MOŞTENIREA CULTURALĂ EUROPEANĂ ŞI DIALOGUL INTER-RELIGIOS[*]

Disensiuni pe tema moştenirii culturale

Moştenirea culturală europeană a fost totdeauna un subiect dificil şi extrem de delicat pentru toţi cei interesaţi de păstrarea şi valorificarea istoriei. Studiile scrise pe această temă au atins un număr impresionant fără ca cineva vreodată să fi oferit o soluţie cu adevărat viabilă. Principala problemă o constituie caracterul cu totul şi cu totul subiectiv al ideii de moştenire. În mod aproape involuntar, un cercetător occidental va acorda întâietate realităţilor istorice şi culturale pe care le simte cel mai aproape, după cum un istoric oriental va face mereu referire la tradiţia strămoşilor săi, aşezând în plan secund valorile celor ce nu sunt părtaşi la această tradiţie. Iată că în asemenea situaţii, ideea de moştenire culturală se rezumă mai degrabă la lămuriri conceptuale, la delimitări mai mult sau mai puţin arbitrare, decât la o identificare concretă şi onestă a valorilor culturale perene care au marcat decisiv civilizaţia europeană. Este foarte interesant faptul că aceste dispute se fundamentează aproape în exclusivitate pe apartenenţa confesională sau religioasă a interlocutorilor. De aceea singurul mijloc de soluţionare reală a unor astfel de disensiuni îl reprezintă dialogul structurat pe mai multe planuri: ştiinţific, sociologic, culural, artistic şi, nu în ultimul rând, religios. Un dialog fundamentat pe unitatea în diversitate şi, de ce nu, pe acea coincidentia oppositorum, la care se referea Nicolaus Cusanus. Poate că nu întâmplător, acelaşi Cusanus scria, la scurtă vreme după cucerirea Constantinopolului, o mică lucrare intitulată De pace fidei, operă care, în ciuda caracterului vizionar, a fost multă vreme trecută cu vederea.

Premisele unui dialog inter – religios

Nevoia unui dialog solid şi real între religii rezidă atât din importanţa vieţii religioase pentru societatea contemporană cât şi din dorinţa de valorificare nu doar a punctelor comune, ci mai ales a diferenţelor culturale, sociale şi religioase pentru o mai bună înţelegere a realităţii în care trăim. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată importanţa dialogului inter-religios în contextul exacerbării fundamentalismului, fie că vorbim despre lumea musulmană sau despre cea creştină.

Întâlnirea dintre creştinism şi islam nu este de dată recentă, dimpotrivă: am putea spune că naşterea civilizaţiei europene coincide cu începerea dialogului dintre islam şi creştinism, cu nuanţe şi consecinţe care au schimbat percepţia asupra societăţii, a organizării politice şi a vieţii religioase. Deşi afirmaţia poate părea oarecum şocantă, tocmai moştenirea culturală despre care dorim să vorbim reprezintă principalul argument în susţinerea tezei noastre.

Privind spre Evul Mediu, suntem tentaţi să credem că între comunitatea islamică şi creştinătatea bizantină sau latină exista o luptă permanentă, cruciadele reprezentând cel mai frecvent exemplu în acest sens. Fiecare dintre aceste comunităţi avea convingerea superiorităţii sale spirituale şi de conştiinţa clară a deţinerii adevărului. Fiecare se mândrea cu sinteza religie – cultură – societate – ordine politică ca fiind cel mai bun cadru pentru viaţa umană. Chiar dacă aceste comunităţi erau diferite în ceea ce priveşte modelele lingvistice, etnice, militare sau comerciale, existau şi multe similitudini între ele, mai ales atunci când în prim plan apare problema cunoaşterii.

