CRIZA FINANCIARĂ MONDIALĂ

O ŞANSA ISTORICĂ PENTRU UN NOU PROIECT POLITIC

Parafrazându-l pe Marx, putem spune că o stafie cutreieră lumea: criza mondială, sub toate măştile ei: economică, politică, socială, morală. Sensul pe care mass media i-l dă aproape exclusiv este cel al unui cataclism sau dezastru iminent. În vechea cultură chineză, ideograma pentru criză semnifica, în acelaşi timp şi pericol şi şansă.

Ce şansă? Şansa unei schimbări. A cui? A sistemului. A cărui sistem? A sistemului care a reprezentat şansa libertatăţii progresului şi prosperităţii în ultimele trei secole- modelul economic şi politic american. De ce acum? Pentru că, dacă în ultimele decenii au fost vizibile doar efectele negative exterioare ale societăţii de consum asupra mediului natural şi uman, acum este pusă în discuţie însăşi inima sistemului  - domeniul financiar-bancar, cel care îi asigură resursele pentru o bună funcţionare.

Cauza imediată a eşecului este aceaşi cu cea care a generat sfârşitul tuturor imperiilor din istorie: aroganţa. Aroganţa sistemului financiar-bancar neocapitalist se dovedeste a fi la fel de periculoasă cum a fost aroganţa statului omnipotent şi omniprezent care a dărâmat sistemul comunist. Recenta criză lasă să se vadă, însă, şi ceva însă mai profund: ruptura dintre actulalul sistem politic şi economic globalizat şi modelul cultural care l-a definit la începuturile sale.

Ruptura dintre economia reală şi cea speculativă pe de o parte şi dintre administraţia birocratizată şi cetăţeni, pe de altă parte, a afectat un element esenţial atât  pentru democraţie cât şi pentru economia de piaţă: încrederea cetăţenilor.

Pentru a o recâştiga este nevoie de mai mult decât o reluare a dialogului social. Este nevoie de un nou model cultural pentru că nici un proiect politic nou nu poate avea succes dacă nu este precedat şi fondat pe un model cultural, bazat pe valori  morale, singurele care pot crea o solidarizare a energiilor pozitive ale societăţii.

Părinţii fondatori ai Revoluţiei americane, când au scris Declaraţia de Independenţă, nu au avut în vedere doar interesele economice ale fermierilor şi negustorilor dintr-o colonie britanică ci împlinirea unor valori fundamentale ale fiinţei umane cotropite de imperiile absolutiste care guvernau Europa şi lumea. Principiile economice care au stat la baza revoluţiei industriale, iniţiativa individuală şi libertatea, au fost căile prin care mâna invizibilă a destinului istoric a dat un nou sens umanităţii.

Secolul XXI are nevoie de un nou model cultural care să răspundă nu numai şocurilor economice şi sociale ale globalizării dar şi să creeze o viziune dătătoare de speranţă    într-un viitor marcat de dezvoltări haotice şi incertitudine. Există acum o şansa istorică de a propune un astfel de proiect.

Este momentul să evidenţiem şi deosebirile dintre două proiecte politice care au părut mult timp similare: proiectul politic al Statelor Unite ale Americii şi proiectul politic al Uniunii Europene. Proiectul politic american a funcţionat ca un „melting pot” în care emigranţii care părăsiseră imperiile absolutiste europene au adoptat o singură limbă -engleza, o nouă doctrină religioasă- neoprotestantismul, o doctrină economică- economia de piaţă capitalistă, şi un sistem politic- democraţia reprezentativă, unite toate sub mândria unui model unic valabil pentru lumea întreagă- modelul american.

Tocmai în această unitate şi solidaritate a constat forţa şi atracţia sa pentru restul lumii. Proiectul politic al Uniunii Europene s-a conturat ca o şansă nouă la sfârşitul unei mari tragedii istorice care a însângerat lumea: al doilea război mondial. El a fost dezvoltat după prăbuşirea comunismului la sfârşitul unei alte mari traume istorice: războiul rece ca o şansă pentru ţările şi popoarele din Europa Centrală şi Estică.

