Discurs la deschiderea Seminarului Stăpanirea valului globalizării prin evitarea crizelor şi războaielor şi prin construirea de proiecte comune, organizat de Clubul de la Roma, Bucureşti, 12 septembrie 1999 

 

Clubul de la Roma, oaspete la Bucuresti

Am urmarit cu interes ideile pe care Clubul de la Roma le-a oferit spre dezbatere lumii intregi, incepand cu 1968, anul aparitiei sale. Imi amintesc si astazi felul in care autoritatile comuniste de la Bucuresti au regizat o adevarata campanie impotriva Raportului Meadows despre limitele cresterii, care punea in circulatie teze in totala contradictie, pe atunci, cu triumfalismul strategiilor de dezvoltare bazate pe marxism-leninismul industrialist. Dar, in ciuda acestor bruiaje ale aparatelor de propaganda, intelectualii romani au avut posibilitatea ca, mai ales in deceniile opt si noua, sa cunoasca lucrarile girate de Clubul de la Roma si sa discute pe larg pe marginea lor, chiar daca aceste discutii nu aveau loc intr-un cadru institutionalizat.

Tema Seminarului de la Bucuresti privind stapanirea valului globalizarii si evitarea crizelor si razboaielor este de mare actualitate, in special pentru popoarele Europei de Sud-Est. Evitarea razboaielor si crizelor si construirea de proiecte comune sunt chiar ideile fundamentale in jurul carora a fost elaborat Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, la lansarea caruia am participat recent, la Saraievo. Au participat zeci de sefi de stat si de guvern, principalii decidenti politici ai lumii, principalii decidenti militari reprezentand structurile NATO si UEO, principalii decidenti financiari reprezentand Banca Mondiala, Fondul Monetar International, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, reprezentati ai societatii civile.

 

Parabola pentru cei care calauzesc natiuni

Preocupat de tema propusa de Clubul de la Roma pentru Seminarul de la Bucuresti, m-am intrebat in ce masura suntem cu adevarat pregatiti sa facem fata sfidarilor globalizarii. M-am intrebat daca nu cumva povestea fratilor Strugatki din celebrul lor roman Picnic la marginea drumului s-ar putea reedita in existenta noastra. Eroul, un om ajuns cu dificultati si riscuri enorme in fata unui mecanism extraordinar care i-ar fi putut realiza orice dorinta, descopera cu disperare ca nu stie ce dorinta sa-si exprime, pentru ca nimeni nu l-a invatat vreodata ce este cu adevarat important pentru viata lui si pentru viata celor dragi lui. Tot ceea ce ii trece prin minte este efemer si lipsit de substanta. Este interesant ca acest om se dovedise pana atunci capabil sa calauzeasca si sa-i ajute pe altii sa depaseasca pericole pentru a ajunge la punctul indepartat si visat. Dar tocmai el, aceasta calauza iscusita in rezolvarea unor probleme imediate, nu stie ce este cu adevarat esential, ce si-ar putea dori.

Cred ca putem descoperi in finalul acelei povesti fantastice o parabola graitoare pentru rolul pe care ar trebui sa si-l asume cei care conduc natiunile pentru a le pregati sa faca fata problemelor esentiale, abia banuite, ale mileniului ce va urma.

Am fost invitat recent pentru un keynote-speech la intalnirea trienala a Asociatiei Presedintilor de Universitati, in care fusesem cooptat cu ani in urma, ca rector si presedinte al Consiliului National al Rectorilor din Romania.

Eliberat de constrangerile sefului de stat obligat la prudenta in declaratii si judecati, in lipsa presei si regasindu-mi vocatia de cercetator, am prezentat o viziune critica asupra capacitatii lumii occidentale de a gandi cu adevarat la problemele esentiale ale mileniului ce vine. Constatasem ca, de cele mai multe ori, se apeleaza la materialele refolosibile ale societatii industriale si nu la caramizile noi ale societatii informationale postindustriale. Pentru toata lumea exista primejdia ca gestionarea problemelor curente sa nu mai lase timp pentru studiu, concepte si proiecte in domeniul politicilor de perspectiva. Totusi, situatia nu se prezinta pretutindeni la fel.