          Metoda filosofică şi cugetarea teologică

Spre deosebire de percepţia noastră asupra filosofiei sau teologiei, omul medieval, fie el musulman, creştin sau evreu, vedea în acestea o unitate cognitivă indisolubilă ce domina gândirea şi viaţa. Metoda filosofică şi cugetarea teologică nu descriau doar simple abstracţii menite să încânte minţile luminate ale universităţilor medievale, ci realităţi concrete la care fiecare avea acces pe măsura capacităţii sale de înţelegere. Aşa se explică faptul că în ciuda numeroaselor conflicte dintre lumea creştină şi cea islamică, parcursul ideilor nu a fost în niciun fel periclitat. Creştinătatea apuseană aducea cu sine ambiţia puterii, setea de cunoaştere şi de afirmare, ambele fundamentate pe tradiţia greco-romană. De cealaltă parte, islamul echilibra balanţa printr-un sistem cultural, social şi politic bine închegat, fundamentat pe principii eminamente religioase. De altfel, aceasta este cheia extraordinarei răspândirii a islamului: credinţa că peste toţi şi peste toate guvernează Allah cel Atotputernic, ale cărui lucrări şi porunci au fost făcute cunoscute oamenilor prin Mahomed, profetul Său. Suntem în faţa a două afirmaţii, a două certitudini, a două niveluri de realitate: Absolutul şi relativul, Cauza şi efectul, Dumnezeu şi lumea. Prin aceasta nu înţelegem că religiile ar deţine monopoluri, ci doar că fiecare din ele pune accentul pe un anume aspect al adevărului.

Privind la desfăşurarea actuală a relaţiei dintre cele două mari religii monoteiste pe teritoriul Europei, singura certitudine pare a fi doar conflictul, războiul desfăşurat pe diferite planuri, intoleranţa reciprocă, lipsa oricărei dorinţe de dialog. Nu trebuie să uităm, însă, că toate acestea nu sunt decât efectele unei istorii pe jumătate înţeleasă, din care ambele părţi au preferat să aleagă doar latura întunecată. Aproape zilnic presa difuzează ştiri alarmante în legătură cu migraţia cetăţenilor de religie musulmană în spaţiul Uniunii Europene, despre aşa zisa lor incapacitate de a se adapta la normele şi realităţile lumii occidentale. În astfel de situaţii se pune, însă, o întrebare simplă: ne cunoaştem noi oare propriile valori şi norme? Sau nu cumva totul se reduce la o înţelegere de suprafaţă a lucrurilor, pe cât de comodă, pe atât de periculoasă.

Dorinţa de cunoaştere şi circulaţia ideilor

Revin la imaginea Evului Mediu, epocă marcată, dincolo pe caracterizările „întunecate” ce i s-au adus, de o extraordinară efervescenţă culturală, de o dorinţă uriaşă de cunoaştere în sânul căreia s-a plămădit civilizaţia actuală. În acel context Europa avea să înveţe că viaţa este un tot, care cuprinde atât domeniul religios şi filosofic, cât şi cel secular, şi că ea trebuie abordată ca atare. Acest spirit a apărut pentru prima oară în lumea islamică, odată cu publicarea seriei de tratate Mujarrabat (Experimenta). Primul care a început această serie a fost Abul – Ala Zuhr din Cordoba (mort în jurul anului 1078), tatăl faimosului medic Avenzoar. La ideile teologico-filosofice unui musulman aveau să adere pe rând un creştin şi un evreu, fără ca prin aceasta să se întrevadă într-un fel sau altul pericolul compromisului. Este un fapt extraordinar prin surprinderea capacităţii unificatoare a unor idei şi mai ales prin actualitatea sa. Dacă acum aproape o mie de ani, trei mari religii reuşeau să se înţeleagă, de ce oare astăzi acest lucru nu este posibil? De ce acest dialog inter-religios este sortit să se desfăşoare doar în spaţiul unei enclave academice?  Este foarte probabil ca tocmai acest dialog exclusiv pe tărâmul ideilor să fi fost cel care a împiedicat o mai largă răspândire a ideii de dialog inter-religios, însă contra dovezile sunt mult prea multe.

Precedentul Toledo

Spania medievală, în ciuda îndelungatei dominaţii arabe, legătura dintre islam, creştinism şi iudaism a fost una extrem de rodnică. Este suficient să amintim faptul că prima şcoală de studii orientale a fost înfiinţată la Toledo, de călugării Ordinului Dominican, pornind tocmai de la întâlnirea acestora cu lumea şi civilizaţia islamică. Toledo este primul mare centru de cultură în Evul Mediu Occidental. În secolul al XII-lea Toledo a reprezentat pentru lumea creştină ceea ce Bagdadul a reprezentat pentru lumea musulmană. Este suficient să amintim că Avicenna a fost tradus la Toledo de un mic grup din care făceau parte Ibn Daud, evreu cunoscător de arabă, care efectua traducerea în castiliană şi Dominicus Gondisalvi, creştin ce realiza traducerea din castiliană în latină. Această traducere din Avicenna este de o importanţă capitală mai întâi pentru că vedem aici un evreu şi un creştin colaborând pentru apropierea culturală a textului unui persan, tradus în arabă; apoi pentru că textul lui Avicenna este cea dintâi operă filosofică însemnată care a ajuns în Occident. Se uită prea des că latinii l-au cunoscut pe Avicenna înainte ca Aristotel să fie tradus integral. În realitate, dacă a existat în secolul al XIII-lea o filosofie şi o teologie numite scolastice, aceasta se datorează în primul rând faptului că Avicenna a fost citit şi exploatat încă de la sfârşitul secolului al XII-lea. Alain de Libera, unul dintre cei mai buni cunoscători ai civilizaţiei Evului Mediu, concluzionează pe bună dreptate că „Avicenna şi nu Aristotel a iniţiat Occidentul în filosofie”.

