Alocuţiune
la al II-lea Forum „Europa – Ucraina”, Kiev, 29 februarie 2008
Intervenţia
mea este o tentativă de a descifra ce poate aduce nou cel de-al doilea
Forum Europa – Ucraina de la Kiev 2008 faţă de primul, de la Krynika din
2007. Ambele au identificat corect provocările din faţa cooperarii
Uniunea Europeană - Ucraina. Am studiat atent dezbaterile ce au avut loc
şi, după părerea mea, atât provocările cât şi problemele pe care acestea
le crează sunt aceleaşi pentru UE şi pentru Ucraina. Ele ar fi fost
aceleaşi şi dacă Uniunea Europeană şi Ucraina le-ar fi înfruntat separat.
Ca să fac o anologie cu competiţiile de gimnastică artistică,
cooperarea dintre Uniunea Europeană şi Ucraina seamănă cu proba de la
paralele inegale. Altfel spus, se postează în aceeaşi poziţie dar cu
punct de sprijin la altitudini diferite, ceea ce face exercitiul mai
dificil dar şi mai interesant.
Cum spuneam,
inventarul principalelor provocări raportat la evoluţia lumii
globalizate este făcut: creşterea economică, consolidarea statului de
drept, corupţia, birocraţia, instabilitatea politică, securitatea
naţională, conservarea identităţii. Văzut din est, modelul european are
acum, în 2007, un aspect diferit faţă de perioada Războiului Rece.
Atunci, pentru popoarele din Imperiul Sovietic, lucrurile se
vedeau antagonic. În estul Europei: dictatură, economie
planificată de stat; consecinte: regres şi sărăcie. In vestul Europei:
democraţie şi economie de piaţă; consecinţe: progres şi prosperitate.
Alb şi negru, fără nuanţe. Când au obţinut informaţia necesară,
naţiunile din est au optat masiv pentru modelul vestic şi au acceptat să
plătească un preţ social greu pentru schimbare. La 19 ani de la
prăbuşirea regimurilor comuniste din estul Europei răspunsul la
provocari este mai nuanţat. Şi estul dar şi vestul Europei au evoluat
într-un sistem cu geometrie variabilă, adaptându-se la schimbări.
Această adaptare va fi necesară şi într-un viitor în care va trebui să
ţinem permanent cont atât de schimbările din Uniunea Europeană şi
Ucraina pe de o parte, cât şi de schimbările din lumea globalizată pe de
altă parte. Modelul european este acum în competiţie pe plan global cu
alte modele politico-economice, cum sunt cele ale regimurilor autoritare
care au adoptat economia de piaţă sau al regimurilor oligarhice cu
democraţii formale, care prezintă şi ele popoarelor oferte de progres
economic şi prosperitate. Interesul pentru modelul european poate fi
menţinut dacă privim fiecare răspuns la provocările contemporane ca o
alegere pe termen lung.
-
Creşterea economică, ca o
alegere între o dezvoltare sălbatică cu epuizarea resurselor şi o
dezvoltare durabilă cu respectul mediului înconjurător.
- Statul de drept, ca
opţiune pentru o legislaţie predictibilă şi instituţii funcţionale
versus anarhie care poate derapa în autoritarism.
- Politica, ca o
opţiune între o viziune asupra interesului naţional şi strategii de
acţiuni publice pe termen lung versus populism ca o ofertă demagogică
pentru câştigarea şi menţinerea puterii personale. De fapt, o alegere
politică versus antipolitică.
- Corupţia, ca o
deturnare a profitului provenit din creşterea economică spre un grup
limitat de interese, printr-un sistem oligarhic versus dirijarea
transparentă a profitului prin buget către sectoarele de interes
general: educaţie, cultură, infrastructură, protecţie socială.
- Birocraţia,
conservarea privilegiilor administratiei versus slujirea cetăţenilor.
- Identitatea
naţională, ca opţiune între valorile culturale, credinţe religioase
fundamentate pe memoria istoriei şi dezintegrarea spirituală şi
alienarea individuală şi colectivă pe de altă parte.
- Securitatea
naţională, ca un răspuns la ameninţările contemporane prin izolare
versus integrare într-un sistem comun de apărare şi prevenire.
