ADEVARURI ETERNE

 

Lovitura de teatru


      Ultimul deceniu al mileniului doi a debutat cu o lovitura de teatru: iesirea din scena a celui mai sângeros sistem totalitar din istoria omenirii – comunismul.
      Prabusirea aproape simultana a regimurilor comuniste din centrul Europei pâna în Asia Centrala si Oceanul Pacific si de Nord nu s-a produs în urma unor razboaie sau revolte sângeroase de felul celor prin care s-au instaurat, ci, cu exceptia tragica a României, în mod pasnic. Într-o pornire neasteptata, multimile uriase care au umplut pietele din Berlin, Praga, Varsovia, Bucuresti, Sofia sau Moscova nu au cerut pamânt, slujbe, salarii sau razbunare, ci au dovedit o surprinzatoare solidaritate pentru adevar, liberate, credinta, iubirea aproapelui, în fata careia uriasele forte de represiune comunista s-au dovedit slabe si neputincioase.
      Idealurile eterne ale fiintei umane au luminat timp de câteva luni însângeratul secol XX, desteptând uriase sperante. Ce s-a întâmplat cu aceste idealuri în deceniul care a urmat? Cum s-au confruntat ele cu tarele, la fel de eterne, ale fiintei umane: ura, minciuna, lacomia, trufia, hotia, sau cu atavicele instincte criminale? Cum a schimbat aceasta confruntare destinele a milioane de oameni si cu ce zestre intram în mileniu trei?
      Cele câteva raspunsuri pe care încerc sa le dau acestor întrebari nu izvorasc din speculatii filozofice, politice sau sociologice, ci reprezinta doar marturia nefardata a unui om care a participat direct la evenimentele acestei perioade din tara sa si la unele procese care au marcat schimbarile accelerate din Europa si lumea contemporana.
      În 1992, o tânara infirma din Timisoara, orasul declansarii revoltei române, mi-a daruit un steag tricolor pe care în 17 decembrie 1989 îl tinuse strâns lânga piept. Lânga gaura de unde fusese atunci decupata stema comunista se putea vedea o alta mai mica, marginita de o pata de sânge uscat: gaura glontului ce lovise pieptul tinerei fete iesite în strada pentru libertate si adevar. Privind înapoi fara mânie, iluzii si sperante desarte prin aceasta fereastra însângerata, putem spune acum ca primul ideal pus la încercare, Adevarul, a însemnat si primul esec.

 

