Discurs la deschiderea seminarului Anul 2000 - Europa in schimbare. Perspective pentru extinderea Uniunii Europene, Bucureşti, Palatul Cotroceni, 31 martie 2000 

 

Inceputul a fost intelegerea franco-germana

Mai intai, doresc sa va urez tuturor bun venit in Romania si bun venit in Palatul Prezidential. As fi preferat ca acest cuvant sa vina la sfarsitul reuniunii, dupa cum as fi preferat sa am timp sa ascult toate discutiile care se vor purta. Dar, se pare, obligatiile protocolare trec inaintea curiozitatii personale. Pot totusi remarca importanta acestei reuniuni cu un titlu atat de inspirat si incitant: Anul 2000 – Europa in schimbare si sa va spun ca stiu ca veti discuta, in principal, despre Uniunea Europeana post-Helsinki. De aceea, mi se pare binevenita aceasta initiativa franco-germana, pusa in practica de Academia Europeana de la Berlin si care permite reunirea unor jurnalisti din  numeroase state membre ale Uniunii Europene si state asociate, in curs de integrare. Tuturor, doresc sa le multumesc.

Dupa cum a fost organizat, acest seminar este el insusi o expresie elocventa a spiritului Europei unite. Pentru ca Uniunea Europeana de astazi nu s-a realizat si viitoarea Europa, a mileniului III, nu se va realiza numai prin eforturile oamenilor de stat sau ale oamenilor politici, ci mai ales prin vointa cetatenilor tarilor europene.

Nucleul constituit prin intelegerea franco-germana a avut la baza gandirea vizionara si fapta unor lideri politici, dar ea nu ar fi fost posibila fara vointa cetatenilor francezi si germani de a construi impreuna o alta istorie, o istorie a dialogului, a cooperarii, a acceptarii reciproce.

In acelasi timp, aceasta expresie a vointei cetatenilor ar fi fost greu de imaginat fara suportul esential al presei. Si acest sprijin al presei mi se pare cu atat mai semnificativ, cu cat se sustine ca acest tip de comunicare directa are o vocatie prin excelenta competitiva si, uneori, chiar conflictuala. Se spune adeseori ca numai stirile rele sunt stiri. Iata insa ca, atunci cand in centrul dezbaterii s-a aflat un proiect major, care avea sa influenteze decisiv soarta continentului european, acest proiect a intrunit o sustinere fara precedent din partea presei. Chiar si Europa de maine va trebui sa fie recunoscatoare pentru modul exemplar in care actiunea presei a contribuit la crearea unui spirit european modern.

Stergerea unor rani, care pareau de nevindecat, si o constructie noua, ce parea la inceput o utopie, au respins pentru totdeauna ura si excluderea de care s-au folosit dictaturile fasciste sau comuniste.

Materialul de constructie pe care cetatenii Europei de astazi il propun pentru zidirea unitatii europene este tocmai aceasta intelegere multinationala pentru infaptuirea unui proiect comun.

 

