Discurs la Reuniunea Comisiei de Acţiune Romania – SUA, Bucureşti, Palatul Cotroceni, 13 iulie 1999 

 

Reuniunea Comisiei de Actiune Romania – SUA

Doresc sa transmit Comisiei de Actiune Romania – SUA si Centrului de Studii Strategice Internationale un mesaj de apreciere sincera pentru modul in care contribuie la implementarea Parteneriatului Strategic Romania – SUA.

Seful delegatiei Statelor Unite, co-presedinte al Comisiei, a prezentat rezultatele activitatii celor sapte grupuri de lucru. Este bine ca, din 22 de recomandari ale Comisiei, 19 au fost finalizate de catre Guvernul roman si 12 dintre ele sunt puse in aplicare. Iata o Comisie care are in vedere o strategie (de dezvoltare a relatiilor parteneriatului romano-american), dar a carei activitate se poate exprima deja in realizari concrete.

Inainte de a ma opri la aceste rezultate concrete, as vrea sa subliniez concizia si precizia interventiilor reprezentantilor americani si romani. Ceva din stiinta managementului, din creativitatea si modul sistematic de lucru al partenerilor americani s-a transmis colaboratorilor din Romania si cred ca aceste abilitati reprezinta si ele dividende foarte importante ale actiunilor organizate de Comisie.

Sigur ca, in mare parte, lucrurile pe care le-am auzit le cunosteam. Nu numai pentru ca aproape toti consilierii mei au lucrat in aceste grupuri si au fost permanent in miezul activitatii acestei Comisii, dar si datorita faptului ca a existat, ca sa spun asa, o intensa activitate epistolara intre mine si Comisie, care m-a solicitat pentru clarificarea unor probleme intervenite pe parcursul activitatii sale.

 

Omul sa nu dispara din mintea noastra

As vrea sa dam si o alta lumina lucrurilor spre a pune in evidenta si partea mai putin vazuta, partea umana si concreta pe care deseori o uitam, mai ales cand facem studii sau proiecte strategice. Uneori chiar trebuie sa ne departam putin de ea pentru a avea o perspectiva de ansamblu. Dar omul nu trebuie sa dispara niciodata din mintea noastra. Natura, evenimentele pot interveni cu brutalitate si atunci ne aduc cu picioarele pe pamant fara vreo avertizare expresa.

Nu este uzual ca un presedinte sa intre intr-un salon oficial ca acesta cu bocancii plini de noroi si cu o camasa mototolita si transpirata. Dar, in aceasta dimineata, am fost obligat sa ajung in muntii din vestul Romaniei, mai intai cu avionul, apoi cu elicopterul, cu o masina de teren si apoi cu pasul, printre pietre si noroaie, la locul unei catastrofe naturale, care a provocat mari pierderi materiale, dar, mai ales, ireparabile pierderi umane.

Este una sa citesti sau sa urmaresti la televizor consecintele unui dezastru si altceva sa fii acolo, in momentul in care de sub noroaie se dezgroapa cadavre. Si este una sa vorbesti sau sa trimiti mesaje de compasiune si altceva sa te duci la patul unei mame careia i-au murit doi copii, unul in brate, si apoi sa treci in sala alaturata a spitalului, unde o tanara femeie a nascut prematur, sub socul dezastrului.

Am lucrat cu concepte, am colaborat in comisii de lucru, si in Romania, si in Statele Unite, si am constatat ca un proiect privind Romania poate sa insemne pentru FMI, Banca Mondiala sau diferite agentii guvernamentale istoria unui succes sau istoria unui esec, o tema utila pentru conferinte sau in dezbaterea unor consilii de administratie.

Pentru mine, esecul unui proiect in Romania inseamna soarta si viata unor oameni. In cazul unui esec, cineva trebuie sa raspunda. Si  pentru aceasta popoarele aleg presedinti.

