Discursuri la primul Forum Global al Noilor Democratii, Taipei, 25 ianuarie 2008

 

 

 

 

Discurs introductiv

Prof.dr. Emil Constantinescu

Preşedintele României 1996 - 2000

 

Iniţiativa convocării unui Forum al Noilor Democraţii în care foşti şefi de state din 4 continente reprezentativi pentru primele schimbări democratice ale puterii din ţările lor să împărtăşească experienţa lor de lideri şi de oameni formaţi în medii culturale diferite este binevenită.

Colapsul comunismului de tip stalinist la sfârşitul secolului XX nu a reprezentat un simplu eşec politic al unor regimuri totalitare ci a fost o revoluţie socială în favoarea pluralismului sociocultural, o afirmare istorică în favoarea complexităţii şi dinamismului opuse rigidităţii economice, colectivismului şi izolării.

Ieşirea din logica bipolară a războiului rece a fost şi este încă o bună ocazie de a trata schimbarile democratice din lumea contemporană nu ca o simplă imitare a occidentului în plan teoretic şi practic ci printr-o abordare creativă care să se delimiteze  atât de teoriile occidentale postmoderne cât şi de reziduurile ideologiei comuniste.

Democraţia rămâne o provocare globală pentru toţi oamenii: pentru cei care trăiesc în regimuri totalitare sau autoritare, pentru cei din statele care parcurg tranziţia posttotalitară ca şi pentru cei din democraţiile avansate.

Chiar dacă ideologiile autoritarismului au pierdut puterea de atracţie, ostilitatea faţă de democraţie nu a dispărut. Grupurile de interese politico economice care îşi văd interesele ameninţate justifică autoritarismul prin pericolul subversiunii interne sau externe, nevoia de ordine şi liniştea socială.

La nivelul fiecărui om istoria modernă ne arată însă că sinergia valorilor individuale pozitive unite prin credinţă în principii morale dă forţă unei naţiuni, nu supunerea oarbă faţă de un conducător salvator.

Democraţia poate fi percepută ironic, tratată cinic sau ignorată tragic dar rămâne în esenţă o formă a cunoaşterii de sine.

 

 

Discurs principal

 

Democratizarea Europei fost comuniste: proiect politic, resurecţie morală sau adaptare pragmatică?

De la 1 ianuarie 2007 zece state fost comuniste din Europa central- estică sunt membre depline ale U.E., fiind calificate prin Tratatul de aderare drept democraţii consolidate, cu economii de piaţă funcţionale. Cele aproape două decenii de la prăbuşirea dictaturilor comuniste reprezintă un timp suficient pentru conturarea unei cronici a schimbărilor radicale de regim politic cu impact considerabil în lumea contemporană.

Cronica unui deces neanunţat

Dacă politica este definită în mod curent ca „arta posibilului”, atunci democratizarea Europei fost comuniste poate fi încadrată în ceea ce Havel numea „arta imposibilului”. Prăbuşirea prin implozie a blocului comunist în urma unor mari mişcări populare a luat prin surprindere pe toată lumea - în Est ca şi în Vest. Într-o carte publicată în 1984, „Will More Countries Become Democratic”, Samuel Huntington afirmase sentenţios că posibilitatea ca în ţările Europei de Est să se instaureze regimuri democratice este practic nulă. Indistructibilitatea imperiului sovietic părea atât de sigură încât la adăpostul tezei inutilităţii, orice cercetare asupra perspectivelor schimbării era blocată ab initio. Drept consecinţă, lipseau evaluări teoretice asupra modalităţilor de înlocuire a regimurilor totalitare de tip comunist mai perverse decât cinicele dictaturi de dreapta. Lipseau şi modele privind tranziţia la economia de piaţă simultan cu tranziţia politică. Proiecţia a „ceea ce va urma după” nu era prea clară nici în cancelariile occidentale, unde politica de înarmare accelerată a lui Reagan se limita la slăbirea din punct de vedere economic a URSS-ului şi, pe cale de consecinţă, a pericolului militar din Est. Iar celebra întâlnire Bush- Gorbaciov de la Malta nu a mers nici un moment mai departe de acceptarea politicii de Perestroika iniţiată de Mihail Gorbaciov.

