Conferinţă ţinută la Council on Foreign Relations, New York, 23 aprilie 1999
Din istoria unei civilizatii multimilenare se poate invata si astazi
Sud-Estul Europei este astazi scena unei tragedii care ocupa aproape toata constiinta prezentului. El este insa si succesorul unei multimilenare istorii comune. Cele mai indepartate procese istorice care confera acestei regiuni o identitate proprie se situeaza undeva departe in cel de-al saselea mileniu i.H, cand de aici, dinspre Mediterana, Balcani si Dunare, cele mai vechi tehnici agricole, in parte preluate din Orient, in parte inventate pe loc, erau transmise pana in inima Europei. Atunci, in prima mare revolutie din istoria umanitatii, Sud-Estul Europei a fost un factor de unificare si de progres.
O asemenea experienta, repetata de multe ori in mileniile care au urmat, nu trebuie uitata, mai ales astazi, cand formula „Balcanii, butoiul de pulbere al Europei” a revenit in mod tragic in actualitatea imediata.
Socati de gropile comune din Bosnia, de chipurile ravasite ale refugiatilor albanezi din Kosovo, de craterele bombelor care lovesc Serbia, unora le-ar fi poate greu sa creada ca o lunga traditie de civilizatie a dialogului si a coabitarii armonioase s-a nascut si s-a dezvoltat aici vreme de secole. Asa a fost si in generatia parintilor nostri, cand Germania ravasita de ororile nazismului si de bombele Aliatilor amintea cu greu de cealalta fata a Germaniei, cea a lui Goethe si Beethoven. Si totusi, Germania lui Goethe a renascut mai puternica decat oricand, in vreme ce ruinele celui de-al Treilea Reich dainuie doar in memoria noastra ca un memento menit sa opreasca repetarea greselilor generatiilor trecute.
Cuprins intre Carpati, Dunare, Marea Neagra si Mediterana, Sud-Estul Europei a avut un destin aparte, atat ca arie de mare creatie culturala, cat si ca poarta de patrundere a civilizatiei mediteraneene spre interiorul continentului european. A fost inima Imperiului Bizantin si a fost focarul de iradiere a crestinismului spre Rasaritul si Centrul Europei. Marcata apoi de expansiunea otomana, regiunea aceasta a ramas, totusi, o punte intre Occident si Orient. O punte pe care ideile si oamenii din Sud-Estul Europei au circulat in sens invers, indreptandu-se mereu spre zonele de progres si civilizatie din Occidentul in care isi recunosteau aspiratiile.
Liniile de demarcatie care au sfasiat periodic aceasta regiune sunt cicatricele unei istorii pe care marile imperii ale trecutului i-au impus-o printr-o repetata ciocnire si schimbare a granitelor. Imperiul Bizantin si Imperiul Roman, Imperiul Otoman si Imperiul Habsburgic, Rusia tarista si Germania lui Bismarck, Rusia lui Stalin si URSS au luptat (si s-au luptat) mereu, ca sa-si extinda hotarele sau macar sfera de influenta asupra Europei de Sud-Est.
La nord de Dunare, Principatele Romane au avut o istorie intrucatva diferita de cea a Balcanilor. Ca insula de latinitate intr-o mare slava, cu o populatie crestinata inca din epoca romana, ele au gravitat intre Imperiul Bizantin si Occidentul latin. Au reusit sa se opuna cu eficacitate inaintarii armatelor turcesti si sa-si pastreze autonomia in afara Imperiului Otoman. Pe teritoriul Principatelor Romane s-au nascut si s-au dezvoltat aproape toate miscarile de emancipare nationala din Sud-Estul Europei: ale grecilor, bulgarilor, sarbilor si albanezilor.
Dupa primul razboi mondial, Romania a reusit sa devina un catalizator al aliantelor politice din regiune. Ea a dezvoltat relatii foarte apropiate cu Turcia si Grecia, dar si cu Iugoslavia, Albania si Bulgaria. Romania a initiat Antanta balcanica, una din cele mai interesante, chiar daca nu foarte durabile coalitii regionale ale timpului.