Problema cu care ne confruntam poate fi formulata astfel: putem sa dezvoltam o strategie viabila daca nu luam in considerare elementul uman, chiar individual? Noi am avut in perioada comunista strategii bazate pe productia pe cap de locuitor – de otel, de paine, de unt – si parea atunci ca singurul lucru bun in Romania era sa fii „cap de locuitor”. Putem acum sa inlocuim aceste strategii cu altele bazate pe PIB, pe deficite, rate ale inflatiei, dar ele trebuie sa fie coerente. Prea des primim mesaje contradictorii si ele au aparut chiar la aceasta reuniune.

Anularea unor facilitati pentru contractele incheiate si, prin consecinta, modificarea planurilor de afaceri elaborate pe baza acelor facilitati reprezinta un lucru rau, dar nu a fost optiunea noastra. A fost consecinta negocierilor cu FMI, care nu ne-a permis nici un fel de abatere de la program si noi nu am fost in masura sa refuzam mai ales pentru motivul ca masurile solicitate erau, in general, necesare. In situatia concreta a Romaniei este foarte greu sa realizezi simultan macrostabilitatea pe baza unui acord cu FMI si restructurarea pe baza unui acord cu Banca Mondiala.

Nu v-am spus aceste lucruri ca sa caut argumente pentru a motiva intarzieri ale reformei sau restructurarii. Ne-am implicat in ele, le facem, raspundem pentru ele si platim un pret social si politic greu. Dar nu se poate sa ni se ceara doua lucruri diferite in acelasi timp. O solutie de armonizare este posibila si va cerem sprijinul mai ales ca, pana la urma, aceste institutii internationale folosesc in mare masura bani americani.

 

Embargoul impotriva Iugoslaviei a lovit Romania

Oficiali ai NATO si ai Uniunii Europene vin la Bucuresti pentru a ne prezenta felicitari pentru modul in care Romania a actionat in anumite momente, ca si cum ar fi fost o tara membra a NATO. Uneori a actionat chiar mai decis decat unele noi tari membre ale Aliantei. Dar fara a avea nici garantiile de securitate si nici avantajele tarilor NATO. Asta ne da dreptul sa ne intrebam: cine este pedepsit acum? Noi respectam in continuare, din fidelitate fata de Alianta nord-atlantica, embargoul privind Iugoslavia. Dar ia cineva in considerare cat de mult loveste embargoul Romania? Pentru ca Romania este o tara care produce petrol, care prelucreaza petrol si care exporta petrol. Si il exporta prin transport pe Dunare. In timp ce suntem felicitati pentru aceasta consecventa, pagubele noastre cresc zi dupa zi.

Grupul de oameni de afaceri, despre care se vorbea mai inainte, a dat in judecata Guvernul Romaniei si a cerut ca despagubire un miliard de dolari pentru pagubele suferite din cauza embargoului. Cu toate acestea, noi am decis sa respectam in continuare embargoul. Dar situatia trebuie analizata pentru ca, repet, ne intrebam: pe cine pedepseste embargoul?

La fel este si situatia podurilor bombardate care blocheaza Dunarea si care, practic, au impartit Dunarea in doua sectoare care nu mai comunica intre ele: sectorul statelor riverane dinspre varsare – Romania, Bulgaria, Ucraina, Moldova – si sectorul cursului superior care strabate Slovacia, Ungaria, Austria, Germania. Comertul Romaniei se face in proportie de 88% cu tarile UE si CEFTA, care sunt dincolo de aceasta bariera. Comertul in zona accesibila este foarte redus. Exporturile spre Rusia reprezinta 0,9% din totalul exporturilor romanesti. Spre Ucraina exporturile sunt nesemnificative. In aceste zone nu avem practic ce transporta pe Dunare, in timp ce, spre zona vestica, avem ce transporta, dar suntem impiedicati s-o facem.

