PRIMUL AN AL SECOLULUI XXI ÎN EUROPA

 

Mai multe întrebari decât raspunsuri

      Cu aproape doisprezece ani în urma, când Zidul Berlinului a fost darâmat, o întreaga lume, lumea post-razboi, a luat sfârsit si o noua realitate a impus un alt fel de gândire si de structurare a viitorului. Principala schimbare pe care a adus-o sfârsitul Razboiului Rece pentru Europa poate fi definita ca o fereastra de oportunitati fara precendent spre un continent unit si democratic. Aceasta înseamna ca securitatea europeana este de acum încolo indivizibila. În ciuda tuturor ambiguitatilor ultimului deceniu, noi concepte ale securitatii europene sunt pe cale sa se nasca.
      Exista în continuare mai multe întrebari decât raspunsuri. Prima pe cale sa domine este cea despre limitele integrarii. Cu alte cuvinte, trebuie sa ne asteptam la dezvoltarea unor strategii complementare, sau la o lupta exploziva a unor concepte antagonice? Va fi o strategie limitata, centrata pe Occident, sau una larg cuprinzatoare?       Caderea Europei comuniste a generat, oare, noi forme ale aceleiasi solidaritati fundamentale, ceea ce înseamna, de fapt, victoria conceptului de securitate trans-atlantic, sau a determinat, într-o maniera aproape irationala, prima ruptura reala dintre continentul nord-american si Europa?
      În ultimii doi ani, Statele Unite au dezvoltat, pentru prima data dupa cel de al doilea razboi mondial, un concept de securitate absolut autonom. Este, deci, firesc sa ne întrebam daca securitatea europeana va continua sa aiba o dimensiune trans-atlantica, sau ne vom confrunta cu o configuratie noua si neasteptata, cu o identitate europeana de aparare în opozitie cu scutul american anti-nuclear.

 