Nici din zona corporatistă nu veneau presiuni pentru schimbare. Marile corporaţii occidentale erau mulţumite de marja de siguranţă pe care regimurile totalitare comuniste o asigurau recuperării profitului pentru investiţiile lor acolo şi de stabilitatea pe care Uniunea Sovietică, slăbită şi cooperantă, o putea oferi comerţului mondial dominat de ele.

Singurul proiect politic disponibil în acel moment – Perestroika - urmărea de fapt salvarea URSS din marasmul economic, prin eliberarea de povara susţinerii din punct de vedere energetic a statelor satelite din Europa estică. Conducători comunişti ai acestor state se opuneau însă cu înverşunare oricăror reforme în plan politic şi chiar economic şi, în mod paradoxal, cu excepţia lui Nicolae Ceauşescu, chiar şi unei independenţe mai mari faţă de URSS.

Aşa încât pot afirma cu hotărâre că meritul prăbuşirii regimurilor totalitare comuniste aparţine popoarelor din acele ţări. Anul 1989 a fost unul din momentele astrale ale istoriei omenirii, când milioane de oameni şi-au riscat libertatea şi viaţa pentru un ideal.

O naştere pe câmpul de luptă

Democraţia este morală, după Popper, pentru că „îngăduie schimbarea guvernanţilor fără vărsare de sânge”. Mişcările populare din 89- 90 au lărgit conceptul, dovedind că într-un secol al pragmatismului şi consumismului temeiul moral poate transcede democraţia pe care astfel o precede şi o întemeiază. Evenimentele din anii 89- 90 au arătat că atunci când zeci de mii, sute de mii şi apoi milioane de oameni supuşi la izolare în ţări şi comunităţi diferite ies simultan în stardă nu pentru revendicări economice sau sociale ci pentru libertate, adevăr, dreptate, regimurile totalitare devin neputincioase. Ele pier când cel mai sigur instrument, frica celor oprimaţi, e învinsă chiar şi temporar de credinţă. Cei care în acei ani am fost în stradă putem depune mărturie pentru aceasta.

Acelaşi Popper, şi mai târziu Havel, dezvoltă ideea moralităţii democraţiei ca un cadru în care, schimbând lumea, te schimbi pe tine însuţi, putând accepta şi propriile tale erori. Plecând de la această idee putem face o distincţie clară între mişcările pro-democratice din anii 89-90 şi mişcările extremiste pro-totalitare de dreapta sau de stânga care au marcat în mod tragic, în prima parte a secolului XX, destinul aceloraşi tări şi popoare. Este diferenţa dintre fanatism şi curajul de a lupta pentru valorile eterne ale omului. Aici putem găsi cheia caracterului paşnic al tuturor schimbărilor din Europa de Est, inclusiv în excepţia sângeroasă din România, unde victimele au fost rezultatul exclusiv al represiunii forţelor armate şi ale poliţiei politice comuniste.

