Conferinţă la Columbia University, New York, 7 septembrie 2000 

 

Dezbatere la Columbia University

Am raspuns cu mare placere invitatiei de a prezenta o interventie pe doua teme care mi-au fost propuse de Columbia University si anume: Este regimul politic romanesc o democratie care se consolideaza?, si a doua: Cat de importanta este participarea politica a tinerilor pentru consolidarea democratiei romanesti?

Dupa discutiile pe care le-am avut ieri cu membrii board-ului de la ziarul New York Times si lideri de opinie invitati la Institutul Est-Vest, mi-am dat seama, inca o data, cat de bine se lamureste o problema intr-un dialog deschis.

Tranzitia democratica in tarile post-comuniste constituie una dintre experientele fundamentale ale omenirii si orice cercetare referitoare la regimuri politice va trebui sa ia in considerare aceasta experienta.

Revenind la cele doua intrebari enuntate, pot incepe prin a da raspunsuri scurte si ferme. Este regimul politic romanesc o democratie in curs de consolidare? Raspunsul meu este: Da, categoric da.

Cat de importanta este participarea politica a tinerilor la consolidarea democratiei? Raspunsul meu este: Extrem de importanta si indispensabila. As putea sa ma opresc aici, insa cateva argumente sunt necesare.

Ma intorc la prima intrebare. Pot sa formulez raspunsul mai radical: Daca sunt considerate democratii consolidate statele care dispun de mecanisme democratice, atunci se poate spune ca Romania este si ea o democratie consolidata. In acest moment, nu exista nici un argument ca situatia drepturilor democratice ale natiunii, in ansamblul ei, ale partidelor politice, ale unor comunitati sau ale unor persoane ar fi inferioare celor din democratiile consolidate. Aceasta nu inseamna ca nu exista nenumarate abateri in modul in care beneficiarii inteleg sa-si exercite aceste drepturi sau ca unele derapaje sau esecuri n-ar putea sa apara pe parcurs. Toate democratiile sunt perfectibile si vulnerabile si tocmai de aceea impun o stare de veghe.

 

Traseu obligatoriu in criza de timp

Ce a dat omenirii aceasta experienta extraordinara a trecerii de la dictaturi bazate pe o economie centralizata la democratii cu o economie de piata? In primul rand, un timp nesperat de scurt de parcurgere a traseului.

Exista o particularitate a comportamentului uman: de obicei, o problema, odata rezolvata, nu mai conteaza, intotdeauna apare o alta problema care ne mobilizeaza interesul si energiile. De aceea, pentru a intelege dimensiunile unui proces parcurs de-a lungul a numai un deceniu, trebuie sa identificam si care au fost pietrele de incercare ale acestei transformari.

Astazi, legislatia Romaniei este compatibila cu cea a democratiilor consolidate. In ceea ce priveste institutiile, parcursul a fost mai dificil. Institutiile democratice nu sunt cladiri, nu sunt nici forme goale. Ele functioneaza prin oameni, ceea ce implica doua elemente fundamentale: o schimbare radicala de mentalitate si o specializare profesionala, pentru ca, inainte de a fi aplicata, democratia trebuie cunoscuta, inteleasa si invatata.

Romania si-a constituit, rand pe rand, toate aceste institutii, cu dificultati enorme, pe care le intelegem noi, cei care am fost inauntrul problemelor. De aceea, va rog sa luati ceea ce va spun eu nu ca o prelegere, ci mai degraba ca marturia unui om care, din dupa-amiaza zilei de 21 decembrie 1989 si pana astazi, a fost permanent in miezul evenimentelor, oricat au fost ele de confuze, de violente sau de inaltatoare.

 

Separarea puterilor in stat

Lucrul cel mai dificil de realizat a fost separatia puterilor in stat, greu acceptabila in mentalitatea unor oameni care au trait in tara partidului unic cu puteri absolute. Ea s-a realizat treptat prin rolul pe care Parlamentul si l-a asumat – chiar daca si l-a indeplinit mai putin decat era de asteptat.