Între NIET si poarta de încredere

      La multe dintre aceste întrebari nu se poate raspunde fara evaluarea directiilor în care îsi dezvolta Rusia propria identitate strategica si propriile teluri. Aceasta evaluare nu este deloc usoara si ma astept mai degraba sa învat acest subiect decât sa-l predau. Totusi, asa cum se vede din perspectiva unei tari vecine, tendintele politicii externe ruse sunt oarecum nedumeritoare în acest moment. Cred ca aceasta ambiguitate exprima dificultatile cu care se confrunta Rusia în definirea propriilor sale concepte de securitate într-un mediu international nou si, mai mult decât atât, într-o noua logica a securitatii.
      În esenta, politicienii rusi par sa aiba o dificultate considerabila în a depasi logica traditionala a jocului de suma nula. Ei par sa creada în continuare ca tot ce ar câstiga Occidentul ar pierde Rusia. Dar, în afara acestei perceptii traditionale, exista cel putin doua definitii diferite ale strategiei sale de securitate europeana la granitele Federatiei, care par reciproc exclusive: una minima, în care enclavele – Kaliningrad sau Transnistria – sunt ferm sustinute sa ramâna puncte forte ale granitei de Vest a Federatiei, iar tarilor baltice si Moldovei, foste republici sovietice, li se cere sa nu adere la NATO, desi sunt lasate libere sa-si întareasca legaturile economice cu Vestul; a doua, în care zona de securitate implica recâstigarea uniunii nu numai cu Belarus, Ucraina si Republica Moldova, dar si cu o parte din fosta zona de influenta a Rusiei în Europa de Sud-Est. De obicei, prima definitie apartine diplomatilor. Membri ai Parlamentului o exprima adesea pe cea de a doua. Din când în când, vectorul se schimba, ceea ce poate însemna mai mult decât se presupune în mod curent.
      În 1997, Rusia a trebuit sa accepte „plecarea” Poloniei, a Ungariei si a Cehiei, nominalizate pentru primul val de extindere a NATO. Alegerile din 1996 – 1997 au consolidat, în fine, optiunea strategica a României si, respectiv, a Slovaciei. Ca atare, cele doua tari au fost citate drept candidate la integrare în Declaratiile Finale ale Summit-urilor NATO: România pentru prima data în 1997, la Madrid, apoi reconfirmata în 1999, la Washington, iar Slovacia în 1999, la Washington. Este vizibil ca aceste schimbari radicale nu au trezit entuziasm în opinia publica din Rusia, ca sa nu mai vorbim despre clasa politica. Problema este cât de departe merge aceasta lipsa de entuziasm.
      Daca Slovacia ar fi admisa în NATO anul viitor, aceasta nu ar marca o noua era pentru Alianta. Ar fi însa un avantaj strategic pentru Ungaria si Cehia ca noi membrii NATO. Oricum, cu sau fara Slovacia în NATO, Europa Centrala este deja în afara zonei de influenta a Rusiei.
      Dimpotriva, orice alta optiune de extindere, poate cu exceptia Sloveniei, va constitui o modificare majora pentru pozitia Rusiei. Cazul tarilor baltice este cel mai evident, iar pozitia explicita a Rusiei arata ca, în situatia în care Alianta ar accepta oricare dintre cele trei republici în anul viitor, relatia cu NATO se va antagoniza în mod automat. Nu stim, însa, care ar fi eventualele mijloace de retorsiune pe care Rusia le-ar putea folosi acum si daca ele ar putea depasi stadiul unor proteste vehemente.
      Optiunea de largire a flancului sud-estic, adica intrarea în NATO a României si a Bulgariei, se prezinta într-un mod diferit. Aceasta nu a fost contestata niciodata în mod special de catre Rusia. Ea nu are nici o pretentie deschisa asupra acestor doua state, iar „plecarea” acestora nu pare a afecta în mod deosebit orgoliul rusesc.
      Pe de alta parte, Rusia si-a început cu secole în urma drumul de mare putere europeana prin încercarea de a controla deopotriva zona baltica si Balcanii. Cum vor primi diplomatii, militarii, politicienii rusi si chiar opinia publica pierderea influentei în regiunea de Sud-Est? Pozitia Rusiei în timpul razboiului din Kosovo tinde sa dovedeasca ca zona balcanica nu a încetat niciodata sa fie un centru de interes pentru Rusia. Totusi, acest interes nu se traduce într-un veto explicit, ci mai curând într-o atitudine de negare/cooperare ambigua, chiar contradictorie.
      Pe durata conflictului din Kosovo, brutalul NIET sau vechea tactica a bolovanului plasat în mijlocul drumului au fost abandonate si Rusia a dezvaluit surprinzatoare disponibilitati constructive. În ceea ce priveste România, acest lucru a fost evident în doua situatii: prima, în care am retras avioanelor rusesti o autorizatie de survol, si în cea de a doua, când, dupa incidentul Pristina, dreptul de survol nu a fost acordat. Rusia a acceptat în ambele cazuri deciziile României. Este o premiera istorica, care a deschis o poarta de încredere, aratând o alta fata a Rusiei în relatiile cu vecinii ei. Este de mentionat aici si retinerea Rusiei fata de propunerile Parlamentului regimului Milosevici privind o uniune Rusia-Belarus-Serbia.
      Lucrurile par sa fie oarecum diferite astazi, în comparatie cu acum doi ani. Nu este limpede daca Rusia nu are acum o strategie pe termen lung sau vreun tel specific pentru influenta sa în Balcani. Se poate sa nu fie asa. Totusi, daca asa ceva exista, atunci o prezenta puternica NATO în Europa de Sud-Est ar putea sa-i modifice strategia în mod semnificativ.
      Decizia de la Madrid, care a ignorat consolidarea flancului sud-estic, a fost un stimulent nesperat pentru Milosevici si acolitii sai în destabilizarea regiunii. O decizie pozitiva la Praga ar putea pune capat potentialului de conflict care mai clocoteste înca la granita de Sud a Aliantei. De aceea, în viziunea mea, împartasita de multi, cel putin în partea noastra a continentului, o largire semnificativa a NATO va trebui sa ia serios în considerare România si Bulgaria la Summit-ul din anul viitor. Fie ca acceptam sau nu, decizia de la Madrid a tras o noua linie de demarcatie de-a lungul Europei Centrale. O va continua oare Praga? O va adânci, sau o va depasi?

