ANTICIPAREA SCHIMBARII

 

Calcâiul vulnerabil al strategiilor politice

      Putem anticipa schimbarile care marcheaza adânc viata persoanelor si a comunitatilor? Stim toti ca prezicerea este una dintre cele mai vechi, mai ambitioase si totusi cea mai imperfecta dintre tehnicile umanitatii. Stramosii nostri au încercat sa ghiceasca viitorul folosind aproape orice, de la pietre, plante si oase de animale, pâna la stele si la mâna omului vazuta ca o amprenta a destinului. Prezicerile lor s-au îndeplinit rareori.
      Am trecut granita anului 2000 si sfârsitul lumii, anuntat de secole, nu s-a produs. Dar viitorul se pravaleste asupra noastra într-un ritm naucitor. Oare astazi suntem mai bine pregatiti pentru a anticipa marile schimbari ale secolului, deceniului sau macar ale anilor ce vin? Ma îndoiesc profund. A avut cineva, în 1984, fatidicul an al cartii lui Orwell, constiinta faptului ca, în mai putin de cinci ani, Europa de Est va exploda, realizând un punct de cotitura în istoria globala?
      Ceea ce propun pentru început va fi doar un inventar sumar al câtorva elemente-cheie ale unei anticipari a schimbarii si o proiectie absolut ipotetica a acesteia, stiind prea bine ca ea ar putea fi complet negata chiar mâine ca efect al unui factor acum necunoscut sau doar neasteptat. Relativitatea anticiparii ramâne în continuare calcâiul vulnerabil al strategiilor politice.
      Caderea regimurilor comuniste din Europa de Est si dizolvarea mai apoi a imperiului sovietic au deschis o fereastra unica de oportunitati pentru o noua mare comunitate care împartaseste aceleasi valori ale democratiei si pacii la scara întregului continent. Se poate spune ca doisprezece ani ai istoriei care au trecut de atunci au fost dedicati într-o mare masura unui efort intens de regândire, într-o noua perspectiva, a întregului sistem al institutiilor europene si transatlantice, atât în privinta dimensiunilor, cât si a continutului lor structural. În mare, aceasta perioada se apropie de sfârsit, dar au ramas de clarificat – pe lânga o multime de detalii – câteva probleme majore. Multe depind si vor depinde înca de modalitatile în care acestea vor fi limpezite.

 

Scenarii optimiste

      O problema este pozitia Federatiei Ruse. Alegerile din 2000 au confirmat ca exista un curent autoritar, dar nu este (înca) clar care sunt limitele predictibile în care acesta se va cantona sau va evolua în urmatoarele decenii. Scenariul optimist este, desigur, cel al unui progres consecvent al democratiei, al statului de drept, al deschiderii catre cooperarea internationala. Nu este singurul scenariu posibil. Dupa parerea mea, aceasta evolutie este un proces crucial, iar comunitatea internationala, în general, si organizatiile civice, în particular, trebuie sa-si continue eforturile de întelegere si de sprijinire a unui veritabil progres democratic în Rusia.
      Cel de-al doilea aspect, care pare esential în definirea viitorului pe termen mediu, priveste continutul noului concept de securitate. Problemele de securitate clasice reprezinta doar o parte a noilor perspective de abordare a securitatii pe care le-a inaugurat sfârsitul Razboiului Rece. Fostele riscuri marginale, non-militare, au devenit centrale, în timp ce clasicele tipuri de confruntare militara sunt din ce în ce mai putin probabile. Globalizarea impune stattelor sa se apere împotriva unor noi amenintari, cu o noua strategie, ceea ce presupune o noua conceptie, noi modalitati de evaluare si noi tipuri de profesionisti implicati în proces. Societatea civila va avea un rol sporit în aceasta revizuire a strategiilor traditionale, nu doar ca beneficiar pasiv al rezultatelor acesteia dar, din ce în ce mai mult, ca partener al unei schimbari pentru care are propriile sale modalitati si resurse.
      Ultimul aspect pe care îl voi lua în considerare aici este extinderea sistemelor de aliante si cooperare prin primirea de noi membri din Europa Centrala si de Est. Summit-ul de la Madrid a început, în 1997, procesul de largire a NATO. În cadrul Summit-urilor de la Copenhaga, Helsinki si Nisa s-a decis ca Uniunea Europeana se va extinde, în ce mod si în ce limite. Acest dublu proces trebuie sa gestioneze tranzitii dificile, atât în tarile candidate, cât si în ceea ce priveste structurile celor doua organizatii. Oricât de complex, sau chiar dureros ar fi uneori acest proces, succesul sau este esential nu doar pentru Europa, ci si pentru întreaga lume.
      Un esec în integrarea renascutelor democratii din partea estica a Europei ar putea împiedica curentul general catre o lume deschisa si libera; i-ar descuraja pe sustinatorii democratiei si pacii, atât din aceste tari, cât si din Orientul Apropiat. Aceasta ar putea însemna indirect un triumf nemeritat pentru toate tipurile de fundamentalism – fie el comunist, fascist, musulman sau de orice alta factura. În partea estica a continentului, putem observa deja ca, ori de câte ori procesul de integrare pare sa se încetineasca, propagatorii vechilor ideologii si practici totalitare îsi ridica din nou capetele. Care ar fi consecintele unei decizii de stopare a procesului?
      Pe de alta parte, un succes al integrarii europene si euro-atlantice va deschide, cu siguranta, noi perspective pentru nazuintele majoritare de libertate, democratie si dezvoltare. Nu încerc sa vând o noua utopie. Ca intelectual sunt obisnuit cu o critica sanatoasa; ca sef de stat am fost adesea confruntat cu tensiunile, cu asperitatile, chiar si cu potentialul de conflict ca efecte secundare – sau, mai bine zis, ca efecte perverse – ale procesului de integrare al tarii mele, pe care am decis sa-l accelerez prin reforme interne si o politica externa consecventa Daca asemenea efecte pot fi controlate, cel putin partial, n-am putea însa controla urmarile unei înfrângeri a procesului de integrare în întregul sau. Iugoslavia a fost o dovada tragica a riscurilor care izvorasc din lipsa unei viziuni integratoare. Speram ca aceeasi Iugoslavie a devenit prin cursul evenimentelor din anul trecut reversul acestei probe negative – un progres conditionat tocmai de succesul viziunii integratoare.

