Alocuţiune la al II-lea Forum „Europa – Ucraina”, Kiev, 29 februarie 2008

 

Intervenţia mea este o tentativă de a descifra ce poate aduce nou cel de-al doilea Forum Europa – Ucraina de la Kiev 2008 faţă de primul, de la Krynika din 2007. Ambele au identificat corect provocările din faţa cooperarii Uniunea Europeană - Ucraina. Am studiat atent dezbaterile ce au avut loc şi, după părerea mea, atât provocările cât şi problemele pe care acestea le crează sunt aceleaşi pentru UE şi pentru Ucraina. Ele ar fi fost aceleaşi şi dacă Uniunea Europeană şi Ucraina le-ar fi înfruntat separat. Ca să fac o anologie cu competiţiile de  gimnastică artistică,  cooperarea dintre Uniunea Europeană şi Ucraina seamănă cu proba de la paralele inegale. Altfel spus, se postează în aceeaşi poziţie dar cu punct de sprijin la altitudini diferite, ceea ce face exercitiul mai dificil dar şi mai interesant.

Cum spuneam, inventarul principalelor provocări raportat la evoluţia lumii globalizate este făcut: creşterea economică, consolidarea statului de drept, corupţia, birocraţia, instabilitatea politică, securitatea naţională, conservarea identităţii. Văzut din est, modelul european are acum, în 2007, un aspect diferit faţă de perioada Războiului Rece. Atunci, pentru popoarele din Imperiul Sovietic, lucrurile se vedeau antagonic. În estul Europei: dictatură, economie planificată de stat; consecinte: regres şi sărăcie. In vestul Europei: democraţie şi economie de piaţă; consecinţe: progres şi prosperitate. Alb şi negru, fără nuanţe. Când au obţinut informaţia necesară, naţiunile din est au optat masiv pentru modelul vestic şi au acceptat să plătească un preţ social greu pentru schimbare. La 19 ani de la prăbuşirea regimurilor comuniste din estul Europei răspunsul la provocari este mai nuanţat. Şi estul dar şi vestul Europei au evoluat într-un sistem cu geometrie variabilă, adaptându-se la schimbări. Această adaptare va fi necesară şi într-un viitor în care va trebui să ţinem permanent cont atât de schimbările din Uniunea Europeană şi Ucraina pe de o parte, cât şi de schimbările din lumea globalizată pe de altă parte. Modelul european este acum în competiţie pe plan global cu alte modele politico-economice, cum sunt cele ale regimurilor autoritare care au adoptat economia de piaţă sau al regimurilor oligarhice cu democraţii formale, care prezintă şi ele popoarelor oferte de progres economic şi prosperitate. Interesul pentru modelul european poate fi menţinut dacă privim fiecare răspuns la provocările contemporane ca o alegere pe termen lung.

- Creşterea economică, ca o alegere între o dezvoltare sălbatică cu epuizarea resurselor şi o dezvoltare durabilă cu respectul mediului înconjurător.

- Statul de drept, ca opţiune pentru o legislaţie predictibilă şi instituţii funcţionale versus anarhie care poate derapa în autoritarism.

- Politica, ca o opţiune între o viziune asupra interesului naţional şi strategii de acţiuni publice pe termen lung versus populism ca o ofertă demagogică pentru câştigarea şi menţinerea puterii personale. De fapt, o alegere politică versus antipolitică.

- Corupţia, ca o deturnare a profitului provenit din creşterea economică spre un grup limitat de interese, printr-un sistem oligarhic versus dirijarea transparentă a profitului prin buget către sectoarele de interes general: educaţie, cultură, infrastructură, protecţie socială.

 - Birocraţia, conservarea privilegiilor administratiei versus slujirea cetăţenilor.

 - Identitatea naţională, ca opţiune între valorile culturale, credinţe religioase fundamentate pe memoria istoriei şi dezintegrarea spirituală şi alienarea individuală şi colectivă pe de altă parte.

 - Securitatea naţională, ca un răspuns la ameninţările contemporane prin izolare versus integrare într-un sistem comun de apărare şi prevenire.