Un model cultural de reconciliere pentru Europa Centrala si de Sud-Est

Ingaduiti-mi sa repovestesc o mica istorie adevarata. In 1994, ma aflam la Budapesta la Conferinta Rectorilor Europeni, in calitate de rector al Universitatii Bucuresti. Eram destul de cunoscut in Ungaria, intrucat, cu doi ani inainte, candidasem la Presedintia Romaniei. Pierdusem alegerile, dar se stia ca toti maghiarii din Romania imi acordasera voturile lor. Intr-o pauza a conferintei, presedintele Consiliului Rectorilor din Ungaria a venit spre grupul in care ma aflam pentru a-mi spune ca seful statului ar vrea sa ma vada. Langa mine se afla presedinta unei universitati pariziene, care m-a rugat sa-i comunic Presedintelui Arpad Göncz ca Senatul acestei universitati tocmai luase hotararea de a-i acorda titlul de Doctor Honoris Causa. M-am dus la Palat si i-am transmis Presedintelui Göncz acest mesaj. Cu bonomia sa binecunoscuta, Arpi baci, cum ii spun prietenii mai tineri, mi-a spus ca acest doctorat este important pentru el, dar ar fi preferat sa primim impreuna un titlu de onoare pentru realizarea reconcilierii romano-maghiare. Imi amintesc ca am discutat indelung pe marginea unei idei pe care i-am propus-o spontan: un model cultural de reconciliere, inspirat de cel franco-german si construit, de data aceasta, pentru Europa Centrala si de Sud-Est. Presa maghiara m-a intrebat apoi de ce un model cultural. In primul rand, pentru ca suntem amandoi oameni de cultura, si apoi pentru ca numai unul dintre noi era si Presedinte. De altfel, sunt si astazi convins ca un proiect de reconciliere nu trebuie sa fie doar un demers politic sau economic sau de interoperabilitate militara. Daca doreste sa aiba succes, el trebuie sa tinteasca mai in profunzime si sa-si asume trecutul pentru a-l putea depasi. Pentru a fi asumat,  un trecut, oricat de rau, trebuie cunoscut. Iar acest lucru se poate face mai bine in mediile universitare, unde se pot dezbate orice probleme; prin evenimente culturale; actiuni ale asociatiilor neguvernamentale, si mai putin in campaniile electorale.

Se intampla uneori ca tratatele sa ramana in sertare si conflictele sa continue. De aceea acest proiect cultural isi pastreaza toata actualitatea. Mai ales ca, in campania electorala din 1996 pentru alegerile prezidentiale din Romania, s-a publicat acea harta a lui Huntington, binecunoscuta dumneavoastra, cu acea linie de demarcatie intre Europa catolica si Europa ortodoxa, prin care Romania era fragmentata in doua parti: Transilvania atasata Europei Occidentale si cealalta parte a Romaniei atasata Europei ortodoxe. „Suplimentul” electoral al imaginii consta in faptul ca, peste aceasta harta, fusesera suprapuse rezultatele alegerilor din primul tur, in care eu detineam majoritatea in Transilvania, iar apoi, intr-un clip foarte bine realizat, se „demonstra” ca, de indata ce eu deveneam Presedinte, Transilvania se va rupe de Romania si se va atasa Ungariei. Rezultatul nu a fost cel scontat de realizatori si, dimpotriva, in Transilvania, romanii si maghiarii au continuat sa-si exprime increderea pentru o Romanie democratica si unita. Ceea ce nu inseamna ca extremistii romani sau maghiari au disparut sau ca stradania noastra de a ne cunoaste istoria si de a recunoaste ceea ce ne uneste nu trebuie continuata. Ca si actiunile politice, de altfel.

 

Reconcilierea romano-ungara

Dupa ce am devenit Presedinte, l-am invitat pe Presedintele Arpad Göncz sa vina in vizita de stat in Romania si i-am propus un lucru care parea foarte dificil de realizat: sa mergem impreuna la Targu Mures. De ce acolo? Targu Mures este un oras din centrul Transilvaniei, cu populatie jumatate romaneasca, jumatate maghiara. Este un oras care si-a capatat o trista celebritate pentru ca, in 1990, dupa caderea regimului comunist, au avut loc confruntari violente intre romani si maghiari. Atunci, confruntarile nu s-au extins – cum, din pacate, s-a intamplat la sud de Romania. Societatea civila a fost mai puternica si intelectualii romani s-au afisat ostentativ alaturi de intelectualii maghiari in reuniuni publice, in dezbateri televizate, pentru a demonstra ca reconcilierea noastra este posibila.

