Discurs la incheierea concursului Millenium Dreamers, Bucureşti, Palatul Cotroceni, 15 martie 2000 

 

Sa stii ce sa alegi

In ultimii trei ani am vorbit de multe ori in aceasta sala, care se numeste „Salonul ambasadorilor”. Aici s-au semnat tratate intre state, s-au acordat decoratii si au avut loc intalniri importante. Pentru prima data, insa, ma simt foarte tulburat si sala aceasta mi se pare foarte nepotrivita pentru evenimentul pe care il traim impreuna. Dar asa este protocolul si noi, presedintii, trebuie sa il respectam.

M-am gandit la ce as putea sa va spun dumneavoastra, dragi copii, dragi parinti, distinsi reprezentanti ai companiilor care, alaturi de UNESCO, ati organizat acest minunat concurs intitulat „Milenium Dreams”, acum, dupa ce am avut ocazia sa aflu care sunt „Visurile pentru mileniul trei” ale elevilor romani de astazi.

As incepe prin a va multumi pentru ca lectura eseurilor voastre mi-a daruit cea mai frumoasa noapte din ultima vreme. Si m-am gandit ce eseu as fi scris eu si cum as fi gandit aceasta parte a doua a concursului despre „Visuri pentru mileniul trei” pe vremea cand aveam eu zece ani si cum l-as scrie acum, daca as fi elev ca voi.

Vazuta de la distanta, viata unui presedinte pare ceva care se desfasoara intr-un palat bine pazit si izolat de oameni, unde se iau numai hotarari importante. De fapt, daca ar fi sa prezentam realitatea, asa, nefardata, cum apare ea dincolo de gandurile voastre si cum o simtiti voi, exista si o alta imagine la care m-as referi eu in aceasta incercare de eseu, si anume a presedintelui vazut de multa lume ca un paznic la „lada de gunoi” a societatii. Este adevarat ca ziua de lucru a unui presedinte incepe prin citirea rapoartelor politiei, ale Ministerului de Interne, ale agentiilor de presa care, toate, abunda de nenorociri, omoruri, violuri, talharii, dezastre naturale... Iar seara tarziu, spre noapte, acelasi presedinte citeste o parte din multele scrisori care le primeste. De obicei, sunt triste, sunt amare, sunt strigate de disperare ale unor oameni care cauta un ajutor, pentru ca cei carora li s-au adresat anterior i-au refuzat cu indiferenta si chiar cu dispret.

Ieri seara am avut prima data ocazia sa citesc cateva ganduri luminoase. Si m-am gandit si la copilaria mea. Eu m-am nascut in cel mai tragic an din istoria acestui secol, in care a inceput razboiul, un razboi in care au murit zeci de milioane de oameni. De copil am cunoscut refugiul, foametea de dupa razboi, dezastrele. Cand aveam zece ani, ca voi, cam prin ‘49, tara traia sub o crunta represiune anti-democratica si anti-nationala, in saracie si declin moral. Totusi, daca ma gandesc acum la copilaria mea, o vad altfel si pot spune ca am avut o copilarie fericita. In timp, nu am pastrat decat amintirile bune despre prietenii de joaca si felul in care vedeam lucrurile atunci. As vrea ca si voi, peste ani, chiar si peste o jumatate de secol, sa vedeti si sa ramaneti cu partea buna a copilariei voastre.

 

Sa-ti aperi visul si sa lupti pentru el

Am aici cateva dintre eseurile voastre, ale celor care viseaza ca omul sa fie om, natura sa fie natura si viata sa fie viata. „N-as vrea ca toate acestea sa ramana doar sperante si visuri. Vreau oare prea mult? Cine imi poate raspunde?” intreaba una dintre colegele voastre. Iti raspund eu, Ana-Maria Bogdana. Nu, nu vrei prea mult, vrei ceea ce toti trebuie sa vrem si sa avem. In eseurile, in visurile si sperantele voastre in prag de mileniu trei, vad si semnul unei gandiri pozitive, care predomina in tarile democratice avansate, in tara in care veti pleca pentru o mica vacanta. Si mai mult decat atat, mai mult decat o gandire pozitiva, vad si capacitatea voastra de a face ceva. Fiecare dintre voi – si cred ca aceasta a contat in alegerea juriului – a realizat cate ceva. Cum se spunea in Cartea de citire de pe vremea mea, ati facut o fapta buna. Este foarte important ca un om sa isi poata aminti, la sfarsitul vietii lui, ca a facut cel putin o fapta buna.

Spunea Eduard, acum cateva minute: „Domnule Presedinte, am aflat ca este foarte greu sa conduci o tara. Iubiti-i pe copii si dati-le un viitor, acordati-le tot sprijinul, chiar daca va este greu. Copiii sunt gata sa invete si ei lectia democratiei, pentru ca si ei au acelasi vis ca si dumneavoastra”. Daca aceasta este ideea voastra, atunci va indemn sa invatati si aceasta lectie de viata a democratiei, care inseamna ca nu Presedintele si Guvernul „dau”, ci, in primul rand, voi trebuie sa va dati voua insiva. Traiti, totusi, intr-o lume care, in ciuda neimplinirilor ei de pana acum, va da aceasta posibilitate de a face ceva pentru voi si pentru cei din jur.

As incheia cu ceea ce ne spunea Ancuta: „ Pentru cei napastuiti cerem medicamente, locuri bune in orfelinate, sprijin material si sufletesc, iar pentru cei care au o situatie familiala buna, si mai ales un potential intelectual, cerem aripi. Da, domnule Presedinte, dati-ne aripi ca sa putem zbura”.

Draga Ancuta, dragii mei prieteni, aripile ni le da numai Dumne-zeu. Iar aripile adevarate nu sunt cele atasate, care se topesc, daca sunt din ceara, sau cele care sunt prea grele, daca sunt din otel, ci sunt aripi-le care cresc din voi, asa cum unui copac ii cresc ramurile. Sunt sigur ca sufletul si mintea voastra vor face sa va creasca aceste aripi si sa ne ajutati si pe noi sa zburam dupa voi.

Va mai rog ceva. Cand veti ajunge acolo, in lumea minunata a lui Walt Disney, ganditi-va si la copiii din generatia parintilor vostri, care nici macar nu o puteau visa...