Conferinţă la invitaţia Societăţii Paasikivi, Helsinki, 27 octombrie 1998

 

Mondializarea si noile tipuri de amenintari

La noua ani de la sfarsitul Razboiului Rece, este evident pentru toata lumea ca pacea nu s-a instalat definitiv dupa disparitia bipolaritatii caracteristice istoriei celor cinci decenii ce au urmat ultimului razboi mondial. Desi ne place sa credem ca razboiul este o experienta a trecutului, suntem nevoiti sa constatam ca el are inca, din pacate, un prezent si chiar un viitor imediat. El pare sa fie astazi unul din centrele nervoase ale mondializarii manifestandu-se, insa, intr-o forma radical diferita de tot ceea ce ne-a aratat pana acum lungul parcurs al conflictelor militare.

Daca tarile vor fi in continuare cucerite sau abandonate, daca vor anexa sau le vor fi smulse teritorii, acestea nu vor urma calea marilor desfasurari militare ce au marcat secolul al XX-lea. Violenta organizata pe campuri de lupta, ce a reprezentat dintotdeauna forma pe care a imprumutat-o razboiul, va fi inlocuita, daca nu este deja, de forme de agresiune mai subtile. Tarile nu vor mai fi invinse pe frontul de lupta, ci la Bursa. Nu batalioanele vor fi anihilate, ci chiar centrii vitali ai economiilor nationale.

Marile decizii pe plan mondial nu mai apartin tipului de mare putere traditionala, ci complexelor economico-financiare. Super-puteri sunt astazi numai acelea care stiu si au mijloacele de a utiliza simultan presiunea economica si influenta politica. Chiar si unele operatiuni internationale ce vizeaza cooperarea, libertatea comertului, investitiile capabile sa induca dezvoltarea si integrarea economica a marginalilor pot fi azi subminate de retelele financiare oculte prin speculatii monetare, trafic ilicit de capital sau plasamente dolosive.

Dusmanii nostri nu mai sunt imperiile si armatele, ci subdezvoltarea, coruptia, pietele financiare clandestine, traficul de droguri si de arme, criminalitatea transnationala, terorismul. Pe termen mediu si lung, amenintarile la adresa securitatii colective carora va trebui sa le facem fata vor semana din ce in ce mai mult cu un razboi de gherila, care combina crima organizata prin instrumente economice si monetare cu contrabanda si terorismul. Aceste amenintari vor veni mai ales dinspre Sud-Est si Sud, dintr-un arc de criza care cuprinde Caucazul, Asia Centrala, Orientul Mijlociu, Zona Golfului si Africa de Nord. Bani negri contra arme, emisari ai fundamentalismului religios, purtatori de bombe si droguri vin in mare masura din aceasta directie.

 

Fundamentalismul religios si extremismul nationalist

Surprinzator este ca vehiculul amenintarilor in curs de globalizare si care inlocuiesc cu cinism Razboiul Rece cu o pace fierbinte ramane unul de tip ideologic. Numele acestor ideologii expansioniste nu mai sunt comunismul si lupta de clasa, ci fundamentalismul religios si extremismul nationalist. Inca si mai surprinzator este faptul ca acestea nu mai bantuie doar la periferia lumii moderne, ci, asemeni comunismului odinioara, se incapataneaza sa cutreiere Europa.

Natiunea nu este numai o chestiune de ideologie colectiva, ci, in egala masura, una de constiinta individuala. Fundamentalismul si ultra-nationalismul incearca sa ne faca sa credem contrariul.

Fara indoiala, reaparitia nationalismului in tarile foste comuniste, fie in forma legitima a afirmarii demnitatii nationale, fie in formele parazitare si violente ale ultranationalismului, este, inainte de orice altceva, o proba indubitabila a esecului totalitarismului, o lectie despre ineficienta proiectelor globale de inginerie sociala. Oprimat timp de decenii de aceasta ideologie uniformizatoare, exclusivista si dogmatica, nationalismul a fost, dupa 1989, pretutindeni in regiune, obiectul unui proces de recuperare necesara si pozitiva a identitatilor colective construite de istorie. Odata cu el au reaparut insa si stravechi conflicte etnice si religioase pe care comunismul nu izbutise decat sa le congeleze.

Forma pozitiva, sau, dimpotriva, conflictuala, in care sentimentul national si-a castigat din nou dreptul la existenta dupa prabusirea sistemului sovietic a depins in principal de doi factori: mai intai de ritmul si profunzimea transformarilor democratice, apoi de trecutul care nu trece, persistand in mare masura in mentalitatea colectiva.

Conflictele care, in anii ’90, au sfasiat unele state foste comuniste din Europa Rasariteana au avut, fara exceptie, o componenta nationala. Amplitudinea si gravitatea distrugerilor au fost direct proportionale cu gradul in care acolo a supravietuit national-comunismul. In Europa de Est si de Sud-Est, fosta nomenclatura de partid si fostele cadre ale politiei politice se folosesc si astazi de arsenalul ultranationalist pentru a pastra puterea sau pentru a reveni la putere. Scopul ascuns este extinderea vechilor privilegii in cadrul nou al economiei de piata, pe care au stiut mai repede si mai bine decat alti actori sociali sa-l utilizeze in propriul lor avantaj.

