ADEVARURI ETERNE
Lovitura de teatru
Ultimul deceniu al mileniului doi
a debutat cu o lovitura de teatru: iesirea din scena a celui mai sângeros
sistem totalitar din istoria omenirii – comunismul.
Prabusirea aproape simultana a regimurilor
comuniste din centrul Europei pâna în Asia Centrala si Oceanul
Pacific si de Nord nu s-a produs în urma unor razboaie sau revolte
sângeroase de felul celor prin care s-au instaurat, ci, cu exceptia
tragica a României, în mod pasnic. Într-o pornire
neasteptata, multimile uriase care au umplut pietele din Berlin, Praga,
Varsovia, Bucuresti, Sofia sau Moscova nu au cerut pamânt, slujbe,
salarii sau razbunare, ci au dovedit o surprinzatoare solidaritate pentru
adevar, liberate, credinta, iubirea aproapelui, în fata careia
uriasele forte de represiune comunista s-au dovedit slabe si neputincioase.
Idealurile eterne ale fiintei umane
au luminat timp de câteva luni însângeratul secol
XX, desteptând uriase sperante. Ce s-a întâmplat cu
aceste idealuri în deceniul care a urmat? Cum s-au confruntat
ele cu tarele, la fel de eterne, ale fiintei umane: ura, minciuna, lacomia,
trufia, hotia, sau cu atavicele instincte criminale? Cum a schimbat
aceasta confruntare destinele a milioane de oameni si cu ce zestre intram
în mileniu trei?
Cele câteva raspunsuri pe
care încerc sa le dau acestor întrebari nu izvorasc din
speculatii filozofice, politice sau sociologice, ci reprezinta doar
marturia nefardata a unui om care a participat direct la evenimentele
acestei perioade din tara sa si la unele procese care au marcat schimbarile
accelerate din Europa si lumea contemporana.
În 1992, o tânara infirma
din Timisoara, orasul declansarii revoltei române, mi-a daruit
un steag tricolor pe care în 17 decembrie 1989 îl tinuse
strâns lânga piept. Lânga gaura de unde fusese atunci
decupata stema comunista se putea vedea o alta mai mica, marginita de
o pata de sânge uscat: gaura glontului ce lovise pieptul tinerei
fete iesite în strada pentru libertate si adevar. Privind înapoi
fara mânie, iluzii si sperante desarte prin aceasta fereastra
însângerata, putem spune acum ca primul ideal pus la încercare,
Adevarul, a însemnat si primul esec.
Sa citim pagina înainte
de a o întoarce
Regimurile comuniste au rezistat
timp atât de îndelungat nu atât datorita represiunii,
cât convingerii inoculate – atât calailor, cât
si victimelor – ca adevarul nu se va afla niciodata si, deci,
nimeni nu va raspunde pentru faptele sale.
Dupa zece ani de la prabusirea comunismului,
constatam ca, desi toate previziunile privind pericolul unei razbunari
a victimelor acestuia sau a urmasilor lor au fost infirmate de realitate,
o dezbatere serioasa asupra sistemului nu a avut loc. Interesul Vestului
european asupra istoriei ultimului secol trece rareori de cel de al
II-lea razboi mondial, al americanilor de razboiul din Vietnam si uneori
îsi face loc ideea ca dictatura comunista a fost o ideologie buna,
dar prost aplicata.
Procesul comunismului, ca un proces
moral, nu penal, nu s-a facut si nu sunt semne ca îl doreste cineva.
Tacerea cu care au fost acoperite crimele comunismului timp de un deceniu
de la prabusirea lui continua sa fie asurzitoare. Nici propunerea primului
presedinte democrat al Bulgariei, ca sa citim mai întâi
pagina istoriei comunismului înainte de a o întoarce, nu
a avut mai mult succes.
Se pune, totusi, întrebarea:
mai are vreo importanta cunoasterea adevarului despre comunism? Are!
Pentru ca, daca credem în cuvintele lui Iisus Hristos: „Veti
cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi”, atunci, necunoscându-l,
nu suntem liberi cu adevarat iar aceasta va avea consecinte mai devreme
sau mai târziu.
Sintagma „cine nu cunoaste
greselile istoriei risca sa le repete” pare o banalitate rasuflata
– desi, în societatile postcomuniste, exista deja o noua
generatie activa, fara amintiri proprii din comunism, însa cu
experiente proprii, de multe ori traumatizante, ale noului tip de societate.
În acelasi timp, dificultatile tranzitiei multiplica rândurile
nostalgicilor egalitarismului bolsevic. Daca, în deceniul 80 –
90, sistemul comunist nu ar fi fost profund gerontocratic, astazi, dupa
zece ani de la caderea comunismului, multi dictatori ar putea reveni,
prin vot popular, pentru ca electoratul pare sa creada ca „înainte
era mai bine”.
Europa de Sud-Est a iesit în
anii ’89 – ’90 din comunism, dar usa nu s-a închis
în urma noastra. Ea a ramas întredeschisa si, daca privesti
cu atentie, poti gasi fata crispata a national-comunismului, dar si
fata noua, atragatoare si bine dispusa a ultimei generatii de nomenclaturisti
si membri ai serviciilor secrete comuniste grupati în structuri
mafiote care domina prin eficienta noua economie de piata si multe din
structurile clasice ale democratiei.
