Expunere (urmată de răspunsuri la intrebări) la reuniunea organizată de Institutului Regal de Relaţii Internaţionale din Londra, Chattam House, 7 februarie 2000 

 

Calea regala a transformarilor din ultimul deceniu

La zece ani de la caderea zidului Berlinului, continentul european si lumea in ansamblul ei s-au schimbat radical. Era bipolarismului a ramas in istorie. Fractura celor 50 de ani de confruntari intre est si vest este o cicatrice pe cale de a se vindeca. Noi concepte si noi provocari, de nebanuit acum zece ani, apar pe fundalul noului timp al lumii. Un nou mileniu starneste temeri, dar si sperante noi.

Daca ar trebui sa definim care a fost calea regala a transformarilor majore din ultimul deceniu al secolului XX, cred ca decizia de extindere a NATO si a Uniunii Europene, prin integrarea celei de „a doua Europe”, exprima esenta acestui proces. Oricare vor fi fost sperantele lumii in 1989, ele nu puteau prinde substanta si contur decat prin procesul de conectare complexa a celor doua Europe, a Europei libere si a Europei eliberate.

Cel putin doua componente ale acestui proces nu puteau fi anticipate acum zece ani: radicalitatea sa si dificultatile sale. In aparenta, aceste doua elemente s-ar exclude reciproc. In realitate, implozia sistemului comunist nu a reprezentat un moment magic in care istoria democratiilor restaurate sa poata fi reluata, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, din chiar punctul unde fusese intrerupta. Surprinzator pentru observatorii din interior, ca si pentru cei din vest, forte inertiale greu de invins au aparut imediat, mai vizibil sau mai insidios, umbrind entuziasmul general din 1989. In ciuda acestui fapt, sau poate chiar din cauza lui, presiunea fortelor democratice din Europa eliberata pentru o integrare completa si cat mai rapida in structurile euro-atlantice si ale comunitatilor europene a transformat solutiile intermediare, ca Parteneriatul pentru Pace si aranjamentele sub-regionale in trepte solide pe scara dobandirii calitatii de membru cu depline responsabilitati in NATO si Uniunea Europeana.

O miscare interioara a intregii Europe, de Vest si de Est

Am spus odata ca procesul de integrare in structurile euro-atlantice pare sa se petreaca mai degraba dinspre Est spre Vest, tocmai in sensul acestei enorme presiuni centripete a tarilor aspirante si a rolului lor de forta motrice a proceselor de extindere.

Dincolo de semnificatia istorica a acestor procese de largire a unor aliante in jurul unor acorduri economico-politice sau politico-militare, devine evidenta o miscare interioara a intregii Europe, de Vest si de Est, de unificare in jurul unor valori fundamentale ale democratiei si libertatii.

Dupa 1997, anul reuniunii de la Madrid, care a deschis pentru trei tari din Europa Centrala portile NATO, anul 1999 a reprezentat un an extrem de dificil prin provocarile, dar si prin solutiile propuse. Decizia statelor membre NATO de a interveni militar out of area pentru a pune capat gravelor incalcari ale drepturilor omului din Iugoslavia, dar si decizia, complementara, a acelorasi tari, ca si a Uniunii Europene si a statelor G-7 de a se angaja in procesul de reconstructie, au avut drept corolar, in decembrie 1999, la Helsinki, hotararea Uniunii Europene de a incepe negocierile de aderare cu toate tarile candidate.

 

Sfarsitul Razboiului Rece si al „statelor-client”

Sa ne amintim cele spuse in urma cu zece zile de ministrul de Externe al Regatului Unit, Robin Cook, aici, la Chattam House: „Chiar si cea mai puternica institutie globala ar putea crea impresia de incertitudine daca nu este clar ce tip de valori trebuie sa promoveze. Razboiul Rece a promovat state-client a caror atitudine represiva era adeseori trecuta cu vederea in schimbul loialitatii lor fata de o parte sau alta. Occidentul s-a trezit uneori sustinand in cadrul cruciadei pentru libertate regimuri pe a caror agenda nu se afla libertatea”.

As completa aceasta remarca pertinenta cu idea ca singura actiune eficienta pe termen lung este sustinerea acelor state care au dovedit, prin asumarea libertatii, prin respect fata de proprii cetateni si fata de natiunile vecine sau conlocuitoare, ca pot deveni modele pentru cei din jur.

Prin contrast cu izolarea, globalizarea creeaza presiuni progresive. Regimurile care isi conduc cetatenii prin teama si rescrictii nu se pot astepta ca aceiasi cetateni sa dea frau liber creativitatii si spiritului inovator, esentiale intr-o economie bazata pe cunoastere. Respectul pentru drepturile si libertatile fundamentale ale omului nu este un lux al dezvoltarii, ci o conditie a acesteia.