In statele dezvoltate, gestiunea curenta se desfasoara in conditiile in care exista institutii si mecanisme functionale si stabile, exista traditii si reguli general acceptate de corpul social. Prin urmare, ceea ce am putea numi strigatul prezentului nu este atat de puternic incat sa acopere glasul celor care gandesc si vorbesc despre viitor.

 

Dupa Cortina de Fier, cortina lipsei de comunicare

Pentru statele care s-au desprins la inceputul acestui deceniu de sistemul comunist, lucrurile sunt mult mai complicate si, poate, de aceea nu suntem totdeauna intelesi. Si, poate, de aceea, in locul Cortinei de Fier, s-a ridicat foarte repede o alta cortina, de velur sau de matase, a lipsei de comunicare reala si profunda intre Vest si Est.

Chiar daca intre tarile post-comuniste exista diferente si specificitati semnificative, toate aceste tari au fost nevoite sa reconstruiasca din radacini un intreg sistem institutional incepand cu structurile politice si pana la cele neguvernamentale; sa constate permanent disfunctionalitati si sa incerce sa le corecteze; sa se adapteze noilor standarde; sa faca fata monitorizarilor si sa convinga pe ceilalti de temeinicia optiunilor lor pentru integrare. N-am fost in situatia sa putem construi o masina complet noua, a trebuit sa o reparam mereu pe cea veche, din mers, pentru a nu intrerupe transportul pasagerilor.

Reformele economice au creat mari probleme in acoperirea cheltuielilor publice si mai ales in stabilirea prioritatilor de alocare a resurselor. Subdezvoltarea unor domenii-cheie sau a unor regiuni au creat si creeaza stari de criza care asteapta solutii imediate pentru a nu degenera in convulsii. Uneori, situatia seamana cu o barca sparta in care apa patrunde si barcagiul nu are atatea maini ca sa astupe simultan toate sparturile mereu mai multe, mereu mai mari.

Daca la toate acestea adaugam si inertiile enorme care insotesc ca niste ciocli intregul cortegiu al institutiilor ce ar trebui reformate, nu putem sa nu conchidem ca in aceasta parte a lumii strigatul prezentului de care vorbeam este de-a dreptul asurzitor, acoperind uneori mesajul actiunilor pe termen lung. Si totusi aici, mai degraba ca oriunde, sunt necesare strategii pe termen lung atat in politicile interne, cat si in felul in care sunt gandite cooperarile regionale si inter-regionale.

 

Nu se pot gestiona la nesfarsit penurii

Oamenii politici responsabili nu isi pot permite sa gestioneze la nesfarsit penurii cu privirea coborata numai catre problemele de zi cu zi, desi ei trebuie sa-si asume, in primul rand aici, in aceste zone, riscul de a fi blamati pentru neajunsurile temporare ale reformelor. Daca ar rezolva doar unele probleme pe termen scurt, se vor confrunta mai tarziu cu privirile disperate ale unor oameni pe care, ca in romanul despre care vorbeam, nu i-a invatat nimeni incotro sa se indrepte; ce sa-si doreasca dincolo de ceea ce este efemer si uneori derizoriu; cum sa gandeasca in propriul lor interes, pe termen lung.

Este momentul sa spun cateva cuvinte si despre tara mea. Pentru cei din afara, situatia din Romania din ultimii zece ani pare un bun caz de studiu. Pentru romani, este o drama. Pentru un presedinte, ea implica o responsabilitate enorma in fata unei mari parti a populatiei aflate intr-o situatie-limita, de lupta intre viata si moarte. Dupa o perioada in care reformele au stagnat, tocmai din pricina unor strategii, daca le putem numi astfel, vizand exclusiv prezentul, Romania a trecut in 1997 la gandirea si aplicarea unor programe de dezvoltare care tin seama de viitor, mai mult chiar decat de prezent. Domenii aflate in profunda suferinta, cum sunt sanatatea, protectia sociala, administratia locala sau invatamantul, se cer regandite in asa fel incat sa iasa din cercul penuriilor in care se zbat astazi. Vor mai fi insa si sacrificii pe termen scurt. Vor fi mai scurte cu cat mai repede vor fi invinse rezistenta birocratica, inertia si in special mentalitatea de asistat a celor inca neobisnuiti sa actioneze intr-un sistem concurential deschis si transparent.

