Cuvant la inchiderea seminarului Capitalul social şi dezvoltarea economică, Bucureşti, 27 ianuarie 2000 

 

Stereotipuri mentale

Dupa definitia precisa, scurta si percutanta a profesorului Fukuyama, capitalul social este “abilitatea de a avea incredere si de a forma asociatii in afara familiei”. Romanii au sesizat foarte repede ca aceasta problema a capitalului social este o problema care ne priveste pe toti, indiferent de pozitia si rolul nostru in societate.

Pentru noi, problema are o conotatie speciala, pentru ca, de decenii, dar si in ultimii zece ani, societatea romaneasca s-a confruntat dramatic cu aceasta problema a neincrederii. Evolutia societatilor post-comuniste si post-totalitare a demonstrat ca in lipsa increderii si a virtutilor sociale nu se poate concepe crearea prosperitatii.

Incontestabil, cea mai mare victorie pe care a obtinut-o comunismul a fost victoria impotriva valorilor individului. Inainte de a ataca institutia bisericii, inainte de a distruge comunitatea sateasca, inainte de a pulveriza elitele, comunismul s-a napustit asupra individului. Si l-a transformat din fiinta in cifra. I-a anulat toate insusirile, i-a negat toate  particularitatile, i-a anihilat existenta si i-a dat in loc doar apartenenta la o clasa sau categorie sociala. Drept care, omul a capatat, in acceptiunea comunista, insusirile clasei sau categoriei din care provenea. Despre el se vorbea intotdeauna la plural, fiindca individul nu conta. Comunismul nu l-a cunoscut pe muncitorul Ion Popescu, nici pe casnica Nicoleta Ionescu, nici pe studentul Dan Georgescu. Comunismul a cunoscut muncitori, tarani, casnice, studenti...

Stim astazi mult mai bine ca inainte ca tocmai capitalul social este cel care asigura un grad crescut de coeziune sociala, ca este liantul care tine impreuna institutiile care definesc o societate si favorizeaza cooperarea si coordonarea. Relatiile superficiale, traficul de influenta sau invidia si ura de clasa sunt paralizante in orice demers si contravin nevoilor societatii. La fel de nociva este si ideea ca doar singur sau cu membrii apropiati ai familiei poti reusi impotriva si mai ales in detrimentul tuturor celorlalti.

O poveste a neincrederii in ceilalti?

Daca lipsa de incredere este o problema a societatilor post-comuniste, in general, am fost surprins sa aflu ca noi mai avem si o problema specifica legata de structura mentala a romanilor. Argumentul este binecunoscuta balada populara Miorita, pe care copiii o invata inca din clasele primare si care, dupa unii analisti americani, dar si romani, ar fi o poveste despre neincrederea intre oameni, despre invidie si incapacitatea de a te apara din cauza aceleiasi lipse de incredere ca ai putea fi ajutat. Concluzia este discutabila si, evident simplificatoare. Dar reprezinta un punct de vedere.

Daca pana acum m-am batut chiar si cu morile de vant din Romania, cred ca a venit si randul acestor prejudecati. Este adevarat ca cea mai grea este lupta cu proiectiile mentale, cu mentalitatile care au radacini adanci intr-un folclor al opiniilor. Nu este insa un motiv ca ea sa fie abandonata. Eu nu voi inceta niciodata sa combat acest tip de afirmatii si sa sustin ca romanii pot demonstra prin munca lor ca au talent si spirit de initiativa, ca pot fi manageri eficienti si dinamici. Mai mult chiar, sunt convins ca ei nu si-au epuizat resursele si disponibilitatea de a avea incredere nu numai in propriile forte, ci si in semenii lor, in societatea careia ii apartin.

 

Istorii de succes

Intr-o discutie particulara cu profesorul Fukuyama, i-am spus ca in Romania post-comunista democratia a avansat mai repede decat economia si a reusit sa disloce, in special datorita efortului societatii civile, segmente importante din zona neincrederii in celalalt, a neincrederii in cel diferit, mai ales atunci cand el poate fi definit ca o minoritate de orice fel. In schimb, problema eficientei economice este inca nerezolvata. La fel, problema saraciei este reala si trebuie abordata cu seriozitate, inclusiv in cadrul Fondului Roman de Dezvoltare Sociala.

Prin multe realizari concrete din ultimul timp, romanii au demonstrat ca pot scrie si ei povesti de succes. Si cred ca o misiune a noastra, a tuturor, este ca aceste povesti de succes sa fie cunoscute si de cei care nu au inca incredere in ei insisi sau in ceilalti. Cred ca cel mai important lucru este sa dovedim ca resemnarea, pasivitatea si asteptarea ca cineva de undeva de sus sau de departe sa ne ofere solutii pentru o viata mai buna pot fi inlocuite printr-o noua atitudine. As defini-o astfel: avem nevoie de sprijin, avem nevoie de experienta pentru a putea dovedi singuri, in viitor, ca suntem increzatori in fortele proprii si in societatea in care traim.

Schimbarea unor stereotipuri mentale care ne tin in loc si dezvoltarea convingerii societatii romanesti ca aceasta schimbare profunda este necesara si posibila, vor crea cel mai important patrimoniu social: increderea in spiritul nostru ziditor, speranta ca lucrurile se vor indrepta cat mai repede. Asa vom asigura capitalul moral si social al Romaniei, prin noi insine.