A fost un proiect nou. Un proiect care plecând de la diversitatea creatoare de conflicte din perioada statelor naţionale nu numai că a acceptat dar a şi promovat dezvoltarea identităţilor naţionale, lingvistice, religioase, culturale. Reuşita oricărui proiect este legată de existenţa resurselor. Gândit ca o unitate în diversitate, proiectul Uniunii Europene a fost şi este un proiect scump. Realizarea lui nu ar fi fost posibilă fără sprijinul Statelor Unite.

Acest sprijin s-a concretizat iniţial printr-un substanţial ajutor economic în cadrul Planului Marshall şi prin ajutor militar, în cadrul NATO. Extinderea Uniunii Europene prin integrarea ţărilor din  Europa Centrală şi de Sud Est a fost şi ea precedată de integrarea acestor ţări în NATO, ceea ce a însemnat nu numai  preluarea de către Statele Unite a apărării securităţii statelor europene dar şi scutirea statelor europene de plata unor uriaşe cheltuieli de înarmare. Un alt canal prin care Statele Unite au sprijinit extinderea Uniunii Europene a fost Fondul Monetar Internaţional.

FMI nu numai că a scutit Uniunea Europeană de costurile foarte ridicate ale consultanţei economice pentru tranziţia post comunistă dar a şi preluat resentimentele populaţiei pentru costurile sociale ale reformelor economice. Acestea au părut, în percepţia popoarelor din Europa de Est impuse de FMI şi nu de Uniunea Europeană. În momentul de faţă, Uniunea Europeană, cu tot deficitul de birocraţie în administraţie, funcţionează ca un organism armonic în care diversitatea pare a fi un avantaj şi nu un balast.

Din experienţa mea de geolog în cercetarea marilor arii petrografice naturale, am învăţat că un sistem supus unor presiuni orientate puternice (stres) rezistă mai bine dacă este elastic şi nu rigid. În actuala criză, un astfel de sistem armonic poate fi adoptat şi de un parteneriat extins UE - SUA. Europa poate oferi posibilităţi de transfer a presiunilor, ca în cazul binomului dolar-euro sau posibilitatea unor abordări alternative în momentul unor crize politice regionale sau globale.

Astfel de construcţii pot fi suficiente pentru tratarea crizei pe termen scurt dar ele vor fi ineficiente pe termen lung dacă Europa şi America nu găsesc resursele intelectuale necesare elaborării unui nou model cultural pentru lumea viitorului. Construirea strategiilor plecând de la politicile curente şi mai departe a viziunii viitorului plecând de la aceste strategii pe termen lung, oricât de durabile ar fi, nu înseamnă însă decât a avansa spre viitor cu spatele. Dimpotrivă dacă vom pleca de la o viziune inspirată asupra viitorului către prezent putem avansa cu faţa spre viitor observând din timp şi obstacolele si pericolele.

Actuala criză financiară ne distrage atenţia de la un fapt evident. Trecerea de la o lume unipolară care a înlocuit la sfârşitul războiului rece lumea bipolară, marcată de confruntarea este-vest, la o lume multipolară. Această lume multipolară deschide mai multe direcţii care pot părea atractive pentru ţările subdezvoltate aflate sub regimuri autoritare. Nici un model nu mai poate pretinde a fi o soluţie unică. Ca intelectual european, sunt departe de a considera Uniunea Europeană ca un astfel de model unic, ci doar ca o sursă de inspiraţie. O examinare critică a proiectului european este necesară permanent.

Vorbim, de pildă, cu orgoliu, despre o identitate europeană comună fondată pe valori împărtăşite. Care sunt aceste valori care definesc identitatea europeană? Cum pot fi depăşite – fără a fi uitate – caracterele specifice şi chiar limitele naţionale, în drumul către o identitate comună?

Raspunsul la aceste întrebări se află chiar în interiorul proiectelor europene, dar şi în anxietăţile europene. Dacă vom continua să imaginăm proiecte fără să luăm în considerare anxietăţile inevitabile pe care le implică o construcţie politică a unei jumătăţi de miliard de locuitori, avem puţine şanse să dezvoltăm o Europă puternică şi democratică. Iată de ce cred că lungul drum către o solidaritate europeană trebuie să înceapă din interiorul fiecărei naţiuni, comunităţi locale sau chiar familii unde de multe ori putem regăsi multe din contradicţiile pe care le descriem ca fiind tipice discrepanţelor dintre Nord şi Sud sau Vest şi Est pe plan mondial, dar unde putem identifica şi liantul identitar al unui ethos comun. Astfel vom putea înţelege mai bine lumea în care trăim.