Separarea si neamestecul in atributiile puterii judecatoresti au fost o alta piatra de incercare, in conditiile in care, in mentalitatea unor largi paturi ale populatiei din tarile sud-esteuropene, legile exista ca o provocare pentru a nu fi aplicate sau pentru a fi ocolite. Respectul pentru lege era un lucru nou, dupa secole fara traditie in acest sens si dupa 45 de ani de dictatura comunista. In al doilea rand, a fost foarte greu de admis ca o hotarare judecatoreasca socotita nedreapta nu mai poate fi anulata daca este definitiva, iar cel mai greu de inteles a fost faptul ca Presedintele nu controleaza Justitia.

Paradoxal, o ciudata comportare a venit chiar din partea unui segment al intelectualitatii. Dupa ce sapte ani s-au mobilizat pentru alegerea unui presedinte democrat, multi s-au asteptat ca in cateva saptamani acesta sa rezolve toate problemele. Distinsi scriitori sau artisti au fost neiertatori pentru faptul ca nu rezolvam rapid problema restituirii caselor nationalizate sub regimul comunist, ca nu schimbam judecatorii instantaneu, ca nu anulam hotarari judecatoresti abuzive.

Socul cel mai puternic l-am avut cand am primit o delegatie de romani din Statele Unite, care traisera decenii in SUA, isi desavarsisera educatia in Statele Unite, munceau si traiau in Statele Unite. Conduceau asociatia celor care isi revendica imobilele nationalizate de regimul comunist si m-au anuntat ca reprezinta un milion de romani americani. I-am ascultat cu rabdare timp de o ora in care au formulat in esenta trei revendicari pe care imi cereau sa le rezolv direct, ca Presedinte: sa dau imediat o lege care sa le restituie proprietatile; sa anulez toate hotararile judecatoresti care nu recunoscusera dreptul de proprietate; sa dau ordin Ministerului de Interne sa evacueze chiriasii din casele pentru care se redobandise dreptul de proprietate.

“Am inteles bine ce imi cereti?”, am spus eu ca sa ma asigur. “Da, acestea sunt problemele noastre”. In spiritul aparentei naivitati taranesti, i-am intrebat: “dumneavoastra sunteti cetateni americani”? “Da”, mi-au raspus ei ferm. Si am continuat:  “Dumneavoastra i-ati cere Presedintelui Statelor Unite sa dea legi, sa anuleze hotarari judecatoresti ale Curtii Supreme de Justitie si sa dea ordin politiei sa intervina in procese civile?” Am fost obligat sa constat ca pentru acesti romani americani exista doua categorii de presedinti: una reprezentata de presedintele democrat al Statelor Unite, tara unde traiesc, care trebuie sa respecte Constitutia si legile americane si cealalta reprezentata de presedintele democrat al Romaniei, tara de unde provin, care ar trebui sa rezolve dictatorial problemele lor personale dand legi in locul Parlamentului, pronuntand hotarari judecatoresti in locul Curtii Supreme de Justitie, asigurand punerea lor in aplicare in locul Guvernului.

Fara o schimbare a mentalitatii si o intelegere deplina a esentei democratiei de catre cetateni, nu se poate ajunge cu adevarat la o democratie consolidata.

 

Violenta in viata publica

O perceptie profund nociva asupra modului de functionare a democratiei a facut ca imediat dupa caderea dictaturii in Romania, cadrul permisiv al noii legislatii democratice sa fie folosit abuziv pentru impunerea prin violenta a vointei unora impotriva altora. Expeditiile mineresti din ianuarie-februarie 1990, carora li s-au alaturat marsurile muncitoresti din Bucuresti, au vizat cu precadere intimidarea partidelor democratice abia renascute si a intelectualilor.

Alte doua evenimente din acelasi an au socat opinia publica mondiala prin caracterul sangeros al conflictelor interetnice din martie, la Targu Mures, si violentele soldate cu morti si raniti ca urmare a interventiei minerilor pentru stoparea oricaror manifestari pro-democratice la Bucuresti, in iunie 1990. Ambele au fost inspirate si tolerate de unii reprezentanti ai autoritatilor care au actionat impotriva democratiei abia nascute si chiar a statului insusi, pentru a justifica infiintarea Serviciului de Informatii si folosirea unor membri ai vechii Securitati pentru a anihila constituirea societatii civile, socotite un “pericol”.

