Respectul legii- o alegere fundamentală a omului şi a naţiunilor

 

          A aborda subiectul Respectului Legii în faţa unui auditoriu aşa distins este în acelaşi timp o sarcină foarte uşoară dar şi foarte grea. Uşoară, deoarece principiile însumate în conceptul de Respect al legii sunt nu doar acceptate, ba chiar venerate peste tot în lumea contemporană. Toţi liderii lumii democratice proclamă constant libertatea sub emblema respectului legii ca fiind definiţia ce stă la baza democraţiilor occidentale. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional condiţionează ajutorul financiar pe care îl oferă de implementarea respectului legii în ţările care urmează să primească finanţarea, aceasta reprezentând, în opinia lor, singura modalitate de a oferi un mediu sigur pentru investitori, proprietate, contracte şi pentru dezvoltarea economiei de piaţă.

          Nu am auzit de nici un filosof sau şef de stat care să se opună deschis respectului legii. Nu am auzit pe nimeni lăudând fărădelegea sau arbitrariul ca principiu. Lideri aparţinând varietăţii de sisteme, dintre care unii au respins democraţia şi drepturile omului, iar mulţi alţii se opun liberalismului şi au o atitudine explicită anti-occidentală, sprijină respectul legii şi chiar îl consideră un element esenţial. Robert Mugabe, contestatul preşedinte al Republicii Zimbabwe, declara că “Numai un guvern care acţionează după respectul legii are toate drepturile morale de a cere cetăţenilor să se supună respectului legii. Uitând ce a afirmat Hobbes în Leviathan-ul său – şi anume că “cel care este legat numai de el însuşi, acela nu este legat”, au avut loc multe abuzuri împotriva legii din partea unor conducători de state şi de guverne care pretindeau că îmbrăţişează şi sunt fideli respectului legii.

          Ipocrizia este, după cum ştim cu toţii prea bine, cel mai mare omagiu adus viciului ca virtute. Până şi cei mai despotici conducători ai timpurilor prezente pretind că se supun respectului legii. Acestă unanimitate exprimată în favoarea respectului legii este un fapt fără precedent până acum în istorie. Nu va fi greu să arătăm că noţiunea de ‘respect al legii’ poate ajunge goală de conţinut din cauza abuzurilor ideologice sau a utilizării mult prea frecvente. De aceea, aşa cum am spus mai devreme, să vorbeşti despre respectul legii în faţa unui auditoriu complex şi bine informat poate fi un demers foarte dificil.  Considerat ca un principiu universal de legitimare a puterii, acest concept poate reprezenta ori o recunoaştere meritată a esenţei morale a Statului, ori o acoperire pentru lideri politici cinici, care fac promisiuni deşarte în numele respectului legii, pe care în fapt o violează. Dar, pe de altă parte, această folosire repetată ilustrează tocmai evidenţa aderării la noţiunea de respect al legii ca măsură de legitimare a guvernării la nivel mondial. Nici un alt ideal politic nu a căpătat vreodată un asemenea gir.

          Respectul legii se află astfel în poziţia deosebită de a legitima ideile politice ale lumii de astăzi, fără a deţine însă o accepţiune precisă a unui înţeles exact.

          Pentru a complica şi mai mult lucrurile, dezbaterile academice în jurul acestui concept despre trecutul şi prezentul său, dar mai ales despre viitorul său, angajează analişti politici, filosofi, istorici şi avocaţi, în încercarea de a înţelege mai bine atât definiţia cât şi limitările unei noţiuni care poate părea în ochii profanilor universală şi certă, dar care se dovedeşte foarte problematică în accepţiunea teoreticienilor. Există o disjuncţie frapantă între discursul teoretic în privinţa respectului legii şi discursul politic şi public pe marginea acestui subiect. Unii consideră că respectul legii include protecţia drepturilor individuale, pe când alţii – că nu. Unii consideră că democraţia este inclusă în conceptul de respect al legii, alţii că nu. Se poate considera că respectul legii este de natură strict formală sau că, din contră, are un înţeles complex, incluzând aspecte sociale, economice, educaţionale şi culturale, care stau la baza îndeplinirii aspiraţiilor legitime şi a câştigării demnităţii oamenilor.