Noul concept strategic al Aliantei Nord-Atlantice, ca si noua viziune a Uniunii Europene asupra spatiului politic si de civilizatie european marcheaza finalul definitiv al perioadei Razboiului Rece si a divizarii continentului european, transformand radical si scena, si actorii securitatii europene. Avem insa datoria sa nu uitam care ar fi fost riscurile alternativei. Sa ne imaginam ca peisajul european ar fi incremenit in configuratia anului 1990. NATO ar fi ramas intangibila, Uniunea Europeana si-ar fi continuat constructia interna, lasand spatiul central- si est-european sa se descurce singur. In tarile fostului bloc al Tratatului de la Varsovia, care parea uniform numai datorita congelarii unor vechi divergente, ar fi putut izbucni o infinitate de conflicte interne dintre cele mai diferite: etnice, religioase, sociale, politice, dar si inter-statale, provocand o deriva inevitabila a estului. Cum ar fi putut Europa de Vest sa evite consecintele acestei derive si pericolul propriei sale alunecari pe panta unor antagonisme multiple? Cat ar fi durat o eventuala redresare? Si cu ce pret?

Daca nu s-a intamplat asa, este pentru ca Alianta Nord-Atlantica si Uniunea Europeana au asumat integral principiul indivizibilitatii securitatii Europei. Ele au decis sa raspunda aspiratiei de integrare a democratiilor restaurate din Europa Centrala si de Est si, in egala masura, propriei lor vocatii de unificare si dialog prin efort solidar.

 

Riscurile unei zone gri

Acum ne este foarte clar ca, acolo unde orizontul integrarii era mai tangibil, procesul de reformare interna a societatii a fost mai rapid, iar diferendele interetnice sau diferendele dintre state au fost domesticite. Divortul de catifea dintre Cehia si Slovacia, relatiile amiabile dintre Polonia si Ucraina, in contrast cu violenta fratricida din Serbia, Croatia sau Bosnia, masoara riguros valoarea de securitate a integrarii euro-atlantice, in opozitie cu riscurile asa-ziselor zone gri, mereu expuse sa ia culoarea sangelui.

Cazul Romaniei ilustreaza aproape didactic aceasta concluzie. Cata vreme integrarea europeana si euro-atlantica au fost obiective mai mult retorice decat efective in politica guvernelor din primii ani de dupa rasturnarea regimului comunist, incertitudinea relatiilor cu vecinii, relatiile defectuoase cu societatea civila, cu minoritatile importante si mai ales cu cea maghiara au intretinut o atmosfera tensionata, franand si progresele democratice, si reformarea economiei. Victoria din 1996 a unei coalitii democratice, constituite in sprijinul reformei si in jurul vointei de integrare in NATO si Uniunea Europeana a declansat un progres rapid al dialogului si democratiei in Romania si in relatiile Romaniei cu vecinii ei.

In esenta, acest proces a pus in joc o noua logica a politicului si a inlocuit – nu fara rezistente – regulile unui joc de suma nula in care castigul unei parti este echivalent cu pierderile celeilalte parti, cu cele ale unui joc de tip win-win in care toate partile obtin beneficii.

Participarea partidului minoritatii maghiare la guvernarea centrala si locala, o noua legislatie, corespunzatoare acestui parteneriat, au mers mana in mana cu dezvoltarea raporturilor cu statele vecine, prin reconcilierea istorica dintre Romania si Ungaria, relatiile de cooperare cu Ucraina si Republica Moldova si crearea unui sistem de acorduri trilaterale cu aceste tari, dar si cu Bulgaria, Turcia, Grecia. Am dezvoltat o retea generatoare de cordialitate si incredere reciproca care permite acum, dupa trei ani de efort, ca Romania sa fie considerata un pilon de stabilitate regionala.

Am dovedit astfel ca nu exista o fatalitate est-europeana a conflictelor si a violentei interetnice. Ele sunt produsul pervers al rupturii de trecutul comunist atunci cand aceasta ruptura este incompleta si cand exista un deficit de democratie; cand sentimentul de izolare genereaza aroganta puterii si descurajarea fortelor democratice.

Faptul ca tara mea a reusit sa rupa acest cerc vicios al tensiunilor interne si al inamicitiei, prin propriile forte si aproape fara vreo sustinere externa, dovedeste inca o data ca perspectiva integrarii europene si euro-atlantice este un factor endogen al campului de forte din constructia noii Europe.

