Discurs la
deschiderea seminarului Anul 2000 - Europa in schimbare. Perspective
pentru extinderea Uniunii Europene, Bucureşti, Palatul Cotroceni, 31
martie 2000
Inceputul a fost
intelegerea franco-germana
Mai intai, doresc sa
va urez tuturor bun venit in Romania si bun venit in Palatul
Prezidential. As fi preferat ca acest cuvant sa vina la sfarsitul
reuniunii, dupa cum as fi preferat sa am timp sa ascult toate discutiile
care se vor purta. Dar, se pare, obligatiile protocolare trec inaintea
curiozitatii personale. Pot totusi remarca importanta acestei reuniuni
cu un titlu atat de inspirat si incitant: Anul 2000 – Europa in
schimbare si sa va spun ca stiu ca veti discuta, in principal, despre
Uniunea Europeana post-Helsinki. De aceea, mi se pare binevenita aceasta
initiativa franco-germana, pusa in practica de Academia Europeana de la
Berlin si care permite reunirea unor jurnalisti din numeroase state
membre ale Uniunii Europene si state asociate, in curs de integrare.
Tuturor, doresc sa le multumesc.
Dupa cum a fost
organizat, acest seminar este el insusi o expresie elocventa a
spiritului Europei unite. Pentru ca Uniunea Europeana de astazi nu s-a
realizat si viitoarea Europa, a mileniului III, nu se va realiza numai
prin eforturile oamenilor de stat sau ale oamenilor politici, ci mai
ales prin vointa cetatenilor tarilor europene.
Nucleul constituit
prin intelegerea franco-germana a avut la baza gandirea vizionara si
fapta unor lideri politici, dar ea nu ar fi fost posibila fara vointa
cetatenilor francezi si germani de a construi impreuna o alta istorie, o
istorie a dialogului, a cooperarii, a acceptarii reciproce.
In acelasi timp,
aceasta expresie a vointei cetatenilor ar fi fost greu de imaginat fara
suportul esential al presei. Si acest sprijin al presei mi se pare cu
atat mai semnificativ, cu cat se sustine ca acest tip de comunicare
directa are o vocatie prin excelenta competitiva si, uneori, chiar
conflictuala. Se spune adeseori ca numai stirile rele sunt stiri. Iata
insa ca, atunci cand in centrul dezbaterii s-a aflat un proiect major,
care avea sa influenteze decisiv soarta continentului european, acest
proiect a intrunit o sustinere fara precedent din partea presei. Chiar
si Europa de maine va trebui sa fie recunoscatoare pentru modul exemplar
in care actiunea presei a contribuit la crearea unui spirit european
modern.
Stergerea unor rani,
care pareau de nevindecat, si o constructie noua, ce parea la inceput o
utopie, au respins pentru totdeauna ura si excluderea de care s-au
folosit dictaturile fasciste sau comuniste.
Materialul de
constructie pe care cetatenii Europei de astazi il propun pentru zidirea
unitatii europene este tocmai aceasta intelegere multinationala pentru
infaptuirea unui proiect comun.
Un model cultural de
reconciliere pentru Europa Centrala si de Sud-Est
Ingaduiti-mi sa
repovestesc o mica istorie adevarata. In 1994, ma aflam la Budapesta la
Conferinta Rectorilor Europeni, in calitate de rector al Universitatii
Bucuresti. Eram destul de cunoscut in Ungaria, intrucat, cu doi ani
inainte, candidasem la Presedintia Romaniei. Pierdusem alegerile, dar se
stia ca toti maghiarii din Romania imi acordasera voturile lor. Intr-o
pauza a conferintei, presedintele Consiliului Rectorilor din Ungaria a
venit spre grupul in care ma aflam pentru a-mi spune ca seful statului
ar vrea sa ma vada. Langa mine se afla presedinta unei universitati
pariziene, care m-a rugat sa-i comunic Presedintelui Arpad Göncz ca
Senatul acestei universitati tocmai luase hotararea de a-i acorda titlul
de Doctor Honoris Causa. M-am dus la Palat si i-am transmis
Presedintelui Göncz acest mesaj. Cu bonomia sa binecunoscuta, Arpi baci,
cum ii spun prietenii mai tineri, mi-a spus ca acest doctorat este
important pentru el, dar ar fi preferat sa primim impreuna un titlu de
onoare pentru realizarea reconcilierii romano-maghiare.