Repet, Uniunea Europeană are numeroase vulnerabilităţi, este un model departe de a fi perfect, dar care a dovedit că poate fi perfectibil. Adeziunea pentru proiectul UE – 90% în Ucraina şi 80% în România (înainte şi după aderare) – indică un bun instinct al poporului care a ales corect chiar în absenţa unei cunoaşteri în detaliu al proiectului politic al integrării. S-ar putea adăuga şi o constatare neplăcută pentru liderii politici naţionali: senzaţia populaţiei că Uniunea Europeană  ar putea apăra mai bine interesele cetăţenilor decât proprii lor conducători. Plecând de la această situaţie, ideea pe care am utilizat-o în România şi pe care am auzit-o şi în Ucraina, să construim proiectul european în ţara noastră pentru că reformele le facem pentru noi şi nu pentru UE, are un profund sens al demnităţii naţionale. Cu astfel de abordare putem înfrunta şi presiunea timpului. Din experienţa noastră vă pot spune că după începerea negocierilor, viteza încheierii capitolelor de negociere cu Uniunea Europeană nu mai este un element esenţial. În cei doi ani de întârziere România s-a putut pregăti mai bine, ceea ce a atenuat şocul prin care au trecut în primul an după aderare celelalte ţări integrate din est.  

În incheiere, doresc să abordez un element care este mai putin discutat când se analizează specificul integrării diferitelor ţări în Uniunea Europeană şi anume dimensiunea. Dacă nu este discutat prea mult public, din motive de „corectitudine politică”, vă pot spune în mod sigur că factorul dimensiune este serios evaluat în cancelariile occidentale. În momentul în care am fost ales Preşedintele României şi am accelerat decisiv procesul de integrare în NATO şi Uniunea Europeană am ştiut că şansele noastre depind de cele ale Poloniei. Am plecat de la premisa că fără Polonia nu ar fi existat un proiect de lărgire a NATO şi UE cu adevărat important pe plan european şi mondial. România este a şaptea ţară din Uniunea Europeană din punct de vedere al numărului populaţiei. Cu 22 de milioane de locuitori, ea urmează Poloniei, cu 38 de milioane şi - cu exceptia Olandei, 16 milioane - celelalte 19 ţări din UE au populaţia cuprinsă între 10 milioane si 400.000. Nu vreau prin aceasta să subestimez rolul performanţelor economice şi sociale în care de pildă Luxemburgul, Irlanda, Danemarca, Olanda, Austria sau Belgia se află pe primele locuri. Vreau doar să vorbesc despre potenţialul de dezvoltare pe care numărul de locuitori şi suprafaţa îl pot susţine. În 1997, primul act de politică externă al mandatului meu dupa reconcilierea istorică cu Ungaria, a fost încheierea Tratatului de Stat cu Ucraina şi participarea, la iniţiativa Poloniei, la construcţia unei  Trilaterare de concertare diplomatică Polonia – Romania - Ucraina. În 1999, în momentele dificile ale intervenţiei NATO în Serbia, Polonia, România şi Ucraina reprezentau deja o placă de stabilitate în Europa centrală, ca un model posibil pentru conflictele violente din Balcani. De aici se desprind doar două concluzii care cred că pot fi interesante pentru prietenii ucrainieni. Prima: importanţa bunelor relaţii cu toţi vecinii, pentru a nu induce situaţii conflictuale în interiorul şi la exteriorul Uniunii Europene. A doua: atingerea unui grad de ireversibilitate a reformelor acceptate de populatie care să prevină pericolul unei destabilizări al politicii economice sau sociale a Uniunii Europene. 

Dacă Ucraina ar fi în acest moment integrată în Uniunea Europeană, ar fi cea mai mare ţară din Uniunea Europeană din punct de vedere a suprafeţei şi a cincea din punct de vedere a populatiei. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere obţinem o imagine mai bună a responsabilităţii îndeplinirii criteriilor de aderare dar şi asupra unui viitor în care Ucraina, alături de Polonia şi România, pot asigura în estul Uniunii Europene şi în NATO o zonă de stabilitate şi dezvoltare durabilă care să contribuie