In septembrie 1991 minerii au fost din nou chemati sa faca “ordine” in Capitala si sa “rezolve” de aceasta data conflicte la varf, soldate cu caderea Guvernului rezultat din primele alegeri libere si democratice.

Toate aceste evenimente au evidentiat cat de greu sunt acceptate regulile democratiei si cat de neputincioase sunt institutiile ei, daca aceia care conduc inteleg sau accepta rostul democratiei doar in masura in care aceasta este in interesul si in folosul lor personal.

Dupa urmatoarele alegeri din 1992, cand opozitia in Parlament si actiunile societatii civile au fost din ce in ce mai consistente, lucrurile pareau sa se indrepte spre normalitate. Cu atat mai mult dupa noiembrie 1996, cand Opozitia a castigat alegerile parlamentare si prezidentiale.

 

Costul precedentelor indelung nesanctionate

Anul trecut, CNN, Euronews si alte canale de televiziune au prezentat din nou imagini ale violentelor minerilor din Romania. Trecusera opt ani de la ultima mineriada. Noua administratie demarase reforma economica mult amanata, privatizarile, inchiderea unor societati nerentabile si fara sanse de reabilitare. Cand s-a ajuns la sectorul minier, minerii au intrat in greva, pe care au transformat-o, in ianuarie 1999, intr-un nou mars spre Bucuresti vizand inlocuirea Guvernului prin violenta organizata.

Au fost opriti cu greu, dupa ce atacasera, molestasera, ranisera si dezarmasera politisti si jandarmi furand echipament militar si munitie. Intre timp, prin hotararea Curtii Supreme de Justitie, liderul mineriadelor, mereu acelasi, fusese in sfarsit condamnat la inchisoare.

Un alt mars, condus tot de acesta, in februarie 1999, a vizat asaltul asupra Capitalei pentru impiedicarea punerii in executare a hotararii definitive de condamnare.

Cei din Occident, care vad la televizor sau in ziare mai ales partea senzationala a acestor mineriade, s-ar putea intreba daca a fost o deosebire intre cele intamplate in ’90 – ’91 si 1999? Si daca da, cat de mare?

A fost o deosebire si chiar foarte mare – acesta este raspunsul meu. Pentru ca, in 1999, in Romania exista un alt tip de guvernare, devotata democratiei si respectului pentru lege, care nu s-a folosit de o parte a societatii impotriva alteia, care a reusit sa impiedice un asalt terorist impotriva statului de drept si a refuzat orice compromis facand astfel un pas decisiv pentru consolidarea democratiei. Cu fermitate, asaltul minerilor asupra Capitalei a fost oprit, decizia Curtii a fost pusa in executare iar procesele deschise impotriva liderilor responsabili de organizarea mineriadelor din ianuarie si februarie‘99 sunt in curs de judecata.

Am creat un alt fel de precedent, in slujba democratiei si a legalitatii. Nu numai la nivel de principii, dar si la nivel de punere in practica, democratia si legalitatea sunt de nedespartit. Democratia promoveaza respectul pentru lege dupa cum si legea asigura respectarea democratiei.

Dupa aproape 11 ani, de cand Romania si-a inceput procesul de tranzitie si dupa atatea pietre de grea incercare, pot spune, cu convingere, ca democratia s-a consolidat. Continuarea procesului de consolidare si perfectionare a sistemului democratic depinde insa si de acum inainte de mentalitatea oamenilor. A guvernantilor si a guvernatilor, deopotriva.

Increderea in institutiile democratice

Libertatea deplina, as zice chiar absoluta, a presei nu poate fi pusa la indoiala. Extrem de critica, ea nu mai este doar un “ciine de paza al democratiei”. Ea acuza, judeca, condamna si executa. Influenta sa asupra opiniei publice este covarsitoare. De aici si un tot mai vizibil sentiment de neincredere al cetatenilor in institutii, in lege, in justitie, in partidele politice, in clasa politica. Evident fiecare dintre acestea sunt criticabile pentru erori, ezitari sau neonorarea unor promisiuni.