Sfatul ursitoarelor

Odată regimurile comuniste doborâte, fundamentul moral al schimbării avea să devină o sursă de risc. Managementul speranţelor este dificil pentru că entuziasmul a fost întotdeauna în istorie o resursă perisabilă, mai ales atunci când iese la iveală diferenţa dintre idealurile care te angajează şi iluzii, cu a căror responsabilitate sunt întotdeauna încărcaţi alţii. În aceste condiţii, retorica succesului a fost repede înlocuită de retorica eşecului. Şi după o foarte scurtă perioadă euforică, „sfârşitul (liberal) al istoriei”, lovitura a venit de unde ne aştepatm mai puţin. De la elitele intelectuale occidentale, care au înlocuit optimismul cu o stare sumbră de pesimism anxios. Un tânăr cercetător la Princeton University, Aurelian Crăiuţu, face într-o splendidă carte de filosofie politică, „Elogiu libertăţii”, o trecere în revistă a modului în care a fost tratată revoluţia din Europa de Est în mediile academice americane: „un moment de nebunie”, „distrugere necreatoare”, „unul din momentele pierdute ale istoriei”, „noul barbarism”, „cutia Pandorei”, „extincţia la scară de masă”, „un gigantic act de bootsrapping”, „situaţie de tip Speenhonilond”, „nachholende Revolution” (care nu a adus nimic nou), „revolte contrarevoluţionare”, „refoluţie”, „revoluţie neterminată”, „revoluţie conservatoare”. Trecând peste excesul de metafore, se poate sesiza cantonarea în spaţiul des invocat al „pericolului şi perversităţii”. Aş adauga, al frustrării: ceea ce nu a fost prevăzut nu se poate produce iar ceea ce nu înţelegem nu există sau e rău.

Ca rector al Universităţii din Bucureşti, aveam să descopăr repede în călătoriile europene că Zidul Berlinului avea şi o altă faţă decât cea pe care o ştiam noi şi că „necunoaşterea celuilalt” era mai mare dinspre Vest spre Est decât dinspre Est spre Vest. În acelaşi timp, ca „visiting profesor” la Duke University în 1991-1992 precum şi cu ocazia mai multor conferinţe prezentate în universităţi americane am sesizat, în spatele amabilităţii politicoase, interesul scăzut pentru ceea ce noi credeam că schimbase lumea în acei ani. Aproape toate temele de cercetare în ştiinţele politice, sociologie sau istorie recentă priveau cel de-al II-lea Război Mondial şi războiul din Vietnam. Acest slab interes avea să-mi fie confirmat abia în 1996 de eseul lui Jeffrey Isaac, „The Strange Silance of Political Theory” (Ciudata tăcere a teoriei politice) pe care el o mai numeşte şi „tăcere asurzitoare”. Au existat, desigur, şi excepţii şi îmi fac datoria de a aminti planul economic al Jeffries Sachs din 1991, un angajament pozitiv al laureatului Nobel pentru economie în favoarea ţărilor din Est catalogat şi el rapid ca „o nouă ispită totalitară”.

Am întreprins această tardivă trecere în revistă nu din cauza unor frustrări din trecut, ci pentru a acorda o cuvenită reparaţie morală elitelor intelectuale din Est. Şi, în acelaşi timp, pentru a trage atenţia liderilor şi actorilor viitoarelor democraţii că vor trebui să se bazeze în primul rând pe ei înşişi.

Actul de botez

Marea şansă a popoarelor din estul Europei eliberate de comunism a fost propria lor elită intelectuală, care a respins teoria gorbaciovistă a reformelor limitate controlate de partidul unic comunist şi a avansat un program de reforme politice şi economice radicale în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria sau ţările baltice. În vidul de putere creat după înlăturarea vechii nomenclaturi comuniste în zona de decizie politică şi economică au fost propulsate în conducerea statului personalităţi consacrate din mediile universitare, literare, ştiinţifice. Ei au elaborat un proiect politic care, într-adevăr, urma modelul vest-european şi nord-american, dar în condiţii diferite şi dificile.

Cardul de identitate

Dacă sunt întrebat astăzi care este garanţia democraţiei, răspund fără ezitare: un sistem pluralist reprezentat prin partide puternice cu ideologii bine definite, capabile să asigure o alternanţă la putere şi o societate civilă care să controleze puterea, oricare ar fi ea.

