Prezenţa Islamului în Europa

 

Un studiu publicat în La Libre Belgique atenţiona asupra numărului mare de musulmani rezidenţi în Bruxelles, preconizând că în douăzeci de ani prima religie a capitalei Uniunii Europene va fi Islamul. Pe lâgă senzaţionalul unei asemenea ştiri, nu trebuie să scăpăm din vedere tonul abordat în articol, marcat de crisparea cercetătorilor în faţa unei ipoteze ce pare să devină realitate. Acelaşi ton caracterizează un număr impresionant de apariţii pe această temă, tratând subiecte dintre cele mai diverse, de la caricaturile Profetului Mahomed, până la atitudinea Arhiepiscopului de Canterbury, Dr. Rowan Williams în ceea ce priveşte adoptarea normelor prevăzute de Shari’a în sistemul legislativ britanic. Este oare justificată o asemenea atitudine? Putem oare judeca Islamul pornind de la cauze secunde, exterioare, omiţând paradoxal tocmai fiinţa exclusiv religioasă a acestuia? Sunt întrebări pe care fiecare dintre noi se cuvine să ni le punem, nu în virtutea unui pretins activism social sau a unui fals interes faţă de această problemă, ci datorită structurii nostre celei mai intime, fundamentată pe nevoia de înţelegere şi de comuniune.

Islamul nu este o noutate pentru lumea europeană. De mai bine de 1500 de ani bătrânul continent poartă un dialog pe diferite niveluri şi adoptând varii tonuri cu Religia Profetului, încercând să-i înţeleagă mesajul şi să răspundă provocărilor venite din partea acesteia. Atitudinile au variat de-a lungul timpului, de la criticile radicale aduse de împăratul bizantin Mihail al III-lea Paleologul la aprecierile conciliante ale lui Nicolaus Cusanus sau Ioan din Segovia, de la atitudinea războinică şi intransigentă a predicatorilor cruciadelor la apologia integrării populaţiei de religie musulmană într-o Europă structurată pe fundamente eminamente creştine.

Aspectul cel mai interesant al acestui dialog îl constituie tocmai atagonismul programatic dintre cele două sfere religioase. La doar câteva luni după căderea Constantinopolului, Cusanus redacta o lucrare despre pacea între religii – De pace fidei – în care întrezărea posibilitatea unei coabitări religioase, fundamentată în primul rând pe prioritatea metafizică a cunoaşterii. Istoria pare să nu-i fi dat dreptate marelui umanist, dacă luăm în consideraţie evenimentele tragice aşa cum sunt asediul Vienei, dominaţia otomană din Ţările Române, sau recentele conflicte inter-religioase din fosta Iugoslavie. Islamul a fost şi este încă asociat imaginii necredinciosului, a celui care, prin intermediul forţei şi al terorii, încearcă să se impună în faţa lumii creştine. Majoritatea statisticilor arată că percepţia populaţiei creştine faţă de musulmani este una negativă. La această atitudine contribuie în primul rând diferenţa de nedepăşit dintre cele două tradiţii, mentalităţile diametral opuse, concepţiile total deosebite cu privire la sensul existenţei. Proiectele unui dialog inter-religios profund, cu rezultate reale, viabile par, de regulă, sortite eşecului. Niciodată un musulman convins nu va putea formula o părere „ştiinţific” obiectivă cu privire la o altă credinţă, tot astfel cum un creştin va fi mai degrabă condiţionat în demersul său de raţiuni apologetice decât de dezideratul nepărtinirii. Într-o astfel de situaţie, decenţa discursului poate fi salvată doar prin prezentarea netrunchiată a informaţiilor, prin recunoaşterea sinceră a aspectelor pozitive sau negative ale unei religii sau ale alteia şi prin evitarea enunţării unor păreri de relativă şi atât de condiţionată valoare. Nu este vorba, desigur, de o eliminare a barierelor morale, doctrinare şi sociale, în virtutea unei atitudini a-religioase, ci despre o asumare sinceră a valorilor pe care Islamul le-a adus şi le aduce încă societăţii europene, dar şi despre o respectare a principiilor pe care sunt constituite statele creştine. Europa este datoare să recunoască meritele culturale ale lumii islamice. Este de ajuns să ne gândim la opera lui Aristotel adusă în Occident prin intermediul unui Avicena, despre medicina, matematica, geografia, muzica sau literatura arabă. Dacă din punct de vedere strict teologic, o întâlnire fericită între cele două religii nu este posibilă, la nivel social şi cultural diferendele par să fie date uitării. Exemplul cel mai concludent îl reprezintă buna colaborare dintre Crucea şi Semiluna Roşie pentru ajutorarea celor afectaţi de cutremurul ce a lovit China. În astfel de situaţii, preceptele dogmatismului steril fac loc legăturii insondabile ce există între oameni, dincolo de barierele religioase.

La ora actuală, există deja discuţii avansate între Uniunea Europeană şi Turcia în vederea aderării acesteia. Mulţi s-au grăbit să avanseze ipoteze sumbre cu privire la această mutaţie, vorbind chiar despre o islamizare a Europei, despre o „Eurabia”, cum o numeşte un articol recent publicat în The Economist. Nu trebuie uitată nici asocierea islamului cu mişcările teroriste, în ciuda eforturilor multora dintre liderii politici sau religioşi musulmani de a se delimita de asemenea atitudini care, pornind de la interpretarea exclusiv literală a Coranului, consideră războiul sfânt drept principalul obiectiv al lumii islamice contemporane. Situaţia şi starea actuală a comunităţilor islamice din ţările europene nu îngăduie, prin urmare, nici superficialitatea, nici radicalismul şi respingerea necondiţionată. Integrarea comunităţilor islamice în Europa Unită trebuie să pornească în primul rând de la buna cunoaştere a culturii, civilizaţiei şi mentalităţilor. Folosirea vălului islamic sau reprezentarea semilunei nu vor modifica în niciun fel imaginea unei Europe care se doreşte păstrătoare şi apărătoare a libertăţii de exprimare, inclusiv religioase, însă ignoranţa şi lipsa de înţelegere pot duce la conflicte ale căror urmări dezastruoase cu greu le vom putea estompa.

Prezenţa Islamului în Europa este o realitate pe care nu o putem trece cu vederea. Dezbaterile pe o asemenea temă sunt fără îndoială benefice, mai ales că ele pot contribui la acea cunoaştere autentică şi nepărtinitoare, despre care vorbeam. Tradiţia Europei este tradiţia dialogului şi, tocmai în virtutea acestei tradiţii, Islamul poate şi se cuvine să fie acceptat ca partener egal nu doar în actul comunicării, ci mai ales în acela al acceptării şi asumării unei alterităţi constructive.