Din pacate, n-am putea vorbi despre o aceeasi influentare a opiniei publice in sens formativ. Nu in sensul unei obligatii profesionale, ci doar dintr-o preocupare sau, poate, chiar dintr-o obligatie de constiinta a formatorilor de opinie fata de viitorul nostru comun.

Dar, sa vorbim putin si despre societatea civila din Romania. Pot spune ca eu m-am format odata cu societatea civila romaneasca. Aceasta a propus si a sustinut candidatura mea pentru functia cea mai inalta in stat. Peste cateva luni ma voi intoarce in societatea civila, cu o experienta mult imbogatita.

Societatea civila romaneasca s-a constituit tarziu, in raport cu cat ar fi fost de necesara in conditiile dictaturii comuniste, extrem de dure si exclusive. Foarte repede, dupa caderea dictatorului si cu o forta de explozie extraordinara, aceasta societata civila s-a impus in viata publica. Meritul transformarilor democratice ii apartine aproape in totalitate.

Plonjand in trecut, judecata mea de astazi ma face sa vad lucrurile si intr-o alta lumina.

In 1990, ne-am unit in jurul sloganului lui Havel: “Puterea celor fara de putere”. Eu insumi, cand am fost propus de Solidaritatea Universitara si Alianta Civica sa candidez in alegerile din 1992, am folosit aceasta sintagma. A fost potrivita in timpul dictaturii comuniste, a fost, poate, eficienta pana la obtinerea puterii, dar a fost total gresita dupa ce fortele democratice au ajuns la putere. Din acel moment, prioritatea era alta si anume folosirea puterii societatii civile pentru intarirea institutiilor statului democratic.

Inainte de a pleca spre America, am citit eseul Despre echilibru de Ismail Kadare, in care scriitorul incearca sa-si explice prabusirea institutiilor statului albanez din martie ’97 ”ca un gard putred’’. El gaseste doua tipuri de argumente: din istoria veche si din perioada comunista.

In cazul Albaniei, niciodata poporul n-a recunoscut institutiile statului ca fiind ale lui, pentru ca, in istoria sa de subjugare, acestea au reprezentat Imperiul Otoman, apoi o regalitate ilegitima, astfel ca, in mare masura, ele au fost substituite de autoritati tribale. Dar, spune Kadare (si aceasta este valabil pentru toate tarile fost comuniste), cea mai grava lovitura a fost data institutiilor statului de catre partidul comunist. Instituind partidul comunist ca unic si suprem conducator, Parlamentul, Guvernul, Justitia au devenit toate, in mod constitutional, instrumentele partidului, lipsite de putere si de continut.

Intr-un regim pluripartid, trebuie reconstituita nu numai autoritatea institutiilor statului, prin lege si buna functionare, dar si increderea oamenilor in aceste institutii. Acesta este marea noastra problema acum. Ea se leaga perfect de cea de-a doua tema propusa pentru aceasta conferinta: rolul tineretului in consolidarea democratiei.

 

Un autobuz in care toti oamenii se poarta civilizat

Despre tineri s-a spus ca sunt purtatorii ideilor noi, ca sunt ideofori. Pe ei nu ii intereseaza democratia doar ca discurs, ci, mai ales, masura in care ea prinde viata si devine o realitate. Omul tanar are setea de certitudini si gustul indoielii, el penduleaza intre certitudinea la care aspira si continua rasturnare a valorilor pe care le contesta. Tinerii au aceeasi intransigenta si in a fi dogmatici, si in a fi problematici. Cei tineri ard, cum se spune, la ambele capete, ei fac sa circule la maximum ideile si energiile si duc cunoasterea la limita. Ei sunt buni conducatori de libertate.

Multi tineri prezenti in acest amfiteatru si, in general, in zonele de excelenta ale Occidentelui s-au calificat prin realizarile lor ca premianti ai lumii moderne. Daca nu le oferim sanse si misiuni, ci doar destinderea morala a laudelor si recompenselor verbale, suntem vinovati ca i-am scos din lupta cu ei insisi.