La intalnirea din 1997 de la Targu Mures au participat mii si mii de oameni, chiar in piata unde avusesera loc violentele confruntari de strada intre romani si maghiari. Discursurile s-au tinut in romana si maghiara si, la sfarsitul manifestatiei, am coborat amandoi printre oameni. Imi amintesc ca Presedintelui Göncz ii dadusera lacrimile, iar la sfarsit mi-a spus: „Am dat mana cu sute de oameni, dar nu mi-am dat seama daca erau romani sau maghiari”. Acest moment a marcat intr-adevar caracterul istoric al reconcilierii romano-maghiare. Atunci cand schimbarile de mentalitate si de atitudine sunt acceptate la acest nivel de baza, al populatiei, toate armele de atac care se bazeaza pe dezbinare, pe neacceptarea celui diferit, pe ura nu mai sunt eficace.

Aceasta istorie a relatiei romano-ungare, ca si istoria Tratatului de baza dintre Romania si Ucraina, care a dezamorsat tensiuni cu miza similara, au condus la o mai buna intelegere intre state, intre popoarele si presedintii lor, precum si la recunoasterea mai multor drepturi pentru minoritatile etnice. Toate acestea evidentiaza ca, in Europa Centrala si de Sud-Est, exista un imens potential de intelegere, de comunicare si respect reciproc.

 

Refuzul presei de a deveni un instrument de confruntare

Revin pentru a spune inca o data ca rolul presei a fost decisiv. Imi amintesc si un alt episod. Prin ’93, cred, intr-un singur ziar bulgaresc a aparut o stire conform careia intr-un ziar romanesc s-ar fi publicat un articol continand revendicari teritoriale ale Romaniei in Dobrogea, o provincie istorica care fusese partajata, intre cele doua razboaie mondiale, intre Romania si Bulgaria. Toate celelalte ziare, romanesti si bulgaresti, au refuzat categoric sa preia subiectul. Si pentru ca nimeni din  Romania si din Bulgaria nu i-a dat atentie, asa-zisa stire s-a stins, n-a fost evocata de nimeni, n-a existat.

Ca sa ne apropiem de cea de-a doua tema pusa in discutie – Europa post-Helsinki – am sa evoc un episod mai recent. Intre Romania si Bulgaria au existat discutii privind utilitatea unui nou pod peste Dunare si mai ales in legatura cu modul de amplasare al acestuia. Bulgaria il dorea situat intr-o zona din Vestul Romaniei, ceea ce in mod categoric dezavantaja Romania care se vedea ocolita, in cea mai mare parte, de infrastructura care urmeaza sa lege Atena si Istanbulul de Berlin. Au inceput sa apara in presa diferite acuzatii. Si atunci, in urma cu doua luni, s-a intrunit la Bucuresti, la invitatia noastra, un forum al presei romane si bulgare. Ziaristii au discutat fata in fata timp de doua zile, ca si dumneavoastra. Dupa acest moment, presa romana si bulgara au refuzat sa devina un instrument de confruntare. Problema s-a clarificat in urma cu cateva zile, la Bucuresti, unde primii ministri ai Guvernelor Romaniei si Bulgariei au semnat un acord privind amplasarea podului numit Apolodor 2, dupa numele constructorului unui vechi pod roman, de acum aproape 2000 de ani. Romania a acceptat ca acest pod sa fie amplasat acolo unde Bulgaria dorea, dar, in acelasi timp, s-a elaborat un proiect prin care, in cadrul Pactului de Stabilitate, sa fie sustinut financiar un coridor de transport care sa strabata Valea Jiului si sa asigure locuri de munca pentru minerii disponibilizati.

Iata si doua concluzii. Se pot gasi solutii pentru cele mai dificile probleme si oamenii de stat pot face acest lucru. Dar, in acelasi timp, ei nu se pot bucura de suportul atat de necesar al cetatenilor, daca presa nu-i ajuta. Este un lucru extraordinar ca, in ultimul deceniu, toate marile proiecte de interes bilateral sau regional au fost sustinute de presa, indiferent de tara din care faceau parte ziaristii.

