Discurs de recepţie la acordarea Medaliei de aur cu colan Palmas Academicas a Academiei Braziliene de Litere, Rio de Janeiro, 24 iulie 2000
Idiomul latin in Carpati si pe Amazon
Primul lucru pe care un calator sau un elev de scoala il afla despre Brazilia este acela ca aceasta vasta si fascinanta tara este chiar inima Americii Latine.
Primul lucru pe care oricine il afla din insusi numele tarii mele este ca aceasta este un teritoriu al latinitatii: Romania, tinut al romanilor.
Un destin aparte ne apropie – pe dumneavoastra, ai caror stramosi au adus, acum cinci veacuri, idiomul latin in tinuturi pe care romanii nu le banuiau nici macar in vis sau in mituri, si pe noi, urmasii celor care, acum aproape 2000 de ani, au sadit dincolo de Dunare si in inima Carpatilor limba latina, pe care nici o furtuna a istoriei nu a izbutit sa o mai dezradacineze. Cel mai vizionar dintre geniile lumii romane – fie el Iuliu Cezar sau Vergilius – nu ar fi putut imagina vreodata ca in jungla Amazonului se va vorbi o limba descinsa din cea nascuta pe malurile Tibrului, nici ca urmasii legiunilor traiane si ai pastorilor daci vor putea sa asume si sa pastreze, ca pe cea mai sintetica definitie a identitatii lor, amintirea perpetua a Cetatii Eterne.
Persistenta identitatii latine
Si totusi, asa s-a intamplat. Persistenta civilizatiei latine la Gurile Dunarii si in vaile raurilor de munte din vechea Dacie este un fapt atat de singular incat savantii l-au numit „o enigma si un miracol”. O enigma si un miracol este si faptul ca, sub constelatiile Sudului, abia ghicite de astronomii antici, a inflorit o civilizatie care a reusit sa incorporeze si sa exprime infinita fascinatie a continentului sud-american in limpezimea conceptuala si in constructia riguroasa a unei limbi latine. Ce forta incredibila a avut oare aceasta identitate latina pentru a-si continua expansiunea mult dupa ce purpura Imperiului a apus – asemeni unui astru a carui lumina strabate pana la noi si multe veacuri dupa ce steaua insasi s-a stins? Ce creativitate inegalabila i-a fost data pentru a genera forme mereu innoite, dar mereu structurate pe o aceeasi esenta originara?
Un univers cultural mereu reinventat
Aparteneta la latinitate nu este un simplu fenomen lingvistic. Idiomul in care fiecare fiinta umana se exprima este singura sa poarta de acces in lumea sensibila, ca si catre lumea inteligibila. Prin limba pe care o vorbim, practicam noi insine si transmitem urmasilor un decupaj anume, irepetabil, al universului si un mod anume de a-l face sa poata fi perceput si inteles. Precizia si claritatea atat de des elogiate ale limbii latine reflecta limpezimea originara a relatiilor dintre elementele naturii si inteligenta culturii. Este clar, pentru orice vorbitor al unei limbi derivate din latina, cum se situeaza in timp o actiune, care sunt raporturile dintre subiect si predicat, ce le sporeste sau ce le limiteaza. Relatiile complexe din interiorul frazelor unei limbi derivate din latina desprind din fluxul realului o complexa si nuantata inlantuire de evenimente, relatii de cauzalitate, posibile evolutii si sensuri, conferind universului de traditie latina o capacitate specifica de ordonare logica a lumii naturale, sociale sau interioare a omului.
Limba latina si civilizatia romana au avut ca semn distinctiv o capacitate unica de absorbtie si de integrare a noului, o indemanare aparte in a remodela concepte si structuri preluate din orizonturi diferite. Aceasta vocatie interculturala a determinat deopotriva extraordinara forta de expansiune si neobisnuita capacitate de dainuire a acestui univers cultural, mereu reinventat si totusi statornic in determinarile sale fundamentale.