Înţeleg de ce, în teorie, există atât de multe contradicţii şi nuanţe în definirea noţiunii de respect al legii  în privinţa lumii noastre complexe, în care se amestecă şi se confruntă nenumărate tradiţii, culturi şi experienţe istorice. Conceptul a luat naştere cu mai mult de două mii de ani în urmă, când Pindar a făurit primul Legea Regelui, Nomos Basileus, şi când Herodot l-a citat pentru a  opune ideii de guvernare de către un singur om, monarhul Persiei, repectul legii cetăţii greceşti. Un astfel de concept nu putea străbate timp de mai mult de două milenii, o diversitate de regimuri politice şi o mare de tulburări istorice fără a însuma o multitudine de contradicţii interne. Ca profesionist care a avut de-a face atât cu legea, cât şi cu guvernarea, dar mai ales în calitate de cetăţean, voi încerca să contribui la definiţia respectului legii pornind de la un punct de vedere opus: de la absenţa acesteia. La fel ca şi în cazul apei sau al aerului, este mai uşor să înţelegi ce înseamnă respectul legii atunci când ne lipseşte. Cred cu tărie că multe dintre contradicţiile unui astfel de concept simplu vor dispărea numai dacă vom reflecta puţin cum poate dispărea respectul legii dintr-o anume societate şi care ar fi consecinţele absenţei sale.

Presupun însă că doamna Mary Robinson, fosta preşedintă a Irlandei, şi cu mine am fost invitaţi la World Justice Forum nu pentru a prezenta consideraţii teoretice ci pentru a împărtaşi din experienţa unor martori şi uneori actori într-o perioadă de transformari dramatice în ţările noastre şi în lume.

Una din cele mai surprinzătoare revelaţii pe care le-am avut în ţara mea, România, după căderea comunismului, a fost că pe măsură ce înaintam în tranziţia spre o democraţie consolidată şi o economie funcţională pierdeam sau câştigam, în funcţie de modul în care legea şi regulile au fost sau nu respectate în perioade din ce în ce mai îndepărtate în istorie, mergând înapoi din comunism până în Evul Mediu.

          România a fost un stat guvernat de legi, cel puţin începând cu secolul al XIX-lea, când în anul 1866 a fost adoptată o constituţie liberală: a fost asigurată separarea puterilor iar regele, administraţia şi cetăţenii acţionau conform legii. Legea era prospectivă, publică, generală, clară, stabilă şi sigură  şi era aplicată în mod egal pentru toţi, după litera legii. Erau garantate libertăţile de bază ale cetăţenilor cum ar fi: dreptul de a achiziţiona şi deţine o proprietate sau dreptul de a particicpa la viaţa politică. În termeni potriviţi acelor vremuri, România putea fi considerată un standard de democraţie guvernată de lege. Această ordine constituţională a fost pusă grav în pericol la începutul celui de-al doilea război mondial de către regimurile autoritare şi dictatura fascistă, care au fost instituite în 1938 şi 1940, dizolvând parlamentul şi eliminând separaţia puterilor legislativă şi executivă. Restaurarea unui regim constituţional în 1944 a avut o viaţă scurtă, pentru ca în 1947 să fie abolită monarhia constituţională, iar domnia legii să fie şi ea abolită pentru aproape jumătate de secol. A fost instalat, în schimb, un regim al terorii legii. 