Dupa nenumarate razboaie s-a ajuns la divizarea prin Razboiul Rece
Din nefericire, al doilea razboi mondial si apoi Razboiul Rece au facut ca destinul acestei regiuni sa fie din nou marcat de divizare. Sud-Estul Europei a devenit o miza aprig disputata intr-o batalie surda pentru controlul asupra coridorului egeo-adriatic. Consecintele acestei confruntari sunt astazi dureros de vizibile.
Grecia si Turcia au devenit membre ale NATO. Iugoslavia lui Tito a jucat un rol extrem de complex care a facut-o sa para un cap de pod al Occidentului in Balcani. Sub o aparenta de libertate, s-au acumulat tensiuni politice si foarte grave tensiuni interetnice.
Dupa 1990, Iugoslavia parea ca are sansa sa parcurga repede drumul catre democratie, in timp ce se contura pericolul ca Romania sa devina teatrul unor confruntari violente intre romanii majoritari si minoritatile etnice. Realitatea a contrazis aparentele. Intelegind ca tensiunile etnice din Transilvania nu proveneau dintr-o orbire sovina generalizata, ci dintr-un deficit de democratie, societatea civila din Romania, reprezentanti autorizati ai minoritatii maghiare si partidele care atunci se aflau in opozitie (si acum sunt la putere) au facut front comun pentru promovarea unei democratii autentice, care sa ofere minoritatilor garantiile necesare pentru pastrarea propriei identitati, pentru afirmarea aspiratiilor lor in cadrul statului roman. In urma alegerilor din noiembrie 1996 din Romania, s-a creat un cadru institutionalizat pentru dialog politic intre majoritatea romana si minoritatile etnice, prin participarea reprezentantilor acestora in coalitia majoritara din Parlament si Guvern.
O solutie prin dialog, incurajata si sustinuta prin fermitatea democratica a presedintelui Havel s-a gasit si pentru problemele acute, iesite la suprafata dupa rasturnarea comunismului in Cehoslovacia. Un „divort de catifea” intre cehi si slovaci a urmat unei revolutii „de catifea”. Dupa o perioada tensionata, in urma recentelor alegeri din Slovacia, un guvern democrat a luat locul guvernarii nationaliste a lui Meciar si a asociat minoritatea maghiara la guvernarea tarii, dupa modelul inaugurat de Romania in 1996. De asemenea, guvernarea democratica a Presedintelui Stoianov in Bulgaria a determinat progrese importante in rezolvarea politica a problemelor legate de raportul dintre majoritate si minoritatile nationale.
Incercarile de a crea haos politic si confruntari violente au esuat cu atit mai repede, cu cat perspectivele integrarii in lumea democratiilor occidentale au fost mai clare. Polonia, Cehia si Ungaria au progresat mai rapid catre statutul de democratii de tip occidental, fiindca fortele democratice au fost mai puternice si mai structurate decat in alte tari din fostul bloc comunist, dar si pentru ca perspectiva integrarii lor in structurile Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord si ale Uniunii Europene a fost mai sigura.
Succesiunea de razboaie civile in care actuala Iugoslavie a fost antrenata de forte ultra-nationaliste a determinat blocarea reformei economice si a procesului de democratizare, izolarea si lipsa de perspectiva strategica, care si-au gasit acum o expresie disperata in proiectul de aderare la uniunea Rusia-Belarus.
Din pacate, Occidentul nu a identificat national-comunismul ca fiind principalul adversar al lumii libere. S-a intervenit prin actiuni politice si militare punctuale, fara un plan coerent de actiune care sa asigure bazele integrarii acestei regiuni in structuri unificatoare ca NATO sau Uniunea Europeana. Intr-un anume sens, conflictul din Kosovo este pentru national–comunism ultima incercare de a continua sa domine politic, chiar daca aceasta dominatie duce drept in prapastie chiar patria pe care el pretinde ca o apara.