Va voi da si un exemplu pe care l-am discutat recent, la Reuniunea sefilor de stat din Europa Centrala, la Forumul Economic de la Salzburg. Austria importa din Romania o mare cantitate de ciment. Multe din marile fabrici de ciment ale Romaniei, privatizate si preluate de concernul franco-american Laffarge, se afla pe malul Dunarii. Daca transportam cimentul in Austria cu trenul, pretul este de cinci ori mai mare decat in cazul transportului fluvial. Si, conform contractului, costul transportului il suporta producatorul. Situatia este similara pentru marile uzine metalurgice si combinate chimice amplasate pe malul Dunarii. Este un pret pe care noi il platim continuu. Razboiul s-a terminat, dar noi inca mai suportam consecintele si costurile podurilor distruse. In urma discutiilor cu Presedintele Klestil am aflat ca Austria este in masura sa deblocheze podurile si sa le si reconstruiasca. Lipseste insa acordul politic pentru demararea acestui proiect mult discutat.

Problema o constituie modul in care este privita reconstructia podurilor distruse in timpul bombardamentelor. Este ea o problema umanitara? Financiara? Sau se considera ca ar reprezenta un ajutor politic ce s-ar da indirect regimului Milosevici? Am discutat, printre altii, cu mai multi senatori americani si n-am ezitat in a le spune ca nu inteleg de ce se tergiverseaza rezolvarea acestei situatii. Mandatul meu imi cere sa apar interesele Romaniei si pentru noi deblocarea circulatiei pe Dunare este urgenta si vitala.

 

Parteneriat inseamna doi si dialog cu dublu sens

As vrea sa va mai spun si cateva lucruri  mai putin placute. Dar la fel de sincere ca si multumirile pe care vi le-am adresat. Pentru ca, daca nu am fi sinceri intre noi, aceasta comisie nu ar mai avea nici un rost. Asa cum am spus de la inceput, toate observatiile critice care s-au adus partii romane de catre partea americana sunt justificate. Si ne asumam pentru ele responsabilitatea. Dar eu va indemn sa ascultati si punctele noastre de vedere critice asupra unor aspecte ale relatiilor noastre.

Timp de zece ani ne-am obisnuit cu un proces de monitorizare extern. Deci, cu o atitudine permanent critica din partea altora si cu o reactie defensiva din partea noastra. Ori de cate ori ni se spune: „Asa ceva nu merge”, noi analizam si raspundem: „Intr-adevar, asa nu merge, ne vom stradui si va fi mai bine”. Si, uneori, chiar ne straduim si lucrurile chiar merg mai bine. Este insa necesar sa mai privim lucrurile si in intregul lor, examinand consecintele la nivelul intregii societati. Exista, stiti si dumneavoastra, o limita de suportabilitate. Pana unde poti sa mergi cu toate odata?

Mai este apoi si un alt aspect. Eforturile se uita usor si fiecare lucru facut bine nu mai conteaza ulterior. Apar alte provocari, alte obiective, ce s-a facut bine este uitat. Or, este foarte greu sa creezi in acelasi timp baza legislativa, sa construiesti institutiile democratice, sa asiguri buna functionare a puterii judecaroresti, sa inlaturi efectele a 45 de ani de comunism si intarzierile primei perioade de tranzitie. Si tot mereu sa existe inca ceva de rezolvat, inca o conditie, inca o solicitare.

 

Reforma in Romania se deruleaza intr-un context extern dezavantajos

Tratamentul aplicat Romaniei, in comparatie cu celelalte tari din Sud-Estul Europei, este dezavantajos pentru noi. Nu este de vina nimeni in mod particular pentru faptul ca acum ambianta s-a schimbat si noua nu ne mai reduce nimeni datoriile externe, cum s-a intamplat, de pilda, in cazul Poloniei.

In acest an, noi avem de platit trei miliarde de dolari si alte doua trebuie platite la anul, ceea ce reprezinta peste jumatate dintr-o datorie de opt miliarde de dolari. Dar nimeni nu a miscat un deget sa ne ajute. S-a spus: „Nu platiti la termen, intrati in crah”. Si, dupa ce am platit ratele scadente, adica doua miliarde de dolari, cu eforturile noastre, ni s-a spus: „Acum, imprumutati-va pe piata privata de capital. Sa vedem daca reusiti. Si numai dupa aceea veti putea beneficia de un imprumut de la FMI”. Or, daca obtineam mai intai imprumutul de la FMI, ne puteam imprumuta de pe piata privata de capital la jumatate de dobanda. De ce a fost nevoie sa trecem si acest examen suplimentar?