          Problemele legalităţii şi a respectului legii în timpul dictaturii comuniste, dacă erau private din afară, puteau fi şi chiar au fost înşelătoare, deoarece ţara avea în continuare o constituţie, legi şi chiar putere legislativă care, oficial, garantau separaţia puterilor în stat. Teoretic, în timpul războiului rece şi chiar şi după aceea, orice ocidental ştia că ţările comuniste erau conduse de regimuri totalitare şi că respectul legii lipsea cu desăvârşire din aceste regimuri. Dar mecanismele exacte ale acestei absenţe, modalităţile şi mijloacele prin care sistemul politic şi legal din aceste ţări erau deformate pentru a mima existenţa unui Stat  condus după lege, când de fapt puneau în practică tocmai lipsa acesteia, nu era un fapt de interes deoarece nimeni nu prevedea un viitor în care Europa de Est ar putea deveni din nou parte a lumii civilizate şi democrate. Restaurarea respectului legii în spatele Cortinei de Fier nu a fost un proiect, nici măcar o speranţă, ceea ce înseamnă că pentru Occident, până în 1989, modalităţile concrete de a distruge ceea ce a făcut comunismul nu au fost niciodată un obiectiv nici în teorie, nici în practică. Iată de ce cred că reconstrucţia statului de drept în fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est realizată în perioada deceniului 90 a fost un proiect politic major. El poate reprezenta astăzi un model teoretic şi practic pentru naţiunile încă oprimate de regimuri autoritare, cu condiţia să fie bine înţeles în datele sale esenţiale. Când în 1998  în Albania, în numai trei zile s-au prăbuşit toate instituţiile statului într-un haos general şi criminal, Ismail Kadare a scris că cel mai mare rău al dictaturii comuniste a fost subordonarea explicită a acestora Partidului Comunist, subordonare care a ucis în mintea oamenilor prestigiul şi autoritatea legii şi a instituţiilor.

Dacă examinăm acum ce s-a întâmplat în România în timpul regimului comunist ajungem la concluzia că au fost trei niveluri de distorsiune şi distrugere a legalităţii. În primul rând, politizarea radicală a sistemului juridic, atât a tribunalelor ca instituţie cât şi a magistraţilor ca persoane. Reamintesc că magistraţii trebuiau să jure credinţă partidului, să intre în rândurile sale şi că mulţi dintre ei erau recrutaţi şi de poliţia politică. Subordonarea zgomotoasă în slujba puterii politice a legislativului ca instituţie s-a petrecut laolaltă cu subordonarea celor ce făceau legile, ca indivizi. În al doilea rând, formularea şi folosirea pervertită a legilor şi, mai adânc, fondul acestui proces, şi anume însăşi distrugerea rădăcinilor legii. Căci ce este abolirea dreptului legitim la proprietate şi a oricărei forme de habeas corpus dacă nu o demontare – nu numai a legii, ci şi a raţiunii şi esenţei oricărui sistem legal?

Dacă omitem să luăm în considerare aceste perversiuni profunde şi distructive aflate la baza oricărei forme de legalitate, nu putem înţelege nici ce   s-a întâmplat în timpul unei jumătăţi de secol de dictatură comunistă, nici procesul lung şi dureros de vindecare, care este încă în curs în unele state foste comuniste. Da, o parte din ţările noastre au adoptat constituţii noi, democratice, care în sfârşit garantează libertăţile de bază ale cetăţenilor. Dar nu numai cetăţenii, ci chiar şi instituţiile şi cei care guvernează nu sunt dornici să se supună legilor pe care le fac. De exemplu, în România, prima constituţie de după 1989 proclama în teorie proprietatea privată ca principiu care stă la baza societăţii, dar când a venit momentul să fie adoptată, în 1991, dreptul la proprietate privată legitimă nu era garantat, ci doar protejat prin constituţie. A durat aproape zece ani să convingem liderii partidelor politice care au continuat moştenirea comunistă că proprietatea trebuie să fie garantată. Pentru ei a fost  greu să înţeleagă că nu există o garanţie reală dacă statul nu restituie ceea ce comuniştii au furat cândva de la proprietarii legitimi. Numai după ani de dezbateri, în cursul unei întâlniri istorice la Preşedinţia României, în iulie 1999, am reuşit să conving toţi liderii politici din România să adopte  o declaraţie prin care să-şi asume principiile proprietăţii private şi să înceapă reparaţiile faţă de cei care au fost privaţi de proprietatea lor de drept.  Chiar şi acum procesul de restituire a proprietăţii este departe de a fi desăvârşit.