Sa ne apropiem de un alt ideal etern
al omului: Libertatea, al carei aer tare ne-a ametit în ’89.
Într-una din primele calatorii pe care le-am facut în Occident,
am fost socat de un desen dintr-un ziar elvetian, în care figura
apolinica a Gânditorului lui Rodin era înlocuita, în
aceeasi pozitie meditativa, de figura tipica a intelectualului modern
cu chelie, putina burta si ochelari. Dar, în desen mai aparea
un element nou: de piciorul acestui gânditor ciudat atârna,
prinsa de un lant gros, o ghiulea. Si pe ea scria: libertate. Curând
aveam sa-mi dau seama, împreuna cu multi intelectuali din Est,
de semnificatia profunda a noii noastre relatii cu libertatea.
Primele doua aspecte ale libertatii
cu care ne-am ciocnit au fost libertatea de deplasare si libertatea
cuvântului. Era normal, pentru
ca una dintre realitatile cele mai straine de libertate ale regimurilor
comuniste era aceea a „tarilor închisori”. Construit
la un deceniu de la celebrul discurs al lui Churchil despre Cortina
de Fier care a anuntat începutul Razboiului Rece, Zidul Berlinului
a fost o realitate fizica. La fel de reali au fost si cei împuscati
pentru ca l-au sfidat.
A existat în tot acest timp
si un drum invers, de la real la imaginar. Timp de decenii, batalia
dintre conducatorii regimurilor comuniste si contestatarii lor, din
interior si din exterior, s-a purtat în planul unui amestec de
real si inimaginabil. În Zidul de ciment si otel s-au transferat,
treptat, toate valorile simbolice si arhetipale. Si, pe rând,
el a fost vazut ca zidul separatiei violente dintre Estul vigilent în
fata „putrefactiei capitaliste si imperialiste” si Vestul
veghind sa nu fie contaminat de Est; zidul izolationismul autoimpus;
zidul, ca simbol al unei victorii devastatoare, dar si al vinovatiei
învingatorilor; zidul, ca sacrificiu al unei jumatati a identitatii
europene; zidul care te doboara pentru constructiile megalomanice ale
dictaturii, dar si pentru plaja de calm a democratiilor; zidul autismului
si zidul narcisismului – doua singuratati devastatoare; zidul
suspiciunii reciproce a doua lumi care se pândeau una pe alta;
zidul tuturor culpabilizarilor si al frustrarilor.
Pentru cei din Est, el a însemnat
si tarcul pe care un animal prea multa vreme priponit îl transforma
într-un pamânt al pustiului, al resemnarii, al cararilor
batatorite, al proiectelor arse instantaneu, ca iarba uscata. Un loc
al sperantei pierdute, care se transforma într-o proiectie a non-implicarii
sau într-un pragmatism fara coloana vertebrala.
De toate acestea aveam sa ne dam
seama când Zidul Berlinului s-a prabusit în realitatea lui
de ciment si otel, dar a ramas în imaginarul Europei, în
mintile si sufletele noastre si multa vreme va mai greva mentalitatile
atât în Est, cât si în Vest.
În ultimul deceniu al mileniului,
popoarele Europei centrale si estice, iesite brusc din robia dictaturii
comuniste, au încercat sa traverseze desertul tranzitiei spre
o societate mai apropiata de aspiratiile omului. Cu exceptia Germaniei
de Est, a carei tranzitie poate fi asemuita cu o traversare a desertului
într-un automobil cu aer conditionat, celelalte tari au refacut,
dupa mai multe milenii, una dintre experientele fundamentale si fascinante
ale istoriei omenirii: drumul spre libertate al robilor evrei din Egipt.
În 1994 am fost invitat sa
tin câteva conferinte la Universitatile din Cairo si Alexandria.
Le-am cerut colegilor mei egipteni sa ma conduca în desertul Sinai.
Daca abandonezi soseaua moderna si faci un drum oricât de scurt
în desert, nesfârsirea nisipului te înfioara si, fara
îndoiala, traversarea Sinaiului cu mijloacele aflate la dispozitia
unor sclavi, cu mii de ani în urma, a fost una dintre cele mai
temerare expeditii din istoria omenirii. Dar de ce o calatorie pe durata
a 40 de ani? Si de ce folosind calea cea mai ocolitoare si cea mai grea?
Raspunsul ni-l da Vechiul Testament.
Astazi, putem vedea în Exod
un ghid pretios pentru popoarele care strabat tranzitia post-totalitara.
El marturiseste despre dificultatea constructiei unei societati bazate
pe o tabla de legi si a unei solidaritati închinate unui tel comun;
despre tentatia vulgaritatii obscene; despre tradare si crima; despre
închinarea la vitelul de aur, dar mai ales despre exigenta pretului
platit înainte prin sacrificiul unei generatii inapte sa-si schimbe
mai repede mentalitatile.