La fel stau lucrurile in domeniul investitiilor. In alte tari s-au „pompat” atatea investitii, incat Cehia, la un moment dat, avea probleme cu aprecierea monedei, iar investitiile raportate la potentialul Ungariei s-au dovedit disproportionate, creandu-i chiar unele probleme.

Cand discutam relatia cu Statele Unite, nu putem sa nu observam ca, luand in considerare potentialul Romaniei, eventual in comparatie cu Grecia si Turcia, investitiile americane sunt atat de mici, incat nici nu pot fi luate in discutie. Este foarte clar pentru noi ca investitiile se fac pentru profit. Nimeni nu investeste datorita unor discursuri mobilizatoare. Nici ale Guvernului Romaniei, nici ale Guvernului SUA. Noi stim acest lucru. Am invatat aceasta lectie. Atunci sa tratam problema exclusiv din punct de vedere financiar-economic si sa nu o mai consideram o problema politica a Romaniei.

 

De la ajutorul umanitar si de formare la programe comune

Ajutorul occidental pentru Romania a cunoscut trei etape. Prima etapa a fost cea a ajutorului umanitar. In decembrie ’89, in ’90 si ’91 era necesar si a venit. Administrarea lui a fost haotica din cauza birocratiei romanesti si a unor interese locale, dar si din partea occidentala, urmarind simpatii, selectii aleatorii. A venit a doua perioada, cea a ajutorului pe care l-as numi de formare. Acest ajutor a fost util, chiar extraordinar de util pentru Romania. Colaboratorii mei apropiati de la Cotroceni au o experienta americana. De la training la masterat si doctorate, au o experienta reala de lucru cu americanii. De aceea puteti sa colaborati eficient cu ei. Acest efort formativ a avut un rol important si in crearea organizatiilor neguvernamentale, a societatii civile.

Acum, am trecut in etapa a treia. Avem in Romania oameni formati, capabili sa faca programe si sa le desfasoare. Si in administratie, si in societatea civila. Sunt capabili ei insisi sa faca aceasta munca. Si, totusi, cand ofertele de ajutor pentru diferite componente sociale si educative ajung in faza de aplicare, romanilor li se spune cam asa: „Suntem interesati sa colaboram cu voi doar in training, sa va formam, programele le desfasuram noi”.

Cunosc acest gen de programe de asistenta fiindca am negociat pentru ele pe vremea cand eram presedintele Consiliului Rectorilor din Romania. Cand am negociat programele pentru reforma educatiei, am format o delegatie de profesori care predasera in universitati americane si am colaborat foarte bine. Acum avem in fata o problema mai dificila: problema copiilor orfani sau abandonati, a copiilor handicapati sau a celor contaminati cu HIV. Exista programe romanesti, recunoscute de americani ca fiind foarte bune; programe care au intrat in faza pilot si au dat rezultate neasteptate chiar si de noi. Insa, in momentul in care apare problema sustinerii financiare a acestor programe, ni se spune: „Nu le putem finanta. Avem bani doar ca sa va facem noi programe. Putem sa platim sa va invatam, va mai facem un curs de training, mai facem niste conferinte si niste grupuri de lucru”.

Este necesar sa acceptam o premisa fundamentala pentru a depasi acest impas: birocratia noastra este rea, blocanta, dar birocratie exista peste tot. Am invatat sa cunoastem si birocratia UE, si birocratia americana. Punctul meu de vedere este ca trebuie sa lucram impreuna folosind  ceea ce am creat bun impreuna.

Avem acum in Romania organizatii neguvernamentale experimentate si avem o parte noua, tanara, in administratie. Haideti sa le folosim, sa le supunem unor probe dure, pentru a le verifica; sa dam posibilitatea sa lucreze celor inteligenti, pregatiti, onesti si atasati obiectivelor pe care le vizeaza aceste programe. Cred ca, in urmatoarea etapa, vom reusi nu numai sa realizam impreuna strategii, dar sa avem si oamenii capabili sa le implementeze cu succes, impreuna.