 

Castelul medieval

      Oricum, solutia care va fi aleasa va influenta puternic strategiile de securitate europeana. Iata de ce cred ca, în lunile care au ramas pâna la decizia de la Praga, o expertiza a Institutului Est-Vest privind problemele de securitate ale Sud-Estului Europei este imperios necesara. O asemenea analiza implica curatarea conceptelor de zgura unor stereotipuri mentale ale trecutului. În zorii mileniului III, Europa postmoderna nu mai poate fi privita ca un castel medieval cu contraforturi si beciuri pline cu provizii, construit pe vârful unei coline, de unde cavalerii priveau în zare multimile macinate de molime si saracie.
      Nu trebuie sa uitam ca entitati geografice ca Balcanii si chiar Europa pâna la Urali au reprezentat initial repere de securitate ce marcau limita de expansiune a Imperiului Otoman spre Nord-Vest si a Imperiului German spre Est. Ele au devenit anacronice si trebuie înlocuite cu concepte adaptate noilor realitati.
      Construirea dupa Madrid a trei turnuri de veghe în plus nu a ameliorat securitatea Europei într-o lume globalizata si nici alte doua turnulete în plus nu sunt o solutie satisfacatoare. Este vremea ca zidurile si turnurile de aparare sa fie înlocuite cu poduri. Vad cel putin trei vectori care trebuie luati în considerare, nu atât ca factori de risc, cât ca zone de cooperare virtuala ale Europei cu zona Caucaz-Asia Centrala, Orientul Apropiat si Nordul Africii.
      Cele mai grave, dar si ridicole, sunt stereotipurile Razboiului Rece, care dateaza din vremea când practica de separare în lagarele comunist si capitalist a violat nu numai istoria, ci si geografia, asa încât, fiind membre NATO, Grecia ortodoxa si Turcia musulmana, situate la limita sud-estica si estica a continentului (sau chiar în Asia) erau considerate parte a Occidentului, în timp ce Republica Democrata Germana, Cehoslovacia si Ungaria, simboluri ale Europei Centrale, erau considerate parte a Estului. Irationala este si plasarea estica a României, nu numai pentru ca aici se afla centrul geografic al Europei, dar si pentru ca Transilvania României este un spatiu emblematic al culturii Europei Centrale.
      Mai importanta pentru istoria postcomunista a Europei Centrale si de Sud-Est mi se pare, însa, schimbarea între doua logici diferite ale istoriei acestei regiuni. Aflate timp de secole la granitele unor mari imperii, popoarele mici au cautat protectie împotriva vecinilor lor, lasându-se manipulate pe tabla de sah a jocului marilor puteri. Lagarul comunist, sub protectia URSS, a congelat conflictele istorice, fara a le rezolva. Prabusirea comunismului în 1989 a clatinat aceasta logica a protectoratului belicos (fara a o elimina definitiv).
      Eliberate de servitute, statele central- si sud-est-europene au descoperit ca pot fi partenere, atât ale unui Occident unit, cât si între ele, în plan regional. În mod aproape spontan, tarile candidate au perceput NATO nu numai ca alianta militara, ci si ca purtatoare a unor valori politice ale lumii democratice care stau la baza unui parteneriat democratic.
      S-ar putea crede ca parteneriatele bi-, tri- sau multi-laterale realizate în ultimii ani între aceste tari sunt creatii fragile si trecatoare, care nu vor putea rezista reînvierii vechilor intolerante. Nu este asa. Pentru ca, în aceasta noua arhitectura regionala pe care am construit-o împreuna cu colegii presedinti din Europa Centrala si de Sud-Est, am încercat sa identificam si sa utilizam vechile strate culturale ale traditiei schimburilor pacifice si ale negocierii subtile între civilizatii diferite, dar complementare.
      Având în vedere demersurile statelor din zona pentru pregatirea integrarii lor în NATO si semnificatia profunda a largirii sale, cred ca, de fapt, traim un proces inedit, pe care l-am numit „extinderea NATO de la Est spre Vest”. Ea poate fi nu doar o premiera istorica în care o alianta militara deja constituita nu înglobeaza entitati periferice, ci deschide un proces de regasire a puntilor de comunicare între civilizatiile din Vest si Est, bazata pe acceptarea unor valori si principii comune prin optiune libera.

 