Ferma subliniere a rolului partidelor poate părea curioasă pentru o persoană care provine din mediul academic, care a fost ales preşedintele republicii candidând din partea unei largi coaliţii de partide şi asociaţii civice fără a fi membrul unu partid, care a refuzat să-şi construiască un partid propriu, prezidenţial, şi care s-a reîntors în societatea civilă. Poziţia mea este rezultatul experienţei dobândite de-a lungul vieţii într-un regim totalitar şi de-a lungul a aproape două decenii de tranziţie spre democraţie.

Bolile copilăriei

Dizidenţa anticomunistă din Europa Centrală şi Sud-Estică şi uriaşele mişcări populare de la sfârşitul deceniului 8 al secolului trecut s-au construit sub sloganurile: alegeri libere, constituţii democratice, libertatea presei. Realitatea de după prăbuşirea dictaturilor comuniste ne-a arătat că ceea ce noi ridicasem la rangul de mituri erau condiţii necesare dar nu suficiente pentru o democraţie reală. Mai mult, ne-am dat seama destul de repede că ele erau folosite cu abilitate de fosta nomenclatură comunistă şi de fosta poliţie politică pentru a pune în scenă o „imitaţie de democraţie”. Noile constituţii democratice, alegerile libere şi o bună parte din presa „liberă” deveneau instrumente de promovare a intereselor noii oligarhii în formare.

Experienţa fostelor ţări comuniste din Europa central sud estică ilustrează cum constituţiile democratice nesprijinite de instituţii democratice active – partide politice, asociaţii civile – ci limitate doar la actul guvernării nu duc la libertate politică.

Tranziţia spre democraţie a trebuit să se confrunte cu mentalitatea generată în perioada comunistă de dizolvare a libertăţii politice individuale în „puterea poporului” şi în „consensul naţional”.

Psihologia maselor era mai degrabă pregătită pentru a preda societatea unui nou conducător salvator. Tentaţia unui regim prezidenţial care să aplice democraţia directă prin referendumuri pregătite prin mesaje populiste era în acord cu mentalul colectiv. Democraţia reprezentativă putea fi ucisă din faşe.

Cu mult înainte de comunism, Oscar Wilde înţelesese că  puterea poporului poate însemna „ciomăgirea poporului de către popor şi pentru popor”. În România aveam să simţim la propriu ce înseamnă această ciomăgire. Guvernarea neocomunistă care confiscase puterea după dărâmarea dictaturii prin revoltă populară avea să aducă mase de mineri în Capitala ţării pentru a-i înăbuşi pe protestatarii care nu erau dispuşi să înţeleagă consensul naţional sub forma unui front unic naţional condus tot de foştii comunişti.

Politica consensului şi a sloganului: „cine nu e cu noi, e împotriva noastră” este un pericol mortal pentru democraţie şi, pentru a-l contracara, a fost esenţială constituirea unor noi identităţi politice şi civice capabile să negocieze înţelegeri pentru a proteja întâlnirea dintre democraţie şi pluralism. Spaţiul civic a fost în Europa de Est sediul privilegiat al evoluţiei de la colectivismul societăţilor totalitare la spiritul comunitar al democraţiilor consolidate. Această dificilă evoluţie nu poate însă ocoli recuperarea personalităţii individuale înainte de formarea spiritului asociativ.

O dificultate neaşteptată în elaborarea proiectului politic al tranziţiei a venit din suprapunerea în timp a colapsului dictaturilor comuniste est europene cu o dispută teoretică, care a marcat în plan filozofic sfârşitul secolului XX. Este vorba de disputa dintre modernismul monist şi pluralismul postmodern sau, mai exact, de disputa dintre adepţii politicilor asemănării şi cei ai politicii diferenţei.

Ideologia de stânga s-a bazat pe politica asemănării, generată de conştiinţa comună care ar deriva din apartenenţa la aceeaşi clasă socială. Politica de clasă a exclus diferenţele de sex, rasă, etnie şi a congelat conflictele potenţiale fără să le rezolve vreodată. Tranziţia postcomunistă s-a trezit în faţa exploziei simultane a tuturor acestor conflicte.