Anti – cruciada de la Neapole

Pornită de la Toledo, mişcarea de aculturaţie a Occidentului se continuă la Neapole, datorită politicii culturale a împăratului Frederic al II-lea. Dragostea pentru cultura şi ştiinţa arabă l-a determinat să se opună celei de a VI-a cruciade, fapt pentru care papa Grigorie al IX-lea l-a excomunicat. În ciuda acestei pedepse extrem de aspre, împăratul nu a ezitat să militeze pentru aplanarea conflictului, semnând tratatul de la Jaffa, pe 11 februarie 1229. Creator al Universităţii din Neapole, Frederic al II-lea, asemenea vechilor califi din Bagdad, a dus o politică de traducere şi achiziţionare de cărţi; s-a bucurat de traducători renumiţi precum Michael Scot, cel ce dirija munca micilor echipe bilingve; într-un cuvând a adus în lumea europeană occidentală rigoarea interpretării filosofice, curiozitatea ştiinţifică şi gustul pentru frumos al lumii arabe.

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că prima încercare de traducere a Coranului este realizată în jurul anului 1141, la îndemnul lui Petru Venerabilul, în cadrul abaţiei de la Cluny, unul dintre cele mai importante centre cultural-religioase ale Evului Mediu. La universitatea din Paris sau la universităţile italiene, tratatele medicilor, fizicienilor sau astronomilor arabi stau la mare cinste, alături de documentele antichităţii clasice. Chiar pe tărâm teologic, părinţi ai Bisericii Creştine precum Toma d’Aquino, Albert cel Mare sau Siger de Brabant utilizează fără să ezite comentariile filosofilor arabi la textele aristotelice, platonice sau neoplatonice.

          Moştenirea culturală, un tot asumat

La temelia culturală a Europei moderne există şi o moştenire arabă adesea renegată şi tot mai puţin exploatată în sensul pozitiv al cuvântului. Ne-am obişnuit cu clişeele conceptuale de tipul „expansionism islamic”, „fundamentalism religios”, „intoleranţă”, însă ne limităm la zona de suprafaţă a problemei, fără a lua în calcul latura ei profundă. Migraţia masivă a cetăţenilor de religie musulmană în spaţiul european nu este cauzată doar de factori economici sau politici. Într-un fel ei se simt legaţi de această civilizaţie pe care o adoptă, tocmai datorită moştenirii culturale comune şi, în această situaţie, nu mai avem de-a face doar cu simple supoziţii filosofice sau sociologice, ci cu realităţi concrete. Un musulman poate fi în egală măsură un bun cetăţean european şi un bun fiu al credinţei sale fără a fi nevoie de compromisuri. Dificultatea apare atunci când această moştenire culturală europeană este greşit înţeleasă. Cel mai adesea confundăm culturile în sine cu moştenirea pe care aceastea au lăsat-o de-a lungul timpului. Suntem legitimaţi să vorbim despre o cultură greacă, latină, iberică, germană etc., însă moştenirea culturală depăşeşte sfera naţionalismelor. Valabilitatea sa se extinde asupra întregului spaţiu european şi acest fapt se poate observa în primul rând în felul de a fi al oamenilor, în existenţa lor de zi cu zi. Prin urmare, posibilitatea unui dialog inter-religios autentic este condiţionată tocmai de înţelegerea şi asumarea reciprocă a acestei moşteniri. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că noţiunea de religie presupune existenţa unei comuniuni reale, dincolo de diferenţele care separă. La fel, cultura presupune, înainte de toate, existenţa unui dialog din care fiecare are ceva de învăţat. În fond, numitorul comun îl constituie fiinţa umană, sub toate aspectele ei, şi din această perspectivă musulmanul, creştinul sau evreul pot conlucra pentru înţelegerea celei mai mari taine a acestei lumi: OMUL.