Imi amintesc ca am discutat indelung pe marginea unei idei pe care i-am
propus-o spontan: un model cultural de reconciliere, inspirat de cel
franco-german si construit, de data aceasta, pentru Europa Centrala si
de Sud-Est. Presa maghiara m-a intrebat apoi de ce un model cultural. In
primul rand, pentru ca suntem amandoi oameni de cultura, si apoi pentru
ca numai unul dintre noi era si Presedinte. De altfel, sunt si astazi
convins ca un proiect de reconciliere nu trebuie sa fie doar un demers
politic sau economic sau de interoperabilitate militara. Daca doreste sa
aiba succes, el trebuie sa tinteasca mai in profunzime si sa-si asume
trecutul pentru a-l putea depasi. Pentru a fi asumat, un trecut, oricat
de rau, trebuie cunoscut. Iar acest lucru se poate face mai bine in
mediile universitare, unde se pot dezbate orice probleme; prin
evenimente culturale; actiuni ale asociatiilor neguvernamentale, si mai
putin in campaniile electorale.
Se intampla uneori ca
tratatele sa ramana in sertare si conflictele sa continue. De aceea
acest proiect cultural isi pastreaza toata actualitatea. Mai ales ca, in
campania electorala din 1996 pentru alegerile prezidentiale din Romania,
s-a publicat acea harta a lui Huntington, binecunoscuta dumneavoastra,
cu acea linie de demarcatie intre Europa catolica si Europa ortodoxa,
prin care Romania era fragmentata in doua parti: Transilvania atasata
Europei Occidentale si cealalta parte a Romaniei atasata Europei
ortodoxe. „Suplimentul” electoral al imaginii consta in faptul ca, peste
aceasta harta, fusesera suprapuse rezultatele alegerilor din primul tur,
in care eu detineam majoritatea in Transilvania, iar apoi, intr-un clip
foarte bine realizat, se „demonstra” ca, de indata ce eu deveneam
Presedinte, Transilvania se va rupe de Romania si se va atasa Ungariei.
Rezultatul nu a fost cel scontat de realizatori si, dimpotriva, in
Transilvania, romanii si maghiarii au continuat sa-si exprime increderea
pentru o Romanie democratica si unita. Ceea ce nu inseamna ca
extremistii romani sau maghiari au disparut sau ca stradania noastra de
a ne cunoaste istoria si de a recunoaste ceea ce ne uneste nu trebuie
continuata. Ca si actiunile politice, de altfel.
Reconcilierea
romano-ungara
Dupa ce am devenit
Presedinte, l-am invitat pe Presedintele Arpad Göncz sa vina in vizita
de stat in Romania si i-am propus un lucru care parea foarte dificil de
realizat: sa mergem impreuna la Targu Mures. De ce acolo? Targu Mures
este un oras din centrul Transilvaniei, cu populatie jumatate romaneasca,
jumatate maghiara. Este un oras care si-a capatat o trista celebritate
pentru ca, in 1990, dupa caderea regimului comunist, au avut loc
confruntari violente intre romani si maghiari. Atunci, confruntarile nu
s-au extins – cum, din pacate, s-a intamplat la sud de Romania.
Societatea civila a fost mai puternica si intelectualii romani s-au
afisat ostentativ alaturi de intelectualii maghiari in reuniuni publice,
in dezbateri televizate, pentru a demonstra ca reconcilierea noastra
este posibila.