Uriasa dificultate cu care s-au confruntat sau se confrunta societatile in tranzitie este aceea de a intelege si de a accepta ca democratia poate fi definita si ca o forma de gestionare a incertitudinilor. Sentimentul natural de nesiguranta pe care-l traiesc astazi numeroase categorii sociale din statele post-comuniste este cu atat mai greu de indurat cu cat el succede certitudinilor inoculate si impuse de statul-patron totalitar. Oamenii nu mai depind astazi de grija unui partid unic si de asistenta unui stat omnipotent. Ei invata sa-si poarte singuri grija propriului destin, sa se sprijine unii pe ceilalti si sa accepte ca solidaritatea umana trebuie sa inlocuiasca asistenta oficiala. Din pacate, violenta se dovedeste a fi un factor de organizare micro-sociala deseori mai convingator decat este solidaritatea.

Pe un astfel de taram instabil, nationalismul extremist isi ofera serviciile in calitate de producator absolut de certitudini. In timp ce, intr-un regim democratic, politica se sprijina pe dialog si alegere, pe o morala a tolerantei reciproce, pe participare civica si spirit critic, nationalismul extremist nu are indoieli, nu admite contra-argumente, nu cere participare critica, ci doar adeziune neconditionata. El este inchis, ca si totalitarismul, in logica dizolvarii personalitatii individului intr-o certitudine colectiva de ordin ideologic. El nu are nevoie de argumente. Se hraneste din afirmatii solemne si negari virulente.

 

Adancirea clivajelor intre state

Pare deci ca, in unele societati ale fostului lagar socialist, disparitia unanimitatii organizate de ideologia totalitara a lasat locul exprimarii celor mai diverse particularisme. In formele lor de manifestare observam, de cele mai multe ori, o recuzita a violentei pe care eram obisnuiti sa o atribuim criminalitatii comune: nesocotirea sistematica a legilor, ignorarea granitelor, sfidarea autoritatilor publice, spalare de bani, mobilitate obscura de capitaluri, tranzactii cu substante si materiale ilegale.

Fenomenul este cu atat mai grav cu cat el poate fi pus atat pe seama decalajelor economice, sociale si de mentalitate dintre diferitele state din regiune, cat si pe seama promovarii, in unele dintre aceste societati, a complexelor nationale de superioritate. Exista si cauze ce ar putea fi numite externe, legate intr-o masura diferita de cele dintai.

Decalajele de dezvoltare economica si de consolidare democratica ale diferitelor state central- si est-europene au determinat ca oportunitatile lor de integrare in structurile europene si nord-atlantice sa fie tratate gradual. In acest mod si fara a fi intentionat acest lucru, Occidentul a contribuit la adancirea clivajelor dintre state si la incurajarea adoptarii, in unele state din regiune, a unor formule politice si ideologice invecinate cu nationalismul extremist. Dar, nu intotdeauna, asemenea diferentieri intre statele si natiunile din Europa Centrala si Orientala au fost absolut inocente. Exista si astazi tendinta de a da o vizibilitate si o importanta mult prea mare unor fenomene politice si sociale inevitabile intr-un proces de tranzitie.

Ispita careia multi analisti si politicieni occidentali ii cad prea adesea victime este aceea de a privi conflictele etnice sau chiar problemele neconflictuale ale minoritatilor prin prisma „modelului” crizei interbelice. Cu alte cuvinte, in momente de criza, contradictiile din societatile sarace se exprima in limbajul confruntarilor etnice, religioase sau regionale. Se uita insa ca  infruntarile in jurul chestiunii nationale nu sunt intotdeauna rezultatul saraciei.

Tensiuni comunitare grave, ce ating uneori pragul separatismului, au loc si in unele dintre cele mai dezvoltate societati ale Europei Occidentale. Bogatia poate pune in pericol solidaritatea unei natiuni constitutionale atunci cand cei foarte bogati nu mai vor sa imparta nici o parte din bogatia lor cu cei mai putin bogati decat ei. Bunastarea poate fi si este, adesea, o sursa de exclusivism si de separatism.

 

Logica pacii fara ierarhizari si discriminari

De-a lungul intregii ei istorii, arhitectura Europei s-a modificat prin si ca urmare a unor razboaie. In mod fundamental, avem astazi sansa istorica sa o configuram liber si potrivit unei logici reale a pacii. Tarile Europei Rasaritene, implicate in acest proces, nu mai fac obiectul nici unui fel de segregatie ideologica si nici nu se mai afla sub imperiul vreunei dominatii militare. Ele doresc sa apartina definitiv aceluiasi model de prosperitate, demnitate si democratie al unei Europe unite si solidare.

Succesul unei asemenea intreprinderi depinde in primul rand de modul in care vom sti sa ne impotrivim ideologiilor generatoare de conflict, sa gestionam incertitudinile si spaimele oamenilor, momentele de criza si izbucnirile unor noi focare de violenta si teroare. Pacea trebuie sa devina un bun cu adevarat colectiv, sa refuze ierarhizarile si discriminarile, iar ideologiile – noi sau vechi – sa refuze definitiv intoleranta, exclusivismul, razbunarea si orice alte forme de extremism. Razboaiele nu sunt o solutie. Chiar daca se sfarsesc, suferintele si resentimentele partilor beligerante raman la fel de vii.