Discurs rostit la recepţia oferită in cinstea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea,

Bucureşti, Palatul Cotroceni, 7 mai 1999 

 

Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea in Romania

Ma simt deosebit de onorat sa salut prezenta Sanctitatii Sale Papa Ioan Paul al II-lea in acest palat romanesc incarcat de istorie. El pastreaza amintirea unor dregatori intelepti si invatati, parte din ei formati in Universitatea din Padova. Ei au conectat in secolul al XVII-lea experienta noastra la cea a Occidentului.

Pamantul apostolic al Romaniei de azi a pastrat cu sfintenie atestarea celui dintai mileniu de viata crestina, tot asa cum limba si cultura romanilor au pastrat pana azi dovada incontestabila a faptului ca, odata cu Roma si inaintea Bizantului, crestinismul a fost pentru vecie absorbit in mintea si sufletul traitorilor intre Carpati, Dunare si Pont, in mod firesc, ca o componenta definitorie a felului lor de a fi in lume.

Toate aceste urme sunt casa noastra, reprezinta un spatiu bine definit de valori culturale, morale, religioase; constituie rodul muncii si al creativitatii poporului roman. Ele sunt, laolalta, patria noastra, un colt de pamant anume, de unde se vede „lumea intreaga si cerul care se arcuieste deasupra ei”, aceeasi lume si acelasi cer, invocate de Sanctitatea Sa in poemul sau Gandind patria.

Cu sase ani in urma, cand Sanctitatea Voastra ati avut bunavointa de a ma primi in audienta la Vatican, in calitate de rector al Universitatii Bucuresti, ati evocat contributia culturala a romanilor la patrimoniul european. Un popor latin in vesmant bizantin, spuneati atunci, asa cum poporul polonez este un popor slav in haina latina. Un mod unic si sintetizator al fiecaruia dintre popoarele noastre de a  apartine Europei si de a construi, impreuna, unitatea ei.

 

Drumul libertatii este cel al adevarului

Suntem totodata un popor doritor sa traiasca in respectul deplin al drepturilor omului. Ale persoanei responsabile care actioneaza impreuna cu celelalte intr-o solidaritate creatoare.

Ca fiu al poporului polonez, stiti ca experienta pe care romanii au  traversat-o sub regimul comunist a fost, asa cum obisnuiti sa spuneti, „o pedagogie a suferintei”. Ma aflu printre cei, deloc putini la numar, care ne-am intrebat ce sens a avut aceasta suferinta. Sunt printre cei, sper, nu putini, care ne-am raspuns ca aceasta experienta a avut un sens profund, atat personal cat si comunitar. Umanitatea noastra nu a iesit diminuata din suferinta, ci imbogatita, innobilata. Ingaduiti-mi sa-mi afirm convingerea ca am invatat ceva din aceasta pedagogie, ceva ce sper ca nimeni nu ne poate smulge: ca drumul libertatii este cel al adevarului. Marturisesc ca este un drum pe care nu l-as numi doar greu, ci si dramatic.

Oare nu tot ceea ce implica in mod profund libertatea fiecaruia in parte este o experienta dramatica? Si oare riscurile nu sunt o punere la incercare, ce ne-a facut sa crestem in credinta si dragoste crestineasca?

Schimbarile din Europa de Est au fost rezultanta a nenumarate fapte de curaj, de credinta si de inalta spiritualitate pe care semeni de-ai nostri, stiuti si nestiuti, le-au savarsit din credinta in Dumnezeu si iubire de oameni. Pentru toti acestia, intronarea Sanctitatii Voastre in scaunul Sfantului Petru a fost un act esential pentru eliberarea de sub dictatura atee a comunismului.

Am putea noi oare sa nu banuim, in toata aceasta inlantuire de vointe, de pietate, de rasturnari neasteptate, si o vointa aflata deasupra slabelor noastre puteri omenesti? Am putea oare intelege pana la capat miracolul eliberarii popoarelor din Europa rasariteana, dimpreuna cu toate urmarile lor, ilustru simbolizate azi de prezenta Sanctitatii Voastre, fara un sprijin divin?

Credinta mea, Sanctitate, este ca si azi suntem aici prin voia lui Dumnezeu, careia vointa de bine a ierarhilor celor doua Biserici si vointa de bine a poporului roman i s-au adecvat in numele sperantei de mai bine. In numele acestei sperante doresc sa aduc multumirile mele Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe, Preafericitului Parinte Teoctist si colaboratorilor sai, precum si tuturor celor din preajma Sanctitatii Voastre, pentru eforturile pe care nu le-au precupetit, astfel  ca aceasta vizita mult asteptata sa devina o realitate.

Tot in acelasi spirit de gratitudine, as vrea sa multumesc si Congregatiei Sant Egidio, care a organizat anul trecut in Romania o mare adunare ecumenica, pregatind si in acest fel terenul rodnic al prezentei Sanctitatii Voastre in Romania.

Multumesc reprezentantilor Bisericii romano-catolice si ai Bisericii greco-catolice pentru stradaniile lor, pentru intelegerea lor si pentru statornicia lor, precum si reprezentantilor celorlalte culte din Romania, prezenti aici.

 

Intaiul pod de reunire a vechii lumi crestine

Sanctitatea Voastra ne ofera bucuria de a impartasi astazi cu noi un destin. Cu atentia speciala pe care o acordati semnelor timpului, ne faceti sa-l privim cu ochii demnitatii. Lectia pe care am invatat-o toti de la Sanctitatea Voastra este ca omul nu se poate implini decat cautandu-se in ceilalti si iubind destinul celor din jur ca pe propriul sau destin. Acesta se cuvine sa fie temeiul oricarui proiect personal, al oricarui proiect social. Sanctitatea Voastra a demonstrat ca un crestin al zilelor noastre nu traieste intors cu fata spre trecut, este un om in actiune  si un misionar al viitorului ce mizeaza pe un adevar care locuieste in mijlocul nostru.

Din prima zi a pontificatului Vostru ati spus pretutindeni si fiecaruia in parte: „Nu va temeti!”. Noi, romanii, am reusit sa ne invingem frica de dictatura. Am depasit si toate temerile istorice si traditionale care ar fi putut impiedica vizita Voastra.

 

Dumnezeu ne-a harazit sa traim astazi un moment de rascruce, de care suntem inca poate prea aproape pentru a-i evalua adevarata importanta. Se spune ca judecata asupra istoriei cere o anumita perspectiva. Uneori, cand te afli chiar acolo unde se face istoria, nu ai ragazul de a-ti da seama de unicitatea clipei pe care o traiesti.

Prezenta Sanctitatii Voastre in Romania inchide un mileniu de dureroasa separatie si inaugureaza istoria unei dorite reconcilieri. Suntem pe buna dreptate mandri de faptul ca prima piatra a acestei constructii diplomatice si spirituale este asezata aici, in capitala unei tari care apartine Europei prin cultura sa, prin optiunile democratice, prin adancimea radacinilor sale crestine.

Romania pretuieste cu respect si bucurie faptul de a fi gazda primei vizite oficiale intr-o tara majoritar ortodoxa a celui dintai Mare Pontif al Romei si sef al statului Vatican care zideste acest pod mult asteptat intre cele doua parti ale ecumeniei crestine. Ne exprimam increderea ca asemenea poduri de reconciliere si concordie vor fi zidite si cu celelalte Biserici Ortodoxe din Rasaritul Europei spre binele si pacea pentru care ne rugam, impreuna, Tatalui nostru ceresc.