Este o schimbare fundamentala, care aduce in discutie capacitatea noastra de a opera cu riscuri sociale, pentru ca este vorba de un buget sarac care afecteaza servicii publice, oameni, familii. Introducerea unor legi noi, crearea unor institutii noi nu asigura imediat functionalitatea sistemului si nici redresarea economica.

 

Criza de capital epuizeaza capacitatea de rezistenta a oamenilor

Inainte de a fi analizata de experti financiari sau politici de pretutindeni, reforma este traita pe viu de oameni care trebuie sa fie in acelasi timp si motorul ei. Reforma va avea succes numai daca se va bucura, in suficienta masura, de increderea oamenilor care sunt chemati sa o realizeze.

Criza indelungata si tragica din Iugoslavia ne-a demonstrat ca acest somn al increderii europene intr-un iluzoriu triumf „epidemic” al valorilor democratice poate naste monstri. Ne-a aratat de ce democratia trebuie sa fie o prioritate chiar fata de reforma economica. Ceea ce oamenii pot, uneori cu dificultate, sa inteleaga.

Pentru a impiedica nasterea in aceasta regiune a unor crize interne, care se pot internationaliza rapid, este nevoie de o intelegere reala si profunda a nevoilor pe care le au tarile de aici. Zgomotul prezentului poate fi redus prin stimularea serioasa a cooperarilor si investitiilor directe din Vest. S-a spus demult ca pacea este efectul natural al comertului, si astazi stim ca o asemenea definitie nu este catusi de putin naiva. Cred, insa, ca, in zilele noastre, mai potrivit decat un recurs la comert este remediul prin cooperare pentru produse si servicii comercializabile.

Proiecte pentru constructii comune

Ieri, am participat la Ialta, la Conferinta O Europa a secolului XXI fara linii de diviziune, in care a fost abordata insistent problema asigurarii cailor de transport de la Marea Baltica la Marea Mediterana prin Marea Neagra. Personal, am sustinut ideea acestui proiect inca din 1997, la Conferinta sefilor de stat si de guvern din Europa Centrala si Zona Baltica de la Vilnius, la Conferinta Marii Negre si cu ocazia discutarii proiectului TRACEKA. La numai doi ani de la Vilnius, tarile participante dispun de o retea de acorduri si structuri regionale care au asigurat o stabilitate politica. Dar de aici si pana la integrarea economica intr-o Europa fara periferii mai este inca un drum greu, cu probleme enorme.

Un al doilea proiect comun, care sa permita evitarea crizelor pe fondul globalizarii si pe care m-am straduit sa il prezint, fara succes prea mare pana acum, sefilor de stat din toate tarile riverane, din Vest si din Est, este Programul Dunarii. Proiectele unor coridoare de transport de-a lungul Dunarii au intrat in „hibernare” pe masura acutizarii conflictului din Iugoslavia. Blocarea Dunarii prin bombardarea podurilor a izolat, practic, tarile din aval de comertul traditional cu Ungaria, Slovacia, Austria, Germania. Si a creat o bariera – pe linia de divizare cunoscuta – intre tarile Europei Centrale si tarile din zona de varsare a Dunarii: Romania, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina.

Leibnitz scria candva ca prezentul este saturat de trecut si insarcinat cu embrionul viitorului. Genetica demonstreaza ca embrionul este marcat de ereditate. Evitarea crizelor si a razboaielor, constructia unor proiecte comune, stapanirea valului globalizarii ne obliga sa nu ignoram trecutul.