Alocuţiune la deschiderea colocviului Cetăţenia şi democraţia umanistă in faţa noilor circumstanţe, Bucureşti, Palatul Parlamentului, 15 aprilie 1999 

 

Popoare si natiuni

Sfidarile pe care cel de-al treilea mileniu le ridica in fata societatii sunt provocari carora democratia va trebui sa le gaseasca un raspuns. Exista oare o democratie, alta decat cea croita pe masura omului? Nu inseamna ea, democratia, tot ceea ce este mai adanc si cu adevarat uman in viata pe care o construim, barbati si femei, impreuna? Raspunsul corect depinde in buna masura de sensul pe care il dam conceptului de cetatenie. Experienta ultimilor ani arata ca definirea acestuia este o problema dificila pentru toate societatile post-comuniste.

Constitutia sovietica din 1936, din care s-au inspirat normele de drept public din statele totalitare din centrul si estul Europei, folosea acest termen ca echivalent al nationalitatii determinate strict de apartenenta la un stat care ii conferea drepturi, in mare parte iluzorii, si, mai ales, o multime de obligatii. Or, cetateanul este in realitate cu mult mai mult. Odata cu revolutia franceza si cu gandirea constitutionala promovata de ea, el a devenit un membru activ al natiunii, beneficiar al unor drepturi politice, pe care intelege sa si le exercite spre binele Cetatii, al comunitatii in care traieste si al natiunii din care face parte.

Cetateanul este materia prima si indispensabila a natiunii democratice. Caderea regimurilor comuniste ne-a lasat ca mostenire si misiunea, deloc usoara, de a ne insusi aceasta perceptie care si-a demonstrat valentele in democratiile occidentale. Sarcina este dificila deoarece aproape peste tot, in centrul si sud-estul Europei, natiunile, pana nu demult supuse opresiunii totalitarismului, s-au repliat preponderent pe valori etnice. Renasterea memoriei colective a demnitatii etnice, a identitatii lingvistice si culturale a fost si este un proces pozitiv. Fiecare are dreptul la istoria si la destinul sau.

 

Nici mai presus, nici mai prejos de lege

Fara indoiala, popoarele – intelegand prin acestea comunitati de viata, de traditie, de limba, de cultura, chiar si de religie, uneori – au precedat natiunile. Natiunea, in masura in care a pus politicul la baza legaturii sociale si a reglementat statutul juridic al persoanei, s-a dovedit a fi un proiect universal. Natiunea convine, prin urmare, tuturor popoarelor si nu este incompatibila cu istoria nici unuia dintre ele. Pentru ca, in vreme ce popoarele sunt produsele obiective ale unei deveniri istorice, natiunile sunt rezultatul subiectiv al unui demers constitutional. Daca asa stau lucrurile, patriotismul pe care natiunile il revendica din partea cetatenilor poate fi considerat, dincolo de atasamentul izvorat din filiatie si dragoste de tara, un patriotism constitutional in numele caruia cetatenii respecta legile pentru ca le considera drepte si se considera parte in chiar procesul elaborarii lor.

Intr-o societate democratica, intr-un stat de drept, nimeni nu este mai presus de lege. Va trebui, poate, sa adaugam ca, intr-o natiune democratica, nimeni nu trebuie sa fie nici mai presus, dar nici mai prejos de lege. O astfel de natiune nu va accepta discriminari sau injosiri juridice de nici un tip, nici etnice, nici confesionale, nici sociale. Atfel spus, o natiune democratica este o natiune a cetatenilor. Doar cu acest fond democratia capata cu adevarat valoare pentru fiecare individ, el vazand in puterea poporului, puterea oamenilor. Deci si a sa, ca cetatean.

O natiune democratica se construieste in timp, avand mereu, ca reper, cetatenii, si nu statul. Cetateanul este intr-adevar institutia fundamentala a democratiei. Acesta este, de altfel, abecedarul constructiei europene care confera democratiei o miza profund umana.