Fara un „plan Marshall” si cu indiferenta amabila a Occidentului, Europa de Sud-Est nu-si poate rezolva problemele
Dificultatile tot mai mari cu care se confrunta reforma economica in tarile din Sud-Estul Europei si costurile ei sociale greu suportabile risca sa suscite nemultumiri crescande din partea populatiei care primeste doar riscurile, nu si avantajele economiei libere.
Planul Marshall a avut, dupa cel de-al doilea razboi mondial, meritul de a dovedi tuturor cetatenilor Europei Occidentale ca democratia nu este doar nobila, morala si superioara dictaturii, ci aducatoare de prosperitate. Un asemenea efort nu s-a facut in Sud-Estul Europei dupa 1989. Devine din ce in ce mai limpede ca situatia economica genereaza nu numai saracie, dar si mari riscuri politice. Ea alimenteaza direct cu voturi formatiunile politice anti-reformiste si national-comuniste. Atitudinea de indiferenta amabila fata de democratiile sud-est europene genereaza un sentiment de descurajare si marginalizare care este folosit si el de catre aceleasi forte ale national-comunismului. De aici si pericolul de a pierde chiar terenul castigat pana acum si de transformare a Europei de Sud-Est intr-un no man’s land speculat de mafii si forte obscure. In contextul involutiilor tragice din Iugoslavia, trebuie sa intelegem ca situatia din Balcani prezinta riscuri enorme pentru pacea si stabilitatea intregii Europe.
Putem construi o zona de pace si dialog interetnic
Sa ne imaginam un capitol de istorie posibila, dar nerealizata. Daca, cel putin dupa incheierea conflictului din Bosnia, s-ar fi facut un efort sistematic de integrare, de sustinere economica si politica a regiunii printr-un plan comprehensiv si coordonat; daca opozitia sarba ar fi fost mult mai activ sustinuta, macar dupa castigarea alegerilor locale in 1996; daca Albania nu ar fi fost lasata in cadere libera iar Romania si Slovenia ar fi fost mai aproape decat sunt astazi de statutul de membri NATO, este evident ca putem presupune ca s-ar fi gasit pana acum o solutie politica a conflictului din Kosovo si, pe un plan mai general, pentru o dezvoltare democratica a intregii regiuni.
Daca analiza sumara pe care am propus-o este corecta, concluzia ei nu poate fi decat una singura: Sud-Estul Europei poate deveni relativ curand o zona de pace, de dialog interetnic si intercultural, cu conditia unui efort concertat al statelor democratice din regiune si al democratiilor occidentale pentru reconstructia economica a acestei regiuni in intregul ei.
Acest efort presupune mai multe directii convergente pentru:
– Solutionarea prin dialog a diferitelor litigii politice din aria sud-est-europeana (problemele inca deschise dintre Grecia si Turcia sau raporturile acesteia din urma cu Uniunea Europeana) si consolidarea solutiilor deja obtinute pe calea negocierilor (raporturile dintre Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si statele vecine ei, de exemplu);
– Consolidarea flancului sudic al NATO, prin invitarea Romaniei, Sloveniei si Bulgariei sa devina membri ai Aliantei, precum si un program intensificat in beneficiul altor state aspirante la calitatea de membru – Albania, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei;
– Gestionarea procesului de integrare europeana in asa fel incat acesta sa nu creeze noi linii de demarcatie si de fractura, ci sa sustina efortul de integrare al statelor din Sud-Estul Europei;
– Consolidarea perspectivelor economice ale democratiilor stabile din regiune, cum sunt Romania si Bulgaria, prin incurajarea explicita si ferma a investitiilor occidentale, prin programe de stimulare a creditelor pe termen lung pentru dezvoltarea infrastructurii si productiei profitabile, prin mecanisme care sa evite impovararea statelor din regiune cu garantii guvernamentale;
– Un plan coerent de reconstructie economica a Iugoslaviei si de creare a bazelor unei cooperari economice in regiune incluzand infrastructuri, sistem bancar, initiative economice comune, sisteme corelate de taxare vamala, armonizarea legislatiei in domeniu; incurajarea aderarii tarilor din zona la structuri de cooperare deja existente si/sau a constituirii unor forme de cooperare proprii de tipul CEFTA, precum si sustinerea cu fonduri adecvate a initiativei de cooperare SEECI;
– Un nou rol, consolidat, al Dunarii, ca artera majora de comunicare intre Europa de Sud-Est si cea occidentala; reorganizarea Comisiei Dunarii pentru a grabi fructificarea potentialului sau intra- si extra-european, mai ales ca vector al relatiei cu Marea Neagra, zona Caspicei si Asia Centrala;
– Conectarea, prin infrastructura moderna, a axei Dunarii cu axa Baltica-Egeea, astfel incat Europa sa-si consolideze unitatea si potentialul de comunicare;
– Sustinerea sistematica a procesului de maturizare a societatii civile, incurajarea, inclusiv materiala, a colaborarii dintre organizatiile neguvernamentale din intreaga arie sud-est-europeana; incurajarea cooperarii culturale si a exprimarii identitatilor culturale specifice.