Sa citim pagina înainte de a o întoarce


      Regimurile comuniste au rezistat timp atât de îndelungat nu atât datorita represiunii, cât convingerii inoculate – atât calailor, cât si victimelor – ca adevarul nu se va afla niciodata si, deci, nimeni nu va raspunde pentru faptele sale.
      Dupa zece ani de la prabusirea comunismului, constatam ca, desi toate previziunile privind pericolul unei razbunari a victimelor acestuia sau a urmasilor lor au fost infirmate de realitate, o dezbatere serioasa asupra sistemului nu a avut loc. Interesul Vestului european asupra istoriei ultimului secol trece rareori de cel de al II-lea razboi mondial, al americanilor de razboiul din Vietnam si uneori îsi face loc ideea ca dictatura comunista a fost o ideologie buna, dar prost aplicata.
      Procesul comunismului, ca un proces moral, nu penal, nu s-a facut si nu sunt semne ca îl doreste cineva. Tacerea cu care au fost acoperite crimele comunismului timp de un deceniu de la prabusirea lui continua sa fie asurzitoare. Nici propunerea primului presedinte democrat al Bulgariei, ca sa citim mai întâi pagina istoriei comunismului înainte de a o întoarce, nu a avut mai mult succes.
      Se pune, totusi, întrebarea: mai are vreo importanta cunoasterea adevarului despre comunism? Are! Pentru ca, daca credem în cuvintele lui Iisus Hristos: „Veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi”, atunci, necunoscându-l, nu suntem liberi cu adevarat iar aceasta va avea consecinte mai devreme sau mai târziu.
      Sintagma „cine nu cunoaste greselile istoriei risca sa le repete” pare o banalitate rasuflata – desi, în societatile postcomuniste, exista deja o noua generatie activa, fara amintiri proprii din comunism, însa cu experiente proprii, de multe ori traumatizante, ale noului tip de societate. În acelasi timp, dificultatile tranzitiei multiplica rândurile nostalgicilor egalitarismului bolsevic. Daca, în deceniul 80 – 90, sistemul comunist nu ar fi fost profund gerontocratic, astazi, dupa zece ani de la caderea comunismului, multi dictatori ar putea reveni, prin vot popular, pentru ca electoratul pare sa creada ca „înainte era mai bine”.
      Europa de Sud-Est a iesit în anii ’89 – ’90 din comunism, dar usa nu s-a închis în urma noastra. Ea a ramas întredeschisa si, daca privesti cu atentie, poti gasi fata crispata a national-comunismului, dar si fata noua, atragatoare si bine dispusa a ultimei generatii de nomenclaturisti si membri ai serviciilor secrete comuniste grupati în structuri mafiote care domina prin eficienta noua economie de piata si multe din structurile clasice ale democratiei.
      Sa ne apropiem de un alt ideal etern al omului: Libertatea, al carei aer tare ne-a ametit în ’89. Într-una din primele calatorii pe care le-am facut în Occident, am fost socat de un desen dintr-un ziar elvetian, în care figura apolinica a Gânditorului lui Rodin era înlocuita, în aceeasi pozitie meditativa, de figura tipica a intelectualului modern cu chelie, putina burta si ochelari. Dar, în desen mai aparea un element nou: de piciorul acestui gânditor ciudat atârna, prinsa de un lant gros, o ghiulea. Si pe ea scria: libertate. Curând aveam sa-mi dau seama, împreuna cu multi intelectuali din Est, de semnificatia profunda a noii noastre relatii cu libertatea.
      Primele doua aspecte ale libertatii cu care ne-am ciocnit au fost libertatea de deplasare si libertatea cuvântului.       Era normal, pentru ca una dintre realitatile cele mai straine de libertate ale regimurilor comuniste era aceea a „tarilor închisori”. Construit la un deceniu de la celebrul discurs al lui Churchil despre Cortina de Fier care a anuntat începutul Razboiului Rece, Zidul Berlinului a fost o realitate fizica. La fel de reali au fost si cei împuscati pentru ca l-au sfidat.
      A existat în tot acest timp si un drum invers, de la real la imaginar. Timp de decenii, batalia dintre conducatorii regimurilor comuniste si contestatarii lor, din interior si din exterior, s-a purtat în planul unui amestec de real si inimaginabil. În Zidul de ciment si otel s-au transferat, treptat, toate valorile simbolice si arhetipale. Si, pe rând, el a fost vazut ca zidul separatiei violente dintre Estul vigilent în fata „putrefactiei capitaliste si imperialiste” si Vestul veghind sa nu fie contaminat de Est; zidul izolationismul autoimpus; zidul, ca simbol al unei victorii devastatoare, dar si al vinovatiei învingatorilor; zidul, ca sacrificiu al unei jumatati a identitatii europene; zidul care te doboara pentru constructiile megalomanice ale dictaturii, dar si pentru plaja de calm a democratiilor; zidul autismului si zidul narcisismului – doua singuratati devastatoare; zidul suspiciunii reciproce a doua lumi care se pândeau una pe alta; zidul tuturor culpabilizarilor si al frustrarilor.
      Pentru cei din Est, el a însemnat si tarcul pe care un animal prea multa vreme priponit îl transforma într-un pamânt al pustiului, al resemnarii, al cararilor batatorite, al proiectelor arse instantaneu, ca iarba uscata. Un loc al sperantei pierdute, care se transforma într-o proiectie a non-implicarii sau într-un pragmatism fara coloana vertebrala.
      De toate acestea aveam sa ne dam seama când Zidul Berlinului s-a prabusit în realitatea lui de ciment si otel, dar a ramas în imaginarul Europei, în mintile si sufletele noastre si multa vreme va mai greva mentalitatile atât în Est, cât si în Vest.
      În ultimul deceniu al mileniului, popoarele Europei centrale si estice, iesite brusc din robia dictaturii comuniste, au încercat sa traverseze desertul tranzitiei spre o societate mai apropiata de aspiratiile omului. Cu exceptia Germaniei de Est, a carei tranzitie poate fi asemuita cu o traversare a desertului într-un automobil cu aer conditionat, celelalte tari au refacut, dupa mai multe milenii, una dintre experientele fundamentale si fascinante ale istoriei omenirii: drumul spre libertate al robilor evrei din Egipt.
      În 1994 am fost invitat sa tin câteva conferinte la Universitatile din Cairo si Alexandria. Le-am cerut colegilor mei egipteni sa ma conduca în desertul Sinai. Daca abandonezi soseaua moderna si faci un drum oricât de scurt în desert, nesfârsirea nisipului te înfioara si, fara îndoiala, traversarea Sinaiului cu mijloacele aflate la dispozitia unor sclavi, cu mii de ani în urma, a fost una dintre cele mai temerare expeditii din istoria omenirii. Dar de ce o calatorie pe durata a 40 de ani? Si de ce folosind calea cea mai ocolitoare si cea mai grea? Raspunsul ni-l da Vechiul Testament.
      Astazi, putem vedea în Exod un ghid pretios pentru popoarele care strabat tranzitia post-totalitara. El marturiseste despre dificultatea constructiei unei societati bazate pe o tabla de legi si a unei solidaritati închinate unui tel comun; despre tentatia vulgaritatii obscene; despre tradare si crima; despre închinarea la vitelul de aur, dar mai ales despre exigenta pretului platit înainte prin sacrificiul unei generatii inapte sa-si schimbe mai repede mentalitatile.
      Dupa un timp, invitat de Universitatile din Haifa si Ierusalim, i-am rugat pe colegii mei israelieni sa mergem în desertul Iudei, lânga apa Iordanului si Marea Moarta. Aici, în desert, înainte de a începe cei trei ani de lucrare cu oamenii pentru salvarea oamenilor, Iisus s-a pregatit 40 de zile aratându-ne ca, înainte de a încerca sa-i schimbi pe altii, trebuie sa te verifici pe tine. Teologii spun ca, în afara de post, tacere si rugaciune, Iisus a fost supus încercarii ispitei averii, ispitei puterii si ispitei dominarii – trei ispite atât de prezente în viata liderilor politici de azi.       Un tulburator exemplu pentru cei care viseaza sa fie salvatorii popoarelor lor. Daca nu în fapta, cel putin în gând sa se supuna probei desertului, un mod de a se curata de motivatiile straine binelui oamenilor pentru care vor sa lucreze.