Dezvoltarea accelerată a relatiei tehnologie – economie a zguduit sfarsitul secolului XX anuntand doua socuri: globalizarea si explozia cunoasterii. Ambele au amplificat cu brutalitate incertitudinea. Crizele de adaptare nu sunt noi in evolutia societatii umane, numai că în prezent se desfăşoara mult mai rapid si pe spatii mai mari.

Schimbarea rapida este un proces general care sporeste incertitudinea persoanei umane pe tot cuprinsul satului planetar. In opinia mea, politica, aşa cum este ea concepută şi practicată în prezent, nu este inca pregatita sa gestioneze enormele sfidari ce stau in fata noastra in noul secol si mileniu.

Stiinta ca avanpost al cunoasterii a facut fata, în secolul trecut, unor provocari asemanatoare printr-o adevarata revolutie in matematica si fizica odata cu trecerea de la geometria clasica la cea neeuclidiana si de la mecanica newtoniana la cea cuantica. Stiinta a mers mereu mai departe modificandu-si si logica, si limbajul.

Criza limbajului stiintific a fost depasita prin teoria semantica a informatiei. Teoria multimilor fuzzy a creat asa numita logica cetoasa cu care incepe studiul sistemelor cu informatie incompleta iar cu ajutorul modelelor stocastice se pot analiza procese reale a caror evolutie se desfasoara conform legilor intamplarii.

Aplicatiile s-au extins in biologie (dinamica populatiilor); in economie (ratele de schimb); in pedagogie – psihologie (procesele de invatare). Teoria haosului permite analiza comportamentului instabil al sistemelor dinamice neliniare la care o perturbare minora a conditiilor initiale poate conduce la traiectorii complet diferite. Stiinta a demonstrat astfel ca incertitudinile pot fi descrise, reprezentate si intelese.

Politica, depăşind deriva populistă care degradează şi epuizează resursele proiectelor pe termen lung, trebuie sa-şi asume incertitudinile viitorului si sa-l înfrunte cu un proiect politic superior. Nu este vorba de a deplasa politicul in sfera hazardului, ci de a vedea in libertatea oamenilor elementul fundamental al societatii. Diferenta esentiala intre sistemele politice este data de modul in care acestea gestioneaza incertitudinea. Isi asuma ele incertitudinea incercand sa gaseasca solutii prin dialog? Sau incearca sa elimine incertitudinea prin dictatul ideologiilor, religiilor sau al banilor?

Gestiunea incertitudinii se poate face doar intr-o societate deschisa. Din confruntarea cu marile mize poate izvori un comportament care raspunde provocarilor  realitatii cu respectul principilor. Cand nu putem actiona motivati de certitudinea reusitei, putem actiona din constiinta datoriei.

Generalul Marshall, părintele planului de redresare economică pentru Europa Occidentală, spunea la sfârşitul celui de-al doilea război mondial că poate filozofii greci ar avea soluţii mai bune decât experţii contemporani. Consider, la rându-mi, că noţiunea de Weltanschauung, prin care filozofii germani înţelegeau că fiecare epocă are propriul ei mod de a vedea şi a înţelege lumea, este şi azi productiv, mai ales dacă îl privim ca pe un Gestalt der Weltanschauung, unde întregul este mai mult decât suma părţilor care îl compun. Acest concept corespunde cel mai bine la ceea ce ar trebui să fie politica în societatea cunoaşterii şi în lumea globalizată a viitorului: o viziune complexă asupra viitorului, bazată pe un nou dialog asupra valorilor umane.

Actuala criza mondiala ne impune cu brutalitate sa optam intre a avea sau a fi. Este nevoie de crearea unui nou arbitraj intre putere si cunoastere, care sa reconfigureze un cadru in care fiecare individ sa poata nu numai sa fie, ci si sa devina.