Popor neo-latin intr-o lume ortodoxa
Civilizatia imperiala romana, adusa in Dacia de veterani din peninsula italica, dar si de negustori din Asia Mica s-a implantat in solul civilizatiei arhaice a dacilor – un neam razboinic, cu o puternica cultura orala. Cucerirea romana l-a lipsit de structura sa de rezistenta, fiindca i-a distrus nobilii si preotii, sanctuarele si institutiile. Limba romanilor a absorbit si a restructurat aproape tot ce mai rezistase din vechea civilizatie a locurilor. Cateva nume dacice ale marilor rauri s-au pastrat pana azi. Un vocabular pastoral si rustic vadeste supravietuirea satelor dacice in jurul noilor orase romane. Un numar relativ important de traditii, ritualuri si melodii par sa urce in timp pana in vremuri imemorabile. Dar toate aceste elemente au fost topite si purtate prin timp de forme latine, devenind componente la fel de legitime ca oricare dintre cele aduse de cuceritorii veniti odata cu Traian. Imparatul insusi devine personaj de legenda, intr-o naratiune lipsita de orice tema razboinica, si care pune in scena doi protagonisti, Traian cel viteaz si frumoasa printesa Dochia, sora ultimului rege dac, de parca ambii ar fi facut parte din aceeasi lume. La limita, ei au ajuns sa faca parte din acelasi mit fondator al poporului roman.
Foarte de timpuriu, provincia Dacia a intrat in aria de elaborare si difuziune a crestinismului – astfel ca vocabularul fundamental al credintei crestine si al institutiilor sale originare este, in limba romana, integral latin. Aceasta a asigurat idiomului nascut pe malurile Tibrului o vitalitate si o perenitate cu totul exceptionale, chiar si atunci cand valuri succesive de razboinici migratori au inceput sa strabata tinuturile pe care Imperiul le parasise. Unii au trecut si s-au pierdut in istorie, altii au fost asimilati, altii au convietuit pastrandu-si identitatea.
Structurile de rezistenta ale civilizatiei romanesti au ramas latine si crestine. Cuvinte – mai putine, ca in cazul gotilor, sau mai multe, ca in cel al slavilor – au imbogatit limba latina a Orientului fara a-i modifica substanta. Ele s-au adaptat normelor complexe, dar precise si limpezi, ale morfologiei si sintaxei latine, adica logicii interne modelatoare a unui mod aparte si unic de a intelege universul natural, universul social si universul spiritual.
Noua Roma tropicala, mai vesela si mai generoasa
Atunci cand Darcy Ribeiro afirma, cu o unda de provocare, ca Brazilia reprezinta o noua romanitate, „mai buna, fiindca a fost spalata in sange indian si in sange negru”, el rosteste un adevar fundamental valabil pentru intreaga latinitate in formele ei mereu schimbatoare si mereu perene.
„Noi suntem noua Roma, scrie el. O Roma tardiva si tropicala. Fiind oricum cea mai mare dintre natiunile neo-latine prin numarul ei de locuitori, Brazilia incepe sa ajunga in fruntea lumii neo-romanice si prin creativitate artistica si culturala. Ea tinde sa infloreasca in viitor ca o noua civilizatie, metisa si tropicala, mandra de sine. Mai vesela, fiindca e mai induratoare. Mai generoasa, fiindca e mai deschisa convietuirii cu toate rasele si toate culturile”.
Asa se explica aparentul paradox al deschiderii catre modernitate care reprezinta o caracteristica dominanta a universului de origine latina. Recursul la istorie si la traditia pe care latinitatea o materializeaza nu a reprezentat niciodata, nici in cultura braziliana, nici in cea romana, un alibi al stagnarii sau o justificare a trairii in trecut. Dimpotriva, latinitatea a reprezentat principalul vector al conectarii noastre la lumea europeana, principalul argument al progresului rapid, expresia privilegiata a vocatiei modernitatii. De aceea, poate ca nu ar trebui sa ne surprinda confluentele culturale care dau raporturilor dintre cultura romaneasca si cea braziliana o incandescenta aparte.
Ceea ce trebuie pus in lumina este forta de patrundere a operelor braziliene in constiinta culturala a romanilor. Fata de enorma bogatie a literaturii braziliene de azi si de totdeauna, numarul traducerilor nu va fi niciodata suficient. Tirajele acestor traduceri, in genere de zeci de mii de exemplare, toate epuizate curand dupa aparitie, sunt o marturie a capacitatii publicului cultivat din Romania de a absorbi fascinanta experienta braziliana.
