Revoluţia Română din 1989: debut exploziv, final amânat

În ultimii nouă ani am cercetat intens toate documentele disponibile ca arhivă: anchete penale, procese, anchetele parlamentare, stenogramele CC al PCR, jurnale de luptă ale armatei, înregistrări ale comunicaţilor telefonice interne ale STS, declaraţii şi mărturii.

 Am discutat cu mulţi actori ai Revoluţiei de la 1989 şi doresc să continui acest dialog. În această sală sunt prezente multe persoane care au jucat un rol important în Revoluţie şi îi asigur de respectul meu. Vreau să îi salut mai întâi pe domnii  Claudiu Iordache, Florin Fortuna, Traian Orban, Miodrag Milin şi pe ceilalţi timişoreni pentru că subiectul „Timişoara” este primul care trebuie lămurit şi reabilitat după o lungă ignorare sau chiar discreditare. Analiza fenomenului revoluţionar de la Timişoara ne arată că în 15 – 22 decembrie acolo s-au străbătut toate etapele prăbuşirii unei dictaturi: starea de nemulţumire tăcută, solidarizarea paşnică cu victima unui abuz, revolta individuală, reacţia puterii prin măsuri de intimidare, extinderea revoltei, represiunea sângeroasă, revolta în masă a muncitorilor, organizarea politică spontană, dialogul eşuat cu puterea comunistă locală şi centrală, ocuparea sediului puterii de partid şi de stat, înfrângerea forţelor de represiune (armată, securitate, miliţie), obligarea armatei să se retragă în cazărmi şi a reprezentanţilor puterii comuniste centrale să fugă la Bucureşti, transformarea revoltei în revoluţie prin elaborarea unui program politic şi formarea unui partid politic sprijinite de o mare mulţime care proclamă Timişoara – oraş liber de comunism şi este gata să moară pentru a-l apăra. Faptul că represiunea armată sângeroasă eşuată la Timişoara a fost încercată din nou cu aceeaşi violenţă la Bucureşti arată o inconştienţă criminală a celor care deţineau puterea comunistă în România. La fel de criminală a fost şi continuarea violenţei după fuga lui Ceauşescu. Este nevoie de un efort comun pentru ca noi, românii, să reuşim să oferim o imagine credibilă a adevărului acestei revoluţii pe care cei din ţară şi din lume îl aşteaptă de 20 de ani. De data aceasta printr-un adevăr stabilit ştiinţific.

Dificultatea unui asemenea demers a fost subliniată de istoricul francez Francois Furet în cartea „Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze” care a schimbat complet optica asupra revoluţiei din 1789. În primul capitol al cărţii sale, începe prin a spune că istoricii care studiază Evul Mediu, epoca merovingienilor sau Războiul de 100 de ani nu trebuie să-şi decline altceva decât competenţa sau erudiţia. În schimb, cei care vorbesc şi după 200 de ani despre revoluţia franceză sunt obligaţi să îşi  declare culoarea politică, pentru că aserţiunile lor sunt interpretate ca reprezentând o anume opinie partizană. Acest lucru este adevărat şi pentru România. Prezenţa mea aici, la un asemenea eveniment, alături de domnul preşedinte Iliescu, nu arată că am avea aceleaşi păreri. În majoritatea cazurilor ne situăm pe poziţii diferite, dar am acceptat un dialog chiar şi în momentele cele mai tensionate. Dacă acest dialog a fost posibil în momente în care încărcătura politică era imensă şi marcată de lupta pentru putere, cu siguranţă acest lucru ar trebui să se  întâmple şi la nivelul cercetării ştiinţifice.

De fapt, Furet ne spune că istoria a încetat să fie ştiinţa în care se consideră că faptele vorbesc de la sine; în opinia sa istoria trebuie să comunice în mod deschis problemele pe care le analizează, datele pe care le utilizează, ipotezele şi concluziile.

Cred că am putea începe prin a sublinia câteva certitudini, asupra cărora să cădem de acord şi să izolăm controversele, acceptând că multe dintre ele vor rămâne disputate mult timp de acum înainte. Vreau să folosesc acest moment pentru a menţiona câteva din confuziile pe care, după opinia mea, fenomenul pe care îl cercetăm le poate genera. Prima dintre ele se referă la finalizarea ţelurilor Revoluţiei şi pleacă de la abordarea ţelurilor politice, sociale şi morale ale acesteia ca un tot unitar. Dacă le privim ca obiective distincte, putem cădea de acord că ţelurile politice ale Revoluţiei au fost atinse odată cu integrarea României în UE şi NATO, aici intrând şi obiectivele economice şi strategice enunţate în decembrie 1989. Este evident că ţelurile sociale nu au atins un nivel comparabil cu standardele occidentale ale bunăstării, acestea neputând fi realizate în doar 20 de ani. În ceea ce priveşte ţelurile morale, ele nu vor putea fi atinse complet niciodată. Poate vi se pare cinică afirmaţia mea, dar nu există nicăieri în lume o societate în care să existe un consens asupra îndeplinirii tuturor ţelurilor morale.