La intalnirea din
1997 de la Targu Mures au participat mii si mii de oameni, chiar in
piata unde avusesera loc violentele confruntari de strada intre romani
si maghiari. Discursurile s-au tinut in romana si maghiara si, la
sfarsitul manifestatiei, am coborat amandoi printre oameni. Imi amintesc
ca Presedintelui Göncz ii dadusera lacrimile, iar la sfarsit mi-a spus:
„Am dat mana cu sute de oameni, dar nu mi-am dat seama daca erau romani
sau maghiari”. Acest moment a marcat intr-adevar caracterul istoric al
reconcilierii romano-maghiare. Atunci cand schimbarile de mentalitate si
de atitudine sunt acceptate la acest nivel de baza, al populatiei, toate
armele de atac care se bazeaza pe dezbinare, pe neacceptarea celui
diferit, pe ura nu mai sunt eficace.
Aceasta istorie a
relatiei romano-ungare, ca si istoria Tratatului de baza dintre Romania
si Ucraina, care a dezamorsat tensiuni cu miza similara, au condus la o
mai buna intelegere intre state, intre popoarele si presedintii lor,
precum si la recunoasterea mai multor drepturi pentru minoritatile
etnice. Toate acestea evidentiaza ca, in Europa Centrala si de Sud-Est,
exista un imens potential de intelegere, de comunicare si respect
reciproc.
Refuzul presei de a
deveni un instrument de confruntare
Revin pentru a spune inca o data ca
rolul presei a fost decisiv. Imi amintesc si un alt episod. Prin ’93,
cred, intr-un singur ziar bulgaresc a aparut o stire conform careia intr-un
ziar romanesc s-ar fi publicat un articol continand revendicari
teritoriale ale Romaniei in Dobrogea, o provincie istorica care fusese
partajata, intre cele doua razboaie mondiale, intre Romania si Bulgaria.
Toate celelalte ziare, romanesti si bulgaresti, au refuzat categoric sa
preia subiectul. Si pentru ca nimeni din Romania si din Bulgaria nu i-a
dat atentie, asa-zisa stire s-a stins, n-a fost evocata de nimeni, n-a
existat.
Ca sa ne apropiem de
cea de-a doua tema pusa in discutie – Europa post-Helsinki – am sa evoc
un episod mai recent. Intre Romania si Bulgaria au existat discutii
privind utilitatea unui nou pod peste Dunare si mai ales in legatura cu
modul de amplasare al acestuia. Bulgaria il dorea situat intr-o zona din
Vestul Romaniei, ceea ce in mod categoric dezavantaja Romania care se
vedea ocolita, in cea mai mare parte, de infrastructura care urmeaza sa
lege Atena si Istanbulul de Berlin. Au inceput sa apara in presa
diferite acuzatii. Si atunci, in urma cu doua luni, s-a intrunit la
Bucuresti, la invitatia noastra, un forum al presei romane si bulgare.
Ziaristii au discutat fata in fata timp de doua zile, ca si
dumneavoastra. Dupa acest moment, presa romana si bulgara au refuzat sa
devina un instrument de confruntare. Problema s-a clarificat in urma cu
cateva zile, la Bucuresti, unde primii ministri ai Guvernelor Romaniei
si Bulgariei au semnat un acord privind amplasarea podului numit
Apolodor 2, dupa numele constructorului unui vechi pod roman, de acum
aproape 2000 de ani. Romania a acceptat ca acest pod sa fie amplasat
acolo unde Bulgaria dorea, dar, in acelasi timp, s-a elaborat un proiect
prin care, in cadrul Pactului de Stabilitate, sa fie sustinut financiar
un coridor de transport care sa strabata Valea Jiului si sa asigure
locuri de munca pentru minerii disponibilizati.
Iata si doua
concluzii. Se pot gasi solutii pentru cele mai dificile probleme si
oamenii de stat pot face acest lucru. Dar, in acelasi timp, ei nu se pot
bucura de suportul atat de necesar al cetatenilor, daca presa nu-i
ajuta. Este un lucru extraordinar ca, in ultimul deceniu, toate marile
proiecte de interes bilateral sau regional au fost sustinute de presa,
indiferent de tara din care faceau parte ziaristii.