Din 1990 si pana astazi, milioane de ochi din Romania au plans pentru nefericirile eroilor din serialele braziliene, milioane de inimi au palpitat la aventurile lor si s-au inseninat atunci cand ele se terminau cu bine. Nu intra, de obicei, in deprinderile intectualilor, adepti ai unei culturi decantate si sever evaluate, sa faca referiri la acest gen al culturii populare, in sensul contemporan al cuvantului. Dar nu avem voie sa uitam ca, pentru foarte multi contemporani ai nostri, fie in Brazilia, fie in Romania sau oriunde in lume, aceste povesti simple, deseori emotionante, usor de descifrat si de povestit, sunt nu doar o delectare – poate singura, intr-o viata grea si fara rafinamente – ci si o matrice modelatoare de afecte si de caractere. Lumea in alb si negru a acestor istorii atat de colorate ne apropie si mai mult, pentru ca atinge o mare multime de oameni care nu au cum sa se bucure nici de amara sinceritate, nici de subtila lume imaginara a marilor scriitori romani sau brazilieni. Chiar si in aceste opere populare, o ingemanare aparte intre traditional si modern pare sa lege, dincolo de spatiile vaste care ne despart, milioane de suflete din Brazilia si din Romania.
Aceeasi indrazneata asumare a modernitatii
Faptul ca avangarda iconoclasta a culturii romanesti din perioada interbelica a suscitat un raspuns decisiv in Brazilia, si ca saptamana artei moderne din 1922 a facut din cele mai indraznete, cele mai subversive expresii de modernitate ale romanilor – Tristan Tzara, Eugen Ionesco, Marcel Iancu – fermentul unei radicale inovari in cultura braziliana ramane un argument la fel de solid pentru afinitatile dintre noi ca si „argumentul Manoilescu”. Prestigiul lui Emil Cioran sau importanta operei lui Mircea Eliade au urmat acestor prime contacte, pe care le-au consolidat. Cred ca pot afirma ca, in ciuda distantei care ne desparte in spatiu, culturile noastre se apropie si dialogheaza la varf, in zona cea mai rarefiata si mai dinamica a modernitatii autentice.
Aceasta capacitate novatoare este, in felul ei, o virtute mostenita: inca de la origini, lumea romana a manifestat ea insasi o vocatie constanta a modernizarii, in ciuda glasurilor care cereau cu autoritate intoarcerea la mos maiorum, la moravurile stramosilor. Dimpotriva, animata de o unica disponibilitate de a inova fara a-si altera esenta, Roma a fost factorul esential de modernizare a lumii antice: de la drumurile, pe care si azi mai pasim, pana la conceptele cele mai elevate ale filosofiei grecesti sau ale revelatiei crestine, pe care le-au tradus si le-au difuzat in prima mare sinteza de civilizatie europeana care a fost civilizatia romana. Pe un alt plan, romanii au populat intregul spatiu pe care il luasera in stapanire cu cetateni romani. Aceasta a fost marea opera a armatei romane: un enorm creuzet in care se topeau toate neamurile si toate limbile Lumii vechi, transformand pe fostii supusi in cetateni ai Romei. Pentru arhaica Dacie si, mai tarziu, pentru continentul brazilian, civilizatia de origine latina a fost un salt istoric. Violent, distructiv si creator deopotriva, actul cuceririi a legat fiecare din popoarele noastre de avangarda modernitatii in orizonturi de timp diferite.
Constiinta valorii umane
Ceea ce nu s-a pierdut, ci s-a pastrat, sporind mereu in aceste neincetate prefaceri, a fost constiinta demnitatii individuale, a libertatii si a valorii acesteia. Societatile noastre au progresat prin redescoperirea si generalizarea cunoasterii acestora la nivelul tuturor locuitorilor unei tari, deveniti, cu totii, cetateni liberi si egali in fata legii. Vocabularul fundamental al politicului modern, al promovarii aspiratiei de libertate si a demnitatii cetateanului ramane un vocabular de origine latina in mai toate limbile pamantului.