Dupa un timp, invitat de Universitatile
din Haifa si Ierusalim, i-am rugat pe colegii mei israelieni sa mergem
în desertul Iudei, lânga apa Iordanului si Marea Moarta.
Aici, în desert, înainte de a începe cei trei ani
de lucrare cu oamenii pentru salvarea oamenilor, Iisus s-a pregatit
40 de zile aratându-ne ca, înainte de a încerca sa-i
schimbi pe altii, trebuie sa te verifici pe tine. Teologii spun ca,
în afara de post, tacere si rugaciune, Iisus a fost supus încercarii
ispitei averii, ispitei puterii si ispitei dominarii – trei ispite
atât de prezente în viata liderilor politici de azi. Un
tulburator exemplu pentru cei care viseaza sa fie salvatorii popoarelor
lor. Daca nu în fapta, cel putin în gând sa se supuna
probei desertului, un mod de a se curata de motivatiile straine binelui
oamenilor pentru care vor sa lucreze.
Democratia – o dubla
vulnerabilitate
Ne-am confruntat cu Adevarul si
cu Libertatea; sa ne oprim putin asupra altui deziderat al revolutiilor
din 1989: Democratia.
Democratia nu este un adevar etern,
ci, dimpotriva, perisabil, dar este un mod acceptabil de gestionare
a acestor idealuri. Este însa si constructia cea mai complicata.
Ea depinde atât de cei alesi, cât si de cei care aleg, deci
are o dubla vulnerabilitate.
În ce-i priveste pe conducatorii
alesi – primii presedinti democrati ai schimbarilor din tarile
est-europene ale ultimului deceniu – ei au cunoscut experiente
asemanatoare. Adusi la putere de valul multimilor înflacarate
de sperante, au avut repede de învatat ca un presedinte ales prin
vot popular direct trebuie sa fie si profet, si manager, si gunoier.
Daca nu are calitati vizionare si darul de a înflacara poporul
pentru idealuri, nu ajunge presedintele schimbarii, pentru ca, dupa
ce a trait sub dictatori, poporul nu este interesat sa aleaga imediat
lideri pragmatici si manageri. Totusi, odata ajunsi presedinti, spre
deosebire de profeti, lor li se cere sa îndeplineasca tot ceea
ce oamenii, în general si fiecare în parte, si-au dorit.
Si, în plus, sa curete si tot gunoiul regimului trecut.
Cu ani în urma, când
eram rector, i-am decernat, în numele Senatului Universitatii
Bucuresti, titlul de Doctor Honoris Causa lui Vaclav Havel. În
discursul de receptie, Havel a vorbit despre diferenta dintre ideal
si iluzie. Sa ai idealuri – sustinea el cu o determinare pe care
n-am înteles-o asa de bine atunci la un presedinte „al idealurilor”
– este greu, pentru ca îti cere sa lupti pentru ele; sa
ai iluzii este mult mai comod, deoarece pentru iluziile tale îi
însarcinezi pe altii cu realizarea lor.
Scriitorul peruan Mario Vargas Llosa,
care a fost învins de un candidat pragmatic în alegerile
prezidentiale din tara sa, merge mai departe în întelegerea
naturii umane: „Oamenii nu traiesc numai din adevaruri, ei au
nevoie si de minciuni: de cele pe care le inventeaza de buna voie, nu
care le sunt impuse, de cele care se prezinta asa cum sunt, nu deghizate
în vesmintele istoriei. Fictiunea le îmbogateste existenta,
o completeza si, un timp, îi salveaza de conditia lor tragica
omeneasca: aceea de a visa mereu, mai mult decât ceea ce pot realiza
cu adevarat”.
Iata de ce liderii marilor schimbari
din Est, veniti în fruntea statului pe valul entuziasmului popular,
din afara profesionistilor politicii, trebuie sa raspunda nu atât
pentru promisiunile facute, asa cum se întâmpla cu politicienii
din Vest, dar mai ales pentru sperantele si pentru iluziile oamenilor.
Si, în cele din urma, trebuie sa-si ceara iertare ca au aparut
în visele lor.
Întelepciunea, vointa
si puterea de a alege
Adevarurile eterne nu trebuie confundate
cu idealurile. Eterna este, de fapt, drama omului sfâsiat de-a
pururi între Bine si rau; între Adevar si minciuna; Libertate
si robie; Cinste si hotie; Iubire si ura; Curaj si frica; Solidaritate
si însingurare;
între A AVEA si A FI.
Eccleziastul ne-a prevenit ca exista:
„o vreme pentru orice miscare sub cer” si a dat expresie
acestei sfâsietoare dualitati:
„o vreme este sa iubesti si o vreme sa urasti
o vreme este pentru razboi si o vreme pentru pace
o vreme este sa darâmi si o vreme sa zidesti”.
Întotdeauna si oriunde, alegerea
depinde de noi. De aceea, as opta, în încheiere, pentru
Juramântul cavalerilor Mesei Rotunde: „Fie ca Domnul sa
ne dea întelepciunea de a descoperi binele, vointa de a-l alege
si puterea de a-l îndeplini”.
Discurs principal la „The
Windsor Conference”, Londra, St. George’s House,19 mai 2001.