Excesul postmodernist exclude însă şi el apelul la natura umană, raţiune sau lege morală care este fundamental pentru renaşterea spirituală şi morală.Prin exagerarea politicii diferenţei la grupuri din ce în ce mai mici şi contradictorii, Occidentul ne arăta cum se poate ajunge şi la ceea ce Roth a numit politicile indiferenţei.

Iată de ce reconstrucţia partidelor politice, ca piloni ai democraţiei reprezentative pluraliste, a fost necesară pentru a contracara atât tendinţele integratoare ale ideologiilor totalitare de dreapta sau de stânga, cât şi pentru contracararea tendinţelor de fărâmiţare excesivă ale postmodernismului.

Reformelor politice li s-a prezis eşecul, ca şi celor economice. Ralf Dahrendorf scria în 1990, în „Reflecţii asupra revoluţiei în Europa”: „ Suntem martorii unui proces de disoluţie în care nimic nu vine să înlocuiască structurile vechi ... Cum pot apărea partidele politice ... când cele vechi, din 1946, şi cele vechi, din perioada interbelică, nu au nicio legătură cu prezentul, iar noile partide sunt incapabile să găsească suportul necesar?”.

Carnetul de conducere

          Naşterea sau renaşterea partidelor politice a fost fundamentală pentru crearea democraţiei reprezentative şi pentru consolidarea instituţiilor statului. Faptul că ele au asigurat funcţionarea regimului democratic pluralist nu înseamnă că au contribuit şi la buna lui funcţionare. Bazate în principal pe personalitatea liderului şi conduse de anturajul său, ele nu au fost capabile să instaureze, în multe cazuri, o relaţie consistentă cu un electorat constituit pe afinităţi sociale sau ideologice.

          Ca o trăsătură generală, pentru Europa central-estică putem distinge trei etape: tentativa constituirii unui front popular (ca o variantă a partidului unic), explozia numărului de partide şi reducerea numerică tinzând spre modelul european (franco-german) cu 4-5 partide parlamentare. Până la consolidarea concentrării electoratului la un număr rezonabil de partide, guvernarea s-a făcut, în toate ţările foste comuniste, pe baza unor majorităţi consensuale fragile.

          Întărirea partidelor prezintă şi riscul transformării democraţiei într-o partidocraţie. După D. Barbu, tipul de scrutin pe listă dă naştere unui sistem partizan de selecţie a candidaţilor care premiază ataşamentul faţă de partid în defavoarea fidelităţii faţă de electorat şi penalizează independenţa de gândire.

          O asemenea evoluţie a partidelor, dacă ne este amendată printr-un vot uninominal sau mixt, poate creea o ruptură între partide şi societatea civilă, cu efecte negative asupra procesului de consolidare a democraţiei. Este necesar un nou efort din partea societăţii civile pentru a impune partidelor o relaţie corectă cu cetăţenii.         

Mesaj la ceremonia de absolvire

          Mesajul preşedinţilor care au fost angajaţi direct în schimbările democratice din statele Europei central-sudestice şi care au venit în politică din elitele intelectuale este mult mai pozitiv decât cel care vine din partea teoreticienilor care interpretează azi fenomene la care nu au participat. Este un mesaj care poate oferi actorilor angajaţi azi în democratizarea regimurilor totalitare şi autoritare un suport bazat în egală măsură pe concepte şi pe o experienţă a riscurilor asumate, trăită la cald.

Lecţia pe care noi am învăţat-o din mers spune că o societate democratică avansată trebuie să prezinte câteva caracteristici esenţiale precum: complexitate politică, dar şi includere politică; o economie de piaţă funcţională, dar şi o dispersare largă a bogăţiei, educaţiei, puterii şi autorităţii; un control public asupra agendei politice în care cei afectaţi de o decizie să poată participa la deliberările din jurul ei; respect reciproc pentru autonomie şi diferenţă, un ataşament general al cetăţenilor faţă de tipul de organizare statală care poate susţine şi încuraja diversitatea, fără să provoace resentimente.

