putem defini într-o accepţiune general acceptată: „drepturile omului”?

Locuim relativ în aceeaşi lume a secolului XXI, graţie dreptului internaţional şi în virtutea progresului tehnologic. Nu vom dialoga cu adevărat decât atunci când vom şi trăi în acelaşi timp. Dar, pentru a fi prezenţi unii în faţa altora, cu particularităţile şi afinităţile noastre, e nevoie să instituim un consens universal în jurul acelor valori morale care protejează umanitatea fiecărei persoane şi demnitatea nu numai a fiecărei comunităţi, ci şi a fiecărei persoane. Cum putem organiza un dialog real pentru a afla ?

E riscant să instituim un atare consens în jurul ideii de bine. Putem bănui că, pentru secole de acum înainte, fiecare societate va avea propria concepţie despre bunăstarea sa terestră sau spirituală. A încerca standardizarea acestor concepţii înseamnă a pleda pentru instaurarea gândirii unice şi a înmulţi zadarnic focarele de tensiune. Doctrinele politice, contextele simbolice, tradiţiile locale şi sistemele de credinţă sunt ireductibile. Există, prin urmare, suspiciuni legitime faţă de orice proiect sincretist capabil să relativizeze unicitatea acestor discursuri şi reprezentări. Nimeni – politician, gânditor, lider religios sau om obişnuit – nu e dispus să-şi sacrifice identitatea. Nu putem dialoga eficient dacă interlocutorul resimte pericolul de a-şi mutila identitatea. Şi nimic nu ne autorizează să pretindem că oferta noastră este superioară, în absolut, celei pe care o fac ceilalţi. Pe de altă parte, nimeni nu mai poate nutri astăzi pretenţia de a reduce ansamblul familiei umane la numitorul propriilor opţiuni politice, economice, culturale sau religioase. De aceea, mi se pare mai rezonabil dacă nu putem întotdeauna să identificăm binele comun, să identificăm pentru început răul. Este în interesul tuturor naţiunilor să se întâlnească pe terenul respingerii a ceea ce socotesc a fi intolerabil.

Sunt sigur că toţi cei prezenţi aici refuză din capul locului războiul, terorismul, tortura, poluarea, delictul de opinie, xenofobia, rasismul şi manipularea genetică, exploatarea minorilor, excluziunea socială, foametea, discriminarea profesională pe criterii de sex, religie sau apartenenţă etnică. Avem datoria de a diagnostica împreună aceste patologii, aşa cum putem vindeca laolaltă rănile pe care ele continuă să le provoace.

Nu putem, de asemenea, uita că experienţa regimului comunist, care a încercat să ne înstrăineze de naturala noastră vocaţie umanistă europeană, a fost plătită cu preţul a zeci de milioane de vieţi omeneşti. Libertatea redobândită prin sacrificiu ne-a creat tuturor nu numai drepturi, ci şi responsabilităţi cu care ne familiarizam treptat, în condiţii sociale şi psihologice adeseori dificile. Cetăţenii fostelor ţări comuniste au fost lipsiţi o jumătate de secol de toate drepturile, inclusiv de dreptul la viaţă. Lecţia suferinţei şi luptei lor este un prim pas în înţelegerea marii lecţii a libertăţii pentru fiecare, în limitele respectului libertăţii celuilalt.