          În privinţa drepturilor cetăţenilor, cei aproape cincizeci de ani de abuzuri au lăsat răni adânci în ţesutul social. Gândiţi-vă că pe vremea comunismului nimeni nu putea fi sigur de libertatea personală, nici măcar dacă respecta legea. Câţi oameni au fost arestaţi pentru o scrisoare de protest sau o glumă spusă unui prieten? Câte femei au fost supuse unui tratament degradant nu pentru că ar fi nesocotit legea, ci doar pentru a preveni o eventuală intenţie de a o încălca? Câţi oameni au fost arestaţi ilegal, torturaţi şi bătuţi, chiar omorâţi în închisoare – şi aici nu mă refer doar la anii îndepărtaţi, din trecutul stalinist, ci şi la anii de regim ceauşist considerat într-o perioadă, în Occident, liberal şi pro-occidental.

          Obiceiurile vechi mor greu. În primii ani după Revoluţie, România a fost grevată de transgresii grave ale legii tocmai de către instituţiile chemate să aplice legea – poliţia, magistraţii, armata şi chiar de şeful statului. Se cunoaşte astăzi că în binecunoscutele invazii violente şi  repetate ale minerilor, aceştia au acţionat în cârdăşie cu instituţiile care trebuiau să aplice legea în sensul violării celor mai elementare libertăţi ale cetăţenilor. În acelaşi timp, reţinerea Justiţiei de a recunoaşte şi pedepsi faptele care, în timpul regimului comunist au violat chiar legile existente în acele perioade, demonstrează frica de responsabilitate şi o complicitate în a submina respectul legii de către instituţiile care ar trebui să o  garanteze.

          La mijloc, ca să spunem aşa, elaborarea noilor legi, atât cele concepute pe plan intern, cât şi cele adoptate în procesul de integrare europeană din acquis communautaire, a devenit foarte activă în ultimii ani. Am putea spune chiar prea activă şi superabundentă, în principal din cauza celor 50 de ani de comunism în care emiterea legilor se făcea după un principiu pervertit de escrocherie : că numai ceea ce este permis de lege într-o manieră explicită este garantat. În loc să se emită legi concise şi clare, lăsând liber ceea ce nu este interzis, linia legislativă post 1989 s-a bazat, din contră, pe legalizarea oricărui detaliu dezirabil de teamă că dacă nu este permis explicit, nu va fi posibil să fie obţinut. Îmi amintesc că, în 1995, când a fost adoptată o lege a învăţământului, era cât pe ce să fie adăugat legii un articol prin care să se generalizeze notarea în şcoli cu zece note din zece.

          În acelaşi timp, adoptarea unor legi fundamentale, unele prevăzute în Constituţie: legea răspunderii ministeriale, legea stării de urgenţă, legea avocatului poporului, legea referendumului, legea declarării averilor demnitarilor, a fost amânată; ca să nu mai vorbim de lacunele profitabile noii oligarhii, cum ar fi cele ale legislaţiei privind  spălarea banilor, falimentul, jocurile piramidale sau chiar a protecţiei monumentelor sau obiectelor de artă.

Pe de altă parte, chiar în legislaţia actuală, persistă multe formule vagi, nepotrivite şi confuze. Chiar dacă sunt produse ale neglijenţei ori proastei utilizări a limbii, ele lasă loc la prea multe modalităţi de interpretare a aceleiaşi legi şi generează efecte negative în jurisprudenţă. Prea des legea spune ce ar trebui, nu ceea ce trebuie făcut. Această neclaritate poate reprezenta, cel puţin la suprafaţă, rezultatul muncii unor personae care nu au experienţă în emiterea legilor, dar de fapt este mai mult decât atât, o moştenire a trecutului comunist, când legea era intenţionat confuză şi vagă pentru a permite condamnarea “legală” a oricui ca inamic al poporului, sabotor al economiei socialiste sau agent subversiv al occidentului. 