 

De la blestem la binecuvântare

      O Uniune Europeana la scara întregului continent va fi, nu încape nici o îndoiala, o solutie durabila pentru problemele de securitate ale continentului. Si, mai mult decât atât, poate deveni chiar motorul unui progres major în economie si civilizatie. Prin bogatia resurselor sale materiale, a cunostintelor si tehnicilor, cât si prin extraordinara sa bogatie în resurse umane înalt calificate, Europa viitorului apropiat are un mare potential de crestere.
      Europa de astazi este, în mare, împartita în doua jumatati: una, cu o civilizatie moderna, înalt industrializata, a doua, înca împovarata cu industrii–fantoma si o componenta rurala cu structura arhaica. Calea pentru armonizarea celor doua parti ale Europei poate parea prea lunga si prea dificila în prezent. Daca, totusi, ne imaginam o abordare diferita, în care societatile noi, post-industriale, vor gasi în aceste noi teritorii ale Estului o libertate de dezvoltare, un spatiu în care sa faca un salt înainte? Daca, transformând blestemul lor istoric în binecuvântare, tarile est-europene îsi vor stabili ca prioritate dezvoltarea unei noi economii, bazate pe cunostinte si pe educatie, mai degraba decât pe consumul de energie?
      Aceasta înseamna sa încetam sa privim extinderea ca pe un proces repetitiv si sa avem o perspectiva cu adevarat complementara si coerenta asupra societatilor noastre în întregul lor. Înseamna, de asemenea, ca planificarea extinderii si jocurile cu suma nula trebuie sa faca loc unei viziuni realiste asupra diversitatii si asupra cooperarii în cadrul diversitatii lumii în care traim.
      Va trebui sa regândim bazele economiei si ale lumii în întregul ei. Prin aceasta înteleg ca globalitatea în sensul inter-relatiilor, al inter-schimburilor si al bogatiei lumii trebuie sa prevaleze asupra globalizarii în sensul uniformitatii extinderii, al dominatiei unui model asupra celorlalte, al paucitatii de idei.
      Europa are o asemenea diversitate de limbi, de traditii si culturi încât nu-si poate permite sa-si nege esenta, stergându-si diferentele în numele unei asa-numite civilizatii globale. Chiar si în uriasul melting din Statele Unite, traditiile diversitatii culturale îsi revendica astazi propria specificitate. Europa nu este un asemenea loc al contopirii identitatilor si ar fi absurd sa-l mimeze acum. Dimpotriva, Europa poate reusi transformând calea catre viitor într-o cale catre schimburi, catre creativitate si cultura. O cultura vazuta nu ca un opus al civilizatiei, ci ca o dimensiune interioara a civilizatiei moderne comune si profund democratice.
      Daca marea provocare a integrarii europene se limiteaza la constructia unui bloc economic puternic pe plan mondial, atunci aceasta poate fi o gândire „politic corecta” – daca umanitatea este vazuta doar ca o pluralitate de producatori si consumatori. Ar însemna însa, cu certitudine, sfârsitul spiritului european, creator de istorie.
În acord cu valorile erei cunoasterii ar trebui imaginat un nou plan Marshall post-conflict si prevenitor de noi conflicte, care sa actioneze preponderent în domeniul culturii, educatiei, eticii. Binomul civilizatie–cultura poate aduce alaturi elemente dinamice ale civilizatiei, ca acceptarea incertitudinii si promovarea schimbarii, cu elemente oarecum statice, apreciate ca valori perene, contribuind astfel la stingerea unor conflicte identitare si creând o relatie promitatoare între global si local. Proiectele complexe economico-ecologice si cultural-educationale, ca Reconstituirea Drumului Matasii care a adus alaturi Azerbaidjanul si Armenia, sau Marea Neagra în criza, un proiect ecologic, cultural si ecumenic initiat de Bisericile din Sud-Estul Europei, sunt exemple care ar putea fi utilizate în rafinarea Planului de Stabilitate în Balcani axat, în prezent, preponderent pe componenta economica.