 

Democratia – o dubla vulnerabilitate


      Ne-am confruntat cu Adevarul si cu Libertatea; sa ne oprim putin asupra altui deziderat al revolutiilor din 1989: Democratia.
      Democratia nu este un adevar etern, ci, dimpotriva, perisabil, dar este un mod acceptabil de gestionare a acestor idealuri. Este însa si constructia cea mai complicata. Ea depinde atât de cei alesi, cât si de cei care aleg, deci are o dubla vulnerabilitate.
      În ce-i priveste pe conducatorii alesi – primii presedinti democrati ai schimbarilor din tarile est-europene ale ultimului deceniu – ei au cunoscut experiente asemanatoare. Adusi la putere de valul multimilor înflacarate de sperante, au avut repede de învatat ca un presedinte ales prin vot popular direct trebuie sa fie si profet, si manager, si gunoier. Daca nu are calitati vizionare si darul de a înflacara poporul pentru idealuri, nu ajunge presedintele schimbarii, pentru ca, dupa ce a trait sub dictatori, poporul nu este interesat sa aleaga imediat lideri pragmatici si manageri. Totusi, odata ajunsi presedinti, spre deosebire de profeti, lor li se cere sa îndeplineasca tot ceea ce oamenii, în general si fiecare în parte, si-au dorit. Si, în plus, sa curete si tot gunoiul regimului trecut.
      Cu ani în urma, când eram rector, i-am decernat, în numele Senatului Universitatii Bucuresti, titlul de Doctor Honoris Causa lui Vaclav Havel. În discursul de receptie, Havel a vorbit despre diferenta dintre ideal si iluzie. Sa ai idealuri – sustinea el cu o determinare pe care n-am înteles-o asa de bine atunci la un presedinte „al idealurilor” – este greu, pentru ca îti cere sa lupti pentru ele; sa ai iluzii este mult mai comod, deoarece pentru iluziile tale îi însarcinezi pe altii cu realizarea lor.
      Scriitorul peruan Mario Vargas Llosa, care a fost învins de un candidat pragmatic în alegerile prezidentiale din tara sa, merge mai departe în întelegerea naturii umane: „Oamenii nu traiesc numai din adevaruri, ei au nevoie si de minciuni: de cele pe care le inventeaza de buna voie, nu care le sunt impuse, de cele care se prezinta asa cum sunt, nu deghizate în vesmintele istoriei. Fictiunea le îmbogateste existenta, o completeza si, un timp, îi salveaza de conditia lor tragica omeneasca: aceea de a visa mereu, mai mult decât ceea ce pot realiza cu adevarat”.
      Iata de ce liderii marilor schimbari din Est, veniti în fruntea statului pe valul entuziasmului popular, din afara profesionistilor politicii, trebuie sa raspunda nu atât pentru promisiunile facute, asa cum se întâmpla cu politicienii din Vest, dar mai ales pentru sperantele si pentru iluziile oamenilor. Si, în cele din urma, trebuie sa-si ceara iertare ca au aparut în visele lor.

 

Întelepciunea, vointa si puterea de a alege


      Adevarurile eterne nu trebuie confundate cu idealurile. Eterna este, de fapt, drama omului sfâsiat de-a pururi între Bine si rau; între Adevar si minciuna; Libertate si robie; Cinste si hotie; Iubire si ura; Curaj si frica; Solidaritate si însingurare;
între A AVEA si A FI.
      Eccleziastul ne-a prevenit ca exista: „o vreme pentru orice miscare sub cer” si a dat expresie acestei sfâsietoare dualitati:
„o vreme este sa iubesti si o vreme sa urasti
o vreme este pentru razboi si o vreme pentru pace
o vreme este sa darâmi si o vreme sa zidesti”.
      Întotdeauna si oriunde, alegerea depinde de noi. De aceea, as opta, în încheiere, pentru Juramântul cavalerilor Mesei Rotunde: „Fie ca Domnul sa ne dea întelepciunea de a descoperi binele, vointa de a-l alege si puterea de a-l îndeplini”.

Discurs principal la „The Windsor Conference”, Londra, St. George’s House,19 mai 2001.