Repet, Uniunea
Europeană are numeroase vulnerabilităţi, este un model departe de a fi
perfect, dar care a dovedit că poate fi perfectibil. Adeziunea pentru
proiectul UE – 90% în Ucraina şi 80% în România (înainte şi după
aderare) – indică un bun instinct al poporului care a ales corect chiar
în absenţa unei cunoaşteri în detaliu al proiectului politic al
integrării. S-ar putea adăuga şi o constatare neplăcută pentru liderii
politici naţionali: senzaţia populaţiei că Uniunea Europeană ar putea
apăra mai bine interesele cetăţenilor decât proprii lor conducători.
Plecând de la această situaţie, ideea pe care am utilizat-o în România
şi pe care am auzit-o şi în Ucraina, să construim proiectul european în
ţara noastră pentru că reformele le facem pentru noi şi nu pentru UE,
are un profund sens al demnităţii naţionale. Cu astfel de abordare putem
înfrunta şi presiunea timpului. Din experienţa noastră vă pot spune că
după începerea negocierilor, viteza încheierii capitolelor de negociere
cu Uniunea Europeană nu mai este un element esenţial. În cei doi ani de
întârziere România s-a putut pregăti mai bine, ceea ce a atenuat şocul
prin care au trecut în primul an după aderare celelalte ţări integrate
din est.
În incheiere, doresc
să abordez un element care este mai putin discutat când se analizează
specificul integrării diferitelor ţări în Uniunea Europeană şi anume
dimensiunea. Dacă nu este discutat prea mult public, din motive de
„corectitudine politică”, vă pot spune în mod sigur că factorul
dimensiune este serios evaluat în cancelariile occidentale. În momentul
în care am fost ales Preşedintele României şi am accelerat decisiv
procesul de integrare în NATO şi Uniunea Europeană am ştiut că şansele
noastre depind de cele ale Poloniei. Am plecat de la premisa că fără
Polonia nu ar fi existat un proiect de lărgire a NATO şi UE cu adevărat
important pe plan european şi mondial. România este a şaptea ţară din
Uniunea Europeană din punct de vedere al numărului populaţiei. Cu 22 de
milioane de locuitori, ea urmează Poloniei, cu 38 de milioane şi - cu
exceptia Olandei, 16 milioane - celelalte 19 ţări din UE au populaţia
cuprinsă între 10 milioane si 400.000. Nu vreau prin aceasta să
subestimez rolul performanţelor economice şi sociale în care de pildă
Luxemburgul, Irlanda, Danemarca, Olanda, Austria sau Belgia se află pe
primele locuri. Vreau doar să vorbesc despre potenţialul de dezvoltare
pe care numărul de locuitori şi suprafaţa îl pot susţine. În 1997,
primul act de politică externă al mandatului meu dupa reconcilierea
istorică cu Ungaria, a fost încheierea Tratatului de Stat cu Ucraina şi
participarea, la iniţiativa Poloniei, la construcţia unei Trilaterare
de concertare diplomatică Polonia – Romania - Ucraina. În 1999, în
momentele dificile ale intervenţiei NATO în Serbia, Polonia, România şi
Ucraina reprezentau deja o placă de stabilitate în Europa centrală, ca
un model posibil pentru conflictele violente din Balcani. De aici se
desprind doar două concluzii care cred că pot fi interesante pentru
prietenii ucrainieni. Prima: importanţa bunelor relaţii cu toţi vecinii,
pentru a nu induce situaţii conflictuale în interiorul şi la exteriorul
Uniunii Europene. A doua: atingerea unui grad de ireversibilitate a
reformelor acceptate de populatie care să prevină pericolul unei
destabilizări al politicii economice sau sociale a Uniunii Europene.
Dacă Ucraina ar fi în
acest moment integrată în Uniunea Europeană, ar fi cea mai mare ţară din
Uniunea Europeană din punct de vedere a suprafeţei şi a cincea din punct
de vedere a populatiei. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere
obţinem o imagine mai bună a responsabilităţii îndeplinirii criteriilor
de aderare dar şi asupra unui viitor în care Ucraina, alături de Polonia
şi România, pot asigura în estul Uniunii Europene şi în NATO o zonă de
stabilitate şi dezvoltare durabilă care să contribuie la întărirea
rolului UE într-o lume globală în continuă schimbare.