Reportaj stereotip
din tarile ex-comuniste
As dori sa inchei cu
o privire asupra realitatilor Europei Centrale si de Sud-Est. Intr-o
veche istorie, au existat nenumarate conflicte intre popoarele din
aceasta regiune. Tarile mici si medii au fost nevoite sa participe la
jocurile de influenta ale marilor puteri – Imperiul Otoman, Imperiul
Rus, Imperiul Austriac, Imperiul German, iar in ultimul secol si
Imperiul Britanic a avut interese in aceasta zona. De fapt, a existat un
dublu joc. Pe de-o parte, aceste imperii au incercat sa foloseasca un
popor impotriva altuia pentru a-si consolida dominatia asupra acestora,
iar, pe de alta parte, si mai grav, popoarele din aceasta zona au
incercat sa se foloseasca de protectia marilor imperii impotriva
vecinilor lor. Sunt fapte istorice si noi nu putem schimba
trecutul. Dar putem schimba prezentul, viitorul.
Sunt convins ca multa lume din
Occidentul european sesizeaza cat de importante sunt ideea extinderii
Uniunii Europene si corolarul ei, procesul integrarii europene. Totodata,
este pentru prima data in istoria lor de secole si de milenii, cand
popoarele din zona inteleg ca este mai important sa se uneasca si sa
sustina, ca parteneri, o aceeasi idee generoasa, Europa unita.
Au inteles ca aceasta Europa unita nu este un teritoriu,
nu este o uniune vamala, economica sau monetara. Au inteles ca ea este
purtatoarea unui set de valori care reprezinta cel mai bine aspiratia
oamenilor si a popoarelor de a trai in pace, prosperitate si
solidaritate.
Aceasta explica si de
ce nu s-au adeverit pronosticurile sumbre – pe care dumneavoastra le
stiti foarte bine din ce ati scris sau ati citit in presa anilor ’90 –
despre dezastrul ce va urma caderii si sfaramarii imperiului comunist
din estul Europei. Cu exceptia fostei Iugoslavii, acest referential
dramatic, pe care nu trebuie sa-l uitam niciodata, in restul Europei
popoarele si apoi conducatorii politici au inteles ca pot trai impreuna.
Rolul presei a fost substantial si s-a mai dovedit o data ca cea mai
importanta calitate a unui jurnalist este dorinta sa de a spune adevarul.
Intr-o lume dominata
de complexitatea si diversitatea informatiilor, avem nevoie de
discernamantul si curajul dumneavoastra de a spune acest adevar, asa cum
este el, cu partile bune si cu partile rele.
Inchei, rugandu-va sa
folositi aceste doua zile pentru a scruta putin, in mod direct, si
adevarul dinlauntrul comunitatii dumneavoastra. Ma refer in mod
special la stereotipurile privind realitatea Romaniei, ca si a altor
tari foste comuniste. Exista inca tendinta de a vedea
aceste tari numai prin prisma copiilor abandonati, a mizeriei, uneori
cautate cu obstinatie, pentru ca asa „se cere”. Este foarte comoda
aceasta maniera de reportaj, dar sper ca va veni si curajul de a vedea
nu numai o pata neagra sau alba, ci si leopardul, asa cum este el, cu
forta, dar si cu slabiciunile lui.
Credinta mea este ca
nu numai noi trebuie sa luptam cu stereotipurile mentale comuniste.
Democratiile creeaza la fel de usor stereotipuri – altele, dar la fel de
greu de invins. Este nevoie de respect reciproc, poate, mai mult decat
de orice, mai mult decat de ajutor economic, financiar sau umanitar.
Pentru majoritatea oamenilor, demnitatea este chiar mai importanta decat
nivelul de trai. Sper sa fiti purtatorii acestui mesaj. Sa nu ajungem in
cel mai greu pacat, al sentimentului de superioritate al unuia fata de
celalalt, la aroganta care sugruma orice dialog. Transferul a tot ceea
ce este rau, mereu in alta parte, nu duce niciodata la un castig sanatos
si de lunga durata. Ceea ce asteptam noi de la prietenii nostri din Vest
este un dialog sincer, direct si onest. Suntem gata sa participam la el.