Cea de-a doua priveşte durata revoluţiei. Într-o revoluţie cert este începutul şi nu sfârşitul. Datarea unei revoluţii, de pildă 1789 pentru revoluţia franceză, sau 1989 pentru revoluţia română, are o semnificaţie certă pentru închiderea unui regim printr-un moment rar în istorie în care mulţimi de oameni sunt gata să lupte şi să moară pentru un ideal. Acelaşi moment poate reprezenta şi o deschidere a viitorului prin formularea unor ţeluri care se pot îndeplini într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. În acest sens, finalul revoluţiei din 1989 din România poate fi considerat în funcţie de interpretările date: şi 20 mai 1990, şi 19 noiembrie 1996, chiar şi 2007, anul integrării României în Uniunea Europeană, care marchează realizarea deplină a proiectului politic. Într-un sens mai larg, anul 2007 poate fi astfel şi finalul revoluţiei de la 1848.

Cred că o problemă pe care nu o putem evita este cea a responsabilităţii. Într-o revoluţie care a fost marcată, în mod tragic, de pierderi de vieţi omeneşti şi de mutilarea pe viaţă a mii de oameni, cineva este responsabil pentru acestea. Responsabilitate nu poate fi scoasă din contextul analizei revoluţiei române. Va trebui să fim însă capabili să facem o distincţie clară între responsabilitatea penală, politică şi morală, pentru că modul de a răspunde personal sau colectiv la aceste trei tipuri de responsabilitate este diferit.

Există încă o subapreciere în societatea românească a valorii adevărului obţinut prin justiţie şi ea pleacă dintr-o confuzie de interpretare. Nefiind un istoric profesionist, am încercat să respect cu onestitate rigorile ştiinţei istoriei. În acelaşi timp am încercat să folosesc experienţa mea de cercetător în domeniul ştiinţelor naturii şi în cercetarea juridică. Ca jurist mi-am propus să studiez procesele intentate în justiţie pentru diferite infracţiuni comise în perioada revoluţiei. Există încă percepţia eronată că o persoană care nu se află în închisoare sau nu a fost condamnată nu este vinovată. Vinovăţia poate să existe şi atunci când o persoană nu este condamnată datorită faptului că s-a invocat prescripţia, sau pentru că a fost achitată din cauza unei erori de procedură a anchetatorilor, sau a fost graţiată, a decedat sau procesul a fost suspendat din cauze medicale. Invit pe toţi cercetătorii să dea o atenţie deosebită proceselor derulate în instanţele de judecată şi a documentelor din dosarele de judecată aflate în arhivă sau publicate, atrag atenţia că în afara farsei judiciare a procesului Ceauşescu după decembrie 1989, procesele revoluţiei s-au desfăşurat în mod contradictoriu şi democratic. Un dosar judecat îi permite astfel istoricului să cunoască puncte diferite de vedere: al procurorului, al inculpatului, al avocatului, al martorilor şi al magistratului. Aceste versiuni diferite oferă o informaţie complexă care poate susţine o analiză obiectivă.

La două decenii de la revoluţia care a pus capăt celui mai criminal sistem dictatorial din istoria lumii şi care a eliberat peste două sute de milioane de oameni cercetarea adevărului istoric este mai mult decât o investigaţie ştiinţifică: este o problemă de demnitate naţională. Cred că toate institutele care studiază revoluţia, totalitarismul comunist, crimele comunismului, trebuie să colaboreze între ele, cu institutele de cercetare ale Academiei şi cu catedrele de specialitate din Universităţi.

Dacă vom reuşi, mai ales la nivelul cercetării, să eliberăm dezbaterea de luptele politice, de obsesia prezentului, de nemulţumirile zilei şi să descătuşăm pasiunea pentru cercetarea intelectuală a adevărului pentru a lămuri tenebrele trecutului, vom fi toţi în câştig.

Cercetarea adevărului despre revoluţie trebuie privită ca o misiune care să ne adune în jurul interesului naţional, şi care nu mai depinde de interese economice politice, administrative sau militare. Este grav că după 20 de ani percepţia asupra Revoluţiei Române continuă să fie deficitară pe plan internaţional. Pe plan intern am căzut de acord că a fost o revoluţie. Avem o mai bună percepţie asupra termenilor de „conspiraţie”, „revoltă”, „lovitură de stat”. Este nevoie acum de o sinteză clară care să pună odată capăt unor nesfârşite aprecieri aproximative sau chiar peiorative la adresa revoluţiei române. În momentul în care ne vom lămuri asupra propriei noastre revoluţii vom avea şi căderea să ne exprimăm asupra fenomenului revoluţionar pe tot spaţiul fostului imperiu comunist.

Am toată încrederea că putem face acest lucru şi sunt dispus să cooperez cu toţi cei care, cu bună credinţă şi profesionalism, se vor angaja în acest demers.