Desigur, acesta este un tablou ideal. Construcţia democratică este însă  un proces deschis şi multe din condiţiile rigide asociate democraţiei reflectă doar eşecuri şi resentimente ale democraţiilor occidentale, într-o lume în schimbare continuă.

          Închei cu o veste bună: cultura politică cunoaşte evoluţii rapide în momente de cumpănă ale istoriei care pot schimba destinul unui popor. „Nimic nu poate opri o idee căreia i-a venit timpul” scria V. Hugo, care a trăit un astfel de moment la mijlocul secolului XIX..

          Noi l-am trăit, la rândul nostru, în ultimul deceniu al secolului XX.

          Forumul Noilor Democraţii s-a constituit pentru ca tot mai mulţi să-l poată trăi, la începutul secolului XXI.

 

Discurs final

 

La finalul primei ediţii a Forumului Noilor Democraţii ce mesaj ar putea transmite, foştii preşedinţi care au avut şansa să restaureze sau să instaureze democraţia după regimuri autoritare sau totalitare? Ce mesaj pentru actualii sau viitorii şefi de stat care ar dori să urmeze această cale şi ce mesaj pentru popoarele care ar opta pentru o societate democratică?

Primilor, le-aş spune că numai democraţiile garantează statutul de fost şef de stat. Europa centrală aflată timp de şase decenii sub regimuri totaliare nu i-a cunoscut.  Şefii de stat au fost fie asasinaţi fie au rămas în funcţie până la moarte. După care au fost eliminaţi din istorie pentru a face loc ambiţiilor exclusiviste ale noului şef. Numai în democraţii, liderii care respectă regulile statului de drept se pot bucura de viaţă, de libertate şi de prestigiu.

Popoarelor care-şi doresc democraţie, le voi spune cu sinceritate că aceasta are un preţ social pe care ele trebuie să-l plătească. În multe ţări este favorizată teza „stomacului plin”, conform căreia drepturile economice trebuie să aibă prioritate în faţa celor politice şi civile. Consider această teză eronată pentru că drepturile civile şi politice sunt necesare din cel puţin trei motive: pentru dezvoltarea economică, pentru păstrarea ordinei sociale şi de drept şi, în fine, sunt necesare pentru ele însele pentru că numai ele creează sistemul de valori individuale care ne defineşte ca oameni liberi.

Acest ultim argument atinge un punct sensibil: care sistem de valori? Ne aflăm în Extremul Orient unde a înflorit cea mai veche civilizaţie a lumii, cu un sofisticat sistem moral şi social, astfel că nu putem vorbi numai despre instituţiile democratice fără a aborda etosul democraţiei.

Perspectiva chineză asupra lumii a fost modelată de idealul taoist al armoniei universale, de idealul omului compasional din confucianism şi de bunăvoinţa universală a budismului. Poate ea accepta conceptul democraţiei creat de civilizaţia europeană occidentală ale cărei rădăcini sunt credinţa iudeo-creştină, filozofia greacă şi dreptul roman? Răspunsul meu afirmativ se bazează pe acordul asupra a două valori fundamentale: adevărul şi libertatea.

Confucius a răspuns la întrebarea „cum să slujesc un prinţ?”: „spune-i adevărul, chiar dacă îl supără.”, în timp ce budiştii au dezvoltat ideea libertăţii alegerii.

În Vechiul Testament, Dumnezeu îi spune omului „tu alegi”, iar Isus proclamă „cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi”.

Mă aflu spre sfârşitul unei vieţi care a traversat trei dictaturi, o revoluţie plătită cu sânge şi o tranziţie spre democraţie plătită cu sacrificii sociale. Cred că idealul democraţiei este: posibilitatea alegerii după ce cunoşti adevărul.