Din pacate, toate acestea nu au aparat natiunile noastre de primejdiile dictaturii. Intr-o jumatate de secol de dictatura comunista, latinitatea romanilor – singurul popor latin din Europa care a intrat in sfera de dominatie sovietica – a fost inabusita cu obstinatie. Este o dovada per a contrario, a ceea ce a insemnat pentru romani acest sentiment al apartenentei la o lume multiseculara in care justitia, ordinea inteligenta si libertatea individuala isi gasisera atatea forme de exprimare, si a cat era de opusa aceasta constiinta a romanitatii libere in raport cu sclavia generalizata instaurata de represiunea comunista.
Nu vreau sa reduc contrastul intre dictatura totalitara si libertatea democratiei autentice la o simpla opozitie dintre lumea latina si celelalte. Pana la urma, dictatura este si ea un cuvant de origine latina, ca si notiunea de delator. Institutia politiei secrete e atestata, in Imperiul roman tarziu, din abundenta, iar cenzura – fie ea a moravurilor, a cartilor sau a ideilor – are si ea radacini istorice in civilizatia romana. Vreau doar sa spun ca, in cazul particular al civilizatiei romanesti subjugate de regimul comunist de tip sovietic, latinitatea ca mod specific de constructie a Romaniei democratice, moderne si europene a fost vazuta ca avand un potential subversiv. Aceasta a dus la permanenta ei ocultare si marginalizare. Invatamantul a eliminat aproape cu totul studiul limbilor clasice, istoria vulgarizata din manuale si opere de propaganda incerca sa minimalizeze aportul latin fie in favoarea elementului slav, fie, in timpul national-comunismului propagat sub dictatorul Ceausescu, prin exaltarea substratului arhaic de origine traca. O serie de mitologii politizate au urmarit stergerea memoriei colective pentru a convinge opinia publica ca Imperiul lui Traian nu a avut nimic de adaugat lumii daco-trace. Si toate acestea in scopul izolarii romanilor intr-o singuratate trufasa care sa rupa comunicarea cu semenii lor latini din afara Cortinei de Fier.
Dimensiunea spirituala, matricea progresului
Eliberata prin revolutia din 1989 de aceste fantasme, societatea romaneasca isi regaseste azi latinitatea ca pe o temelie a apartenentei sale la Europa libertatilor si a legii.
Nu parcurgem un drum usor iar dramaticele dificultati ale cotidia-nului risca mereu sa lase in umbra dimensiunea culturala si spirituala a acestei noi inscrieri in modernitate. Or, daca am invatat ceva esential in infernul din care abia am iesit, este ca dimensiunea spirituala a lumii ramane matricea progresului. Nu ne-am desprins din opresiunea comunista, care a amestecat intr-un haos toxic elementele cele mai brutale ale materialismului surd si orb cu o mitologie prefabricata si goala, pentru a ne precipita intr-un consumism fara frontiere. Nu ne-am eliberat din cenusiul uniform al lagarului comunist pentru a ne pierde, din nou anonimi, in zgomotul asurzitor si nivelator al unui timp care, de dragul mijloacelor, risca sa dea uitarii scopurile.
Brazilia si Romania se confrunta azi cu provocarile unei lumi in curs de globalizare. Am convingerea ca nu ne vom dizolva in civilizatia post-moderna; am convingerea ca si amploarea fara egal a latinitatii braziliene, si profunzimea latinitatii romanesti vor oferi structura si resursele unei adaptari creatoare a identitatilor noastre la lumea post-industriala. Poate, eliberata de povara otelului si a betonului prin care lumea moderna a incercat sa transforme universul, adevarata civilizatie contemporana va descatusa energii creatoare in care ne vom regasi nu ca mase pasive, ci ca persoane, ca insi inzestrati cu imaginatie, cu inteligenta lucrului bine facut si a conceptului bine gandit, cu sensibilitatea noastra infinita pentru infinitele culori ale lumii si pentru severa structura care le da sens si valoare de progres. Energia Americii Latine, a acestei Rome „mai vesele si mai tolerante” decat cea a originilor, este pe cale sa erupa in noul secol. Depinde si de noi ca aceasta energie sa genereze un arc voltaic dintr-o extremitate in cealalta a universului de traditie latina si sa transforme afinitatile dintre romani si brazilieni intr-o cultura a colaborarii si a creatiei impartasite.