 

Orice instabilitate in Europa are impact asupra tuturor

Prima concluzie pe care o putem trage daca privim largirea NATO si UE din perspectiva Estului este aceea ca procesul de largire a devenit forma privilegiata de constructie a identitatii democratice in partea noastra de Europa. Chiar daca raspunde, in ultima instanta, constatarii foarte pragmatice ca securitatea euro-atlantica presupune securitatea indivizibila a Europei, acest proces nu poate fi evaluat decat in contextul deosebit de complex al reconstructiei democratice in Europa centrala si de Sud-Est. Interactiunea constanta intre efortul de constructie democratica al fiecarei tari si apropierea – sau indepartarea – perspectivei sale de integrare in noua configuratie a Europei ne ofera adesea cheia intelegerii unei evolutii mult mai putin lineare decit poate parea la prima vedere.

Ministrul Apararii al Marii Britanii declara la sfarsitul anului trecut ca: „Evenimentele din Balcani au aratat ca instabilitatea, oriunde in Europa, are impact asupra tuturor. Colaborarea cu tarile ne-membre NATO din Europa nu este un act de caritate din partea Aliantei si nici un premiu de consolare pentru cei care aspira sa adere la ea. Aliatii NATO si tarile ne-membre au aceleasi necesitati: sa dezamorseze crizele inainte ca ele sa se extinda. Privite astfel, interventiile devin un esec al prevenirii”.

 

In acest complicat proces, nu este insa vorba doar de progresul intern al tarilor aspirante si de decizii ale unui areopag reprezentand NATO sau UE. Este vorba de 19, respectiv 15 state membre, fiecare cu guvernele, parlamentele si cetatenii sai, cu responsabilitatea sa. Iata de ce este pentru noi atat de pretios faptul ca Guvernul Maiestatii Sale a acordat Romaniei un sprijin constant in pregatirea pentru integrarea in NATO. In discursul adresat de Primul ministru Blair Parlamentului Romaniei, aceasta sustinere a fost afirmata cu claritate, si, mai mult, a fost coroborata cu declaratia de sustinere a Romaniei pentru inceperea negocierilor de aderare la UE. Pentru ca stim ca imensa experienta si inteligenta politica a establishment-ului britanic indeamna la prudenta si chiar la scepticism, noi acordam o valoare exceptionala acestei angajari clare si ferme.

 

Relatia Madrid ’97 – Helsinki ’99

A doua concluzie se refera la complementaritatea dintre NATO si Uniunea Europeana in asigurarea unui spatiu politic european fara fracturi. Din acest punct de vedere, intre Madrid si Helsinki s-a instituit, cel putin temporar, o relatie interesanta. Intr-adevar, in cursul celor 50 de ani de existenta a Aliantei nord-atlantice, aceasta a fost locomotiva largirii spatiului de aparare a Occidentului. Decizia de a conferi si Uniunii Europene un asemenea rol, prin deschiderea negocierilor de aderare cu state al caror potential strategic este mai mare decat potentialul lor economic actual – si aici cazul Romaniei este probabil cel mai elocvent – poate parea surprinzatoare. Ea este, de fapt, semnul unei adaptari a comunitatii euro-atlantice la o noua logica fata de cea a erei confruntarilor: nu configuratia economica de moment este prioritara, ci ponderea constructiei in profunzime a unui tesut economic si societal stabil. Confirmarea concreta a caracterului inclusiv al procesului de extindere si de integrare pune astfel bazele unei Europe mai apte sa previna conflictele, mai adaptate vocatiei sale democratice fondatoare, mai deschise catre provocarile noului secol.

Trebuie sa spun ca romanii, de-a lungul unei lungi si dificile istorii, au dezvoltat o cultura a dubiului, uneori chiar a pesimismului, care dubleaza intr-un mod interesant predispozitia noastra latina de a ne entuziasma. De aceea abordam chestiunea integrarii noastre europene si euro-atlantice nu numai ca aspiratie catre recunoasterea apartenentei noastre la spatiul de civilizatie fondat de imperiul roman si de crestinism, ci si ca pe un proces dificil de constructie interna.

Traseul este acum mai clar, dar nu mai usor. Il evaluam cu decenta si cu realism. Nu am asteptat din partea NATO sa rezolve in locul nostru problemele de securitate ale spatiului in care ne situam; dimpotriva, am incercat sa oferim Europei un plus de securitate, resursele noastre umane – chiar daca cele materiale sunt inca foarte modeste – si mai ales resursele noastre de dialog si de actiune preventiva. Tot astfel, nu asteptam de la UE sa ne rezolve problemele de constructie interna, economica sau institutionala. Nu cerem decat incredere si oportunitatea de a dovedi ca ne putem integra in spatiul de progres pe care Europa il construieste.

Romania este decisa sa foloseasca la maximum aceasta fereastra de oportunitate. Evitand sincopele si confuziile care au franat pana acum incheierea rapida a reformelor, dorim ca inceperea negocierilor cu Uniunea Europeana sa exprime vizibil o etapa noua in zidirea unei Romanii pe temeiul unor reglementari moderne si compatibile cu standardele comunitare.