 

Criza de adaptare a politicii

      La începutul acestui discurs am evocat unul dintre exemplele clare ale esecului anticiparii schimbarilor politice – caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est, caruia i se pot alatura multe altele. Mi-am exprimat îndoiala ca acum am fi mai pregatiti pentru a prezice schimbarile politice. Revin la enuntul initial pentru a adauga o explicatie referitoare la cauza dificultatilor prezicerii schimbarilor politice.
      Cauza este însasi criza politicii. Criza politicii este generata de inadaptarea acesteia la modificarile conditiilor de spatiu si timp, mai exact la largirea spatiului de actiune si la cresterea vitezei de desfasurare a fenomenelor. Crizele de adaptare nu sunt aparitii recente în evolutia societatii umane. Stiinta a renuntat înca de la jumatatea secolului trecut la modalitatea de previziune bazata pe determinismul clasic, de care era atât de mândra si, pentru a putea avansa, si-a modificat logica si limbajul.
      Mediul economico-financiar a fost obligat sa-si modifice cu rapiditate si logica, si limbajul. Flexibilitatea, recunoscuta ca o caracteristica a mediului economic, functioneaza atât în sfera macroeconomica, cât si în cea microeconomica, ca un suport al competitivitatii. Strategiile economico-financiare au reusit, cel putin pâna acum, sa propuna solutii de adaptare pentru gestionarea pe scara mondiala a sistemului bancar si financiar, a transporturilor, a tranzactiilor comerciale si a comunicatiilor, pentru a aborda frontal incertitudinile economice legate de activitate, cât si pe cele legate de inactivitate (sistemele de pensionare, asigurari etc.). La aceasta se adauga un nou tip de gândire si gestionare a vietii persoanelor, de la sirul clasic de termeni: munca – metrou – televizor – somn, la sirul care include si alti termeni de referinta: activitate de formare – interes personal – interes general.
      Dar politica? Poate ea raspunde acestor provocari cu mijloacele sale actuale?
      Capacitatea de adaptare a administratiei si a institutiilor la schimbari rapide va trebui acceptata ca un factor determinant în politica. Constrângerile resimtite de indivizi la schimbari accelerate sunt determinate în primul rând de un cadru institutional rigid, de lipsa de adaptabilitate a entitatilor care îi reprezinta.
      Ar fi o greseala sa credem ca problemele create de schimbari rapide se limiteaza la societatile în tranzitie postcomunista. Tranzitia este un proces general si ea vizeaza incertitudinea persoanei umane pe tot cuprinsul satului planetar. Internet-ul face accesibila o masa enorma de informatii, dar creaza si o incertitudine a identitatii.       Frontierele dintre real si virtual se estompeaza si o serie de studii recente prezic reactii de extrema violenta rezultate din aceasta planare în incertitudine. Experienta arata cât de greu este de facut fata violentelor oamenilor lipsiti de repere de încredere, chiar în statele cu democratii consolidate si economii performante.
      Este pregatita politica sa revina la telul ei initial – slujirea omului – si sa gestioneze enormele sfidari ce stau în fata noastra în noul secol si mileniu? Tehnologia este doar vehiculul care ne cara mai repede în viitor. Noi suntem aceia care trebuie sa-i stabilim destinatia si sa hotarâm care sunt valorile pe care le luam cu noi în acest drum.       Faptul ca timpul curge mai repede nu înseamna ca trebuie sa ne grabim fara sa gândim. Doar ca trebuie sa gândim altfel.

Expunere (key-note speach) la Conferinta internationala cu tema Abordarea schimbarii în noul secol: inovatia economica, reforma politica si reînnoirea culturala, Evian, Franta, 18 mai 2001.