 

Reportaj stereotip din tarile ex-comuniste

As dori sa inchei cu o privire asupra realitatilor Europei Centrale si de Sud-Est. Intr-o veche istorie, au existat nenumarate conflicte intre popoarele din aceasta regiune. Tarile mici si medii au fost nevoite sa participe la jocurile de influenta ale marilor puteri – Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Austriac, Imperiul German, iar in ultimul secol si Imperiul Britanic a avut interese in aceasta zona. De fapt, a existat un dublu joc. Pe de-o parte, aceste imperii au incercat sa foloseasca un popor impotriva altuia pentru a-si consolida dominatia asupra acestora, iar, pe de alta parte, si mai grav, popoarele din aceasta zona au incercat sa se foloseasca de protectia marilor imperii impotriva vecinilor lor. Sunt fapte istorice si noi nu putem schimba trecutul. Dar putem schimba prezentul, viitorul.

Sunt convins ca multa lume din Occidentul european sesizeaza cat de importante sunt ideea extinderii Uniunii Europene si corolarul ei, procesul integrarii europene. Totodata, este pentru prima data in istoria lor de secole si de milenii, cand popoarele din zona inteleg ca este mai important sa se uneasca si sa sustina, ca parteneri, o aceeasi idee generoasa, Europa unita. Au inteles ca aceasta Europa unita nu este un teritoriu, nu este o uniune vamala, economica sau monetara. Au inteles ca ea este purtatoarea unui set de valori care reprezinta cel mai bine aspiratia oamenilor si a popoarelor de a trai in pace, prosperitate si solidaritate.

Aceasta explica si de ce nu s-au adeverit pronosticurile sumbre – pe care dumneavoastra le stiti foarte bine din ce ati scris sau ati citit in presa anilor ’90 – despre dezastrul ce va urma caderii si sfaramarii  imperiului comunist din estul Europei. Cu exceptia fostei Iugoslavii, acest referential dramatic, pe care nu trebuie sa-l uitam niciodata, in restul Europei popoarele si apoi conducatorii politici au inteles ca pot trai impreuna. Rolul presei a fost substantial si s-a mai dovedit o data ca cea mai importanta calitate a unui jurnalist este dorinta sa de a spune adevarul.

Intr-o lume dominata de complexitatea si diversitatea informatiilor, avem nevoie de discernamantul si curajul dumneavoastra de a spune acest adevar, asa cum este el, cu partile bune si cu partile rele.

Inchei, rugandu-va sa folositi aceste doua zile pentru a scruta putin, in mod direct, si adevarul dinlauntrul comunitatii dumneavoastra. Ma refer in mod special la stereotipurile privind realitatea Romaniei, ca si a altor tari foste comuniste. Exista inca tendinta de a vedea aceste tari numai prin prisma copiilor abandonati, a mizeriei, uneori cautate cu obstinatie, pentru ca asa „se cere”. Este foarte comoda aceasta maniera de reportaj, dar sper ca va veni si curajul de a vedea nu numai o pata neagra sau alba, ci si leopardul, asa cum este el, cu forta, dar si cu slabiciunile lui.

Credinta mea este ca nu numai noi trebuie sa luptam cu stereotipurile mentale comuniste. Democratiile creeaza la fel de usor stereotipuri – altele, dar la fel de greu de invins. Este nevoie de respect reciproc, poate, mai mult decat de orice, mai mult decat de ajutor economic, financiar sau umanitar. Pentru majoritatea oamenilor, demnitatea este chiar mai importanta decat nivelul de trai. Sper sa fiti purtatorii acestui mesaj. Sa nu ajungem in cel mai greu pacat, al sentimentului de superioritate al unuia fata de celalalt, la aroganta care sugruma orice dialog. Transferul a tot ceea ce este rau, mereu in alta parte, nu duce niciodata la un castig sanatos si de lunga durata. Ceea ce asteptam noi de la prietenii nostri din Vest este un dialog sincer, direct si onest. Suntem gata sa participam la el.