Geometria non-euclidiana si securitatea europeana

      Pâna acum am examinat într-o maniera clasica câteva dintre problemele securitatii europene si transatlantice. Va trebui sa introduc în analiza mea o noua dimensiune, pentru ca, într-un fel, ne aflam într-o situatie similara cu cea a geometrilor de la începutul secolului XX. Suntem obligati sa acceptam si noi, cum au acceptat si ei, ca problemele clasice – de securitate, în cazul nostru – sunt doar un caz particular în comparatie cu perspectivele de securitate „non-euclidiene” pe care le-a inaugurat sfârsitul Razboiului Rece. Cred ca într-adevar traim într-o era noua, în care riscurile marginale si non-militare de pâna acum au devenit riscurile principale, în timp ce tipurile clasice de confruntare militara au devenit din ce în ce mai putin probabile. De la criminalitatea transfrontaliera si traficul international ilicit, la un razboi informational sau financiar, lumea globala trebuie sa se apere de aceste noi amenintari printr-o noua strategie.
      Trebuie subliniat ca astfel de strategii ne-ortodoxe cer noi tipuri de evaluare si noi tipuri de resurse umane implicate în realizarea lor. Hackerii sau brokerii sunt mai abili în acest sens decât generalii; metodele politiei pot fi mai utile decât cele ale strategilor militari. Cred, de aceea, ca diviziunea muncii în noile domenii de combatere a riscurilor ne-traditionale, actuale sau virtuale, trebuie imaginata atât între armata si functionarii publici, cât si între americani si aliatii lor europeni.
      Dati-mi voie sa va dau un exemplu: România nu are echipamentele moderne pe care le impun standardele NATO, dar are buni specialisti în software, trupe alpine bine antrenate, o politie militara care a învatat sa previna si sa se confrunte cu proteste urbane violente. În loc sa multiplicam modelele NATO la scara fiecarei tari, ar putea fi util sa ne gândim la o componenta complementara a integrarii. Ea s-a realizat în domeniul serviciilor de informatii.       De ce nu s-ar face si în alte ramuri ale unui concept comprehensiv de securitate? În orice caz, aceasta noua geometrie, non-euclidiana, a securitatii europene trebuie sa ia în calcul un control mai eficient la portile europene. Or, aceasta implica tocmai necesitatea de a întari atât flancul nordic, cât si pe cel sudic al intregului sistem.
      Bineînteles, multe depind de noua administratie americana, a carei optiune este prea devreme sa o socotim predictibila. Multe depind, de asemenea, de optiunea germana. Germania a fost principalul beneficiar al primei extinderi. Îsi va mentine oare pozitia privilegiata sau va concede la o întarire a granitei sudice a Aliantei, solicitata de Franta si tarile mediteraneene? Aceasta depinde în mare masura de relatia dintre tendinta spre echilibru si tentatia competitiei în interiorul Uniunii Europene, precum si de relatia trans-atlantica în întregul ei.
      Sa ne întoarcem pentru o clipa la Rusia. Este stiut ca aceasta a încercat, cel putin din când în când, sa lanseze Europa de Vest împotriva Statelor Unite. Este aceasta o optiune strategica ferma sau este doar o cale incidentala de a irita Statele Unite? Exista vreun indiciu al unei angajari pe termen lung a puterilor europene într-o asemenea directie riscanta? NATO poate sa nu fie un areopag idilic. Europenii tind adesea sa-i înfrunte pe americani, dupa cum ei, de asemenea, sunt adesea nerabdatori fata de complexitatile nesfârsite ale unei uniuni atât de diferita de cea a lor. Dar, una peste alta, Alianta a fost esenta unui sistem care a învins doua sisteme ideologice totalitare în cincizeci de ani. S-ar putea sa aiba nevoie de o regândire, chiar si dupa Noul Concept Strategic al Summit-ului de la Washington.
      NATO va trebui sa decida daca pe termen mediu extinderea va uni sau va diviza din nou Europa. Va trebui sa armonizeze multe aspecte pentru a defini caile care vor articula Alianta Transatlantica si Identitatea Europeana de Aparare, ca si pentru a crea o relatie functionala între scutul transatlantic si bariera europeana.
      Aceasta regândire nu se poate prelungi mult timp. Atât noul Presedinte al SUA, cât si Presedintele Federatiei Ruse întârzie anuntarea propriilor strategii de securitate. Uniunea Europeana, concentrata pe reforma institutionala si financiara, asteapta aceste decizii pentru a se pronunta la rândul ei.
      Revenit recent de pe terenul deciziei politice pe terenul dezbaterilor teoretice, voi încheia cu o afirmatie transanta: la provocari majore sunt necesare hotarâri majore, fara jumatati de masura. Ca atare, singura solutie viabila pentru securitatea europeana este o largire rapida a NATO, care sa includa toate tarile candidate mentionate în Declaratia Finala de la Washington din 1999.
      Deocamdata, o viziune valabila asupra securitatii europene în urmatoarele doua decenii nu poate fi gândita fara a primi raspunsurile Aliantei Nord-Atlantice privind decizia sa de extindere. Când? Si cum?

Discurs principal la simpozionul cu tema Rusia si Vestul, organizat de Institutul Est-Vest, New York, 8 mai 2001.