Prin efort comun, o dezbatere durabila
Cateva principii trebuie sa stea la baza acestei vaste operatii de reconstructie. Inainte de toate, este nevoie de cooptarea sistematica a statelor si societatilor din zona la proiectarea si implementarea programului de reconstructie, astfel incat acestea sa se simta cu adevarat parteneri in proces, sa inceteze de a mai fi doar parte a problemei si sa devina parte a solutiei. O atitudine paternalista nu are cum asigura succesul unei operatii care urmareste, in fond, sa redea pacea, speranta si demnitatea Sud-Estului european.
La fel de necesar este sa fie eliminate din start toate tentatiile hegemonice si concurentiale care ar putea submina acest proces. Concurenta dintre diversii aspiranti la hegemonie in Sud-Estul Europei este cea care a facut din aceasta regiune un „butoi cu pulbere”. Numai logica jocurilor cu castig cumulat, de tip „win-win games” poate oferi, in mileniul spre care ne indreptam, sansa unei dezvoltari armonioase. E limpede, din perspectiva noastra regionala, ca doar o cooperare armonioasa euro-atlantica are forta necesara unei asemenea operatii de anvergura. Fara initiativa si fara prezenta SUA, fara perspectiva pe care doar NATO o poate oferi stabilitatii si securitatii regionale, fara o implicare directa si sistematica a Uniunii Europene si a tuturor statelor membre, in comun, acest proiect nu poate reusi.
Nu exista o solutie germana diferita de o solutie franceza sau italiana a proiectului de reconstructie a Sud-Estului Europei. Exista doar o solutie comuna ca model de cooperare pentru o regiune care are inca o nevoie disperata de un asemenea model pozitiv. Rusia poate fi un protagonist al acestui proiect, dar, bineinteles, nu pe temeiul unor fantasme arhaice, panslaviste sau panortodoxe, ci pe baza unei optiuni comune pentru democratie, toleranta si libera expresie a creativitatii intelectuale si culturale. Pe cat de riscanta este azi acumularea de tensiuni din aceasta zona, pe atat de benefica poate deveni energia pe care o va genera foarte curand incetarea starii conflictuale si mobilizarea resurselor pentru o constructie durabila.
Avand proaspete in memorie imaginile difuzate prin televiziune, veti spune, poate, ca va invit intr-o calatorie utopica. Dar va vorbesc, cu sinceritate, din perspectiva unei tari care la un moment dat risca sa devina si ea o Bosnie, si care, mai degraba prin propriile ei forte, a devenit azi un model pozitiv, asa cum Presedintele Clinton a apreciat in repetate randuri. Increzator intr-un efort comun al tuturor factorilor, constient de riscurile enorme ale esecului, dar si de capacitatea de regenerare pozitiva pe care colaborarea fortelor fidele valorilor libertatii, democratiei si progresului le poate mobiliza, eu cred cu fermitate in vocatia Europei de Sud-Est de a fi o zona a pacii, a prosperitatii economice si a dialogului creator intre culturi si traditii.