In acelasi timp, daca tinerilor li se inoculeaza o psihologie de nedreptatiti, de nemultumiti, de oameni care nu si-au gasit locul potrivit pentru adevaratele sau presupusele lor merite, ei nu vor intelege ce anume le incumba lor si cat datoreaza faptului ca ceea ce li se cere este mai mult decat ceea ce li se cuvine.

A fi foarte bun, a face parte din premiantii capitalului intelectual nu inseamna doar o rasplata pentru ceea ce ai facut in trecut, la scoala, la olimpiade, ci o consacrare apasatoare pentru ceea ce vei reusi in activitatea ce urmeaza. Excelenta este punctul de pornire al unor mari datorii si al unor mari responsabilitati.

Inevitabil se impun doua intrebari esentiale: Ce face societatea pentru capitalul ei intelectual si profesional de excelenta? Ce fel de manageri are ea pentru acest capital? Reversul acestor intrebari este la fel de semnificativ. Asadar: Cum se administreaza excelenta pe sine? Ce face excelenta pentru societate? Si in concluzie: Ce facem noi, toti, cu acest capital vital al unui popor, care este generatia tanara? As putea spune ca, precum filozofia in general, filozofia politicii fata de sau pentru tineri presupune temeritatea alpinistului, dar si un munte pe masura.

Romania are un astfel de munte. Ea are nevoie vitala de buni profesionisti. Dar are nevoie si de oameni care sa cunoasca din proprie experienta functionarea institutiilor democratice intr-o democratie consolidata. Mai are nevoie ca acestia sa aiba incredere in ei insisi, in partenerii lor sociali si in institutiile pe care le servesc.

Iata deci, in mare, apelul pe care il adresez tinerilor romani care studiaza la Columbia University, ca si celorlalti tineri romani inscrisi la master si doctorat in alte universitati americane sau vest-europene.

Prosperitatea individuala si a societatii in ansamblu depinde de angajamentul civic necesar pentru a stabiliza structura democratica a societatii. Participarea unor tineri care respecta valorile libertatii si ale democratiei ca cetateni este hotaratoare pentru destinul Romaniei.

Adevaratul cetatean este cel caruia ii pasa de ce se intampla cu comunitatea in care traieste si care isi asuma responsabilitatile pentru  bunul mers al acestei comunitati.

Inainte de a incheia, va voi spune o scurta istorie. La inceputul acestui an, a venit la mine un grup de tineri. Mi-au inmanat o foaie de format A4 pe care, pe jumatate de pagina, erau inscrise cateva propuneri. Mi-au spus: “Acesta este proiectul nostru. Nu vrem sa va ocupam timpul. Nu va cerem nimic, pentru ca avem functii bine platite in sectorul privat, avem o situatie sociala buna, stim ce sa facem, suntem profesionisti recunoscuti in meseriile noastre, putem lucra in Romania sau oriunde (majoritatea lucrau pentru companii straine), dar vrem sa traim aici, in tara noastra”.

Unul dintre ei mi-a relatat o intamplare interesanta: “In 1990, am fost la Londra. Stateam in statie si asteptam un autobuz. Autobuzul a oprit, iar eu, venit din Romania, m-am repezit pe usa din fata, impartind coate celor care doreau sa coboare. Oamenii s-au dat la o parte, fara nici un comentariu, privindu-ma ca pe un animal ciudat. Am revenit in Romania. Lucrez pentru o companie straina, am o masina pentru mine, pot cumpara o masina si pentru fiica mea, iar daca muncesc si mai mult voi putea sa-i angajez si un sofer. Dar nu o sa-i pot cumpara niciodata un autobuz in care oamenii sa se poarte civilizat. Si, de aceea, vrem sa lucram cu dumneavoastra”.

Societatea romaneasca este aidoma acestui autobuz. Si trebuie sa lucram cu totii, indiferent de varsta, pentru ca sa putem circula civilizat in aceasta uriasa masina, cat mai curand.