          În sfârşit, dar nu în cele din urmă, politizarea atotpătrunzătoare a sistemului legislativ în regimul comunist trebuie înţeleasă în toată complexitatea sa. Începând cu Constituţia din 1948, Partidul Comunist unic era în mod explicit proclamat drept forţa conducătoare a statului, care implica subordonarea explicită atât a legislatorilor care adoptau legile, cât şi a magistraţilor care o aplicau, faţă de regulile de Partid şi faţă de reprezentanţii acestuia. În fapt orice lege, chiar dacă nu era în esenţa sa o emanaţie a regimului comunist – cum ar fi, de exemplu, legea civilă – era dirijată după voinţa şi interesele regimului comunist şi chiar a membrilor săi privilegiaţi. Atât în procesele civile cât şi în cele penale, interesul statului era automat superior  interesului individului, nimeni neavând nici o şansă în justiţie dacă oponentul său era o instituţie publică. Pe de altă parte, orice acuzare era dependentă de statutul politic şi social al părţilor aflate în conflict, fapt care era evident, de exemplu, în cazul divorţurilor sau al cauzelor civile similare. Orice dizidenţă politică putea fi sancţionată printr-un delict penal banal, acuzând de exemplu un protestatar că deţine valută sau că ar fi homosexual sau că se droghează, chiar dacă acestea erau neadevăruri şi chiar dacă era evident că probele erau contrafăcute şi plantate de către poliţia politică. Întregul sistem era pervertit de reţeaua complicităţii alcătuită de Securitate, procurori, magistraţi şi experţi legali. Tocmai reţinerea de a judeca astăzi  unele procese ar putea demonstra aceste complicităţi ale trecutului, cum ar fi cazul celor privind asasinatele politice care au ajuns în faţa instanţei abia după 1989, viciază încă întregul sistem judiciar.

          Este adevărat ca inamovibilitatea magistraţilor este o precondiţie a unei justiţii independente. Dar, odată aplicată, a apărut şi absenţa oricărei lustraţii în sistemul judiciar, ceea ce creează o vulnerabilitate izbitoare a magistraţilor faţă de şantajul politic. Corupţia este una dintre faţetele mai puţin cunoscute ale acestei situaţii. Un judecător a fost întrebat odată de către un prieten dacă la Înalta Curte de Justiţie primesc des telefoane de la politicieni, iar acesta  a replicat scurt “nu e nevoie să ne ceară ei, facem noi ce trebuie din proprie iniţiativă”.

          Scopul meu nu este acela de a pretinde că repectul legii nu este principiul de bază în România de astăzi. Ba chiar voi afirma că, în ciuda moştenirii trecutului, în ciuda tuturor dramelor şi durerilor, România se luptă să aplice în integralitate respectul legii şi că există nu puţine persoane care în justiţie şi în afara ei depun un efort onest şi consecvent pentru aceasta. Dar, în opinia mea, orice societate care aspiră să instituie domnia legii trebuie să ştie că acesta este departe de a fi un proces automat, o revelaţie rapidă şi fără dureri asupra legii. Este o luptă lungă şi grea atât cu trecutul cât şi cu prezentul. Este o luptă grea pentru a crea instituţii dar una şi mai grea de a le face să funcţioneze şi să lucreze corect. Înseamnă o luptă constantă, nu numai pentru politicieni sau jurişti, dar şi pentru întreaga societate. Este o luptă care nu durează o zi sau un an ci întreaga viaţă. O luptă care necesită viziune şi curaj.

          Vă amintiţi cu siguranţă, doamnelor şi domnilor, dialogul lui Platon Crito, în care apare un  Socrate pe nedrept condamnat la moarte, dar care refuză să se salveze din calea sorţii  luând calea exilului. Chiar dacă puţini dintre noi, filosofi sau nu,  se vor confrunta în viaţa lor cu o situaţie atât de dramatică aşa cum i s-a întâmplat lui Socrate, merită să ne gândim la o astfel de  alegere fundamentală: să ne salvăm propria viaţă în ciuda legii, sau să ne salvăm conştiinţa, chiar dacă nu viaţa, cu şi prin intermediul legii. Depinde de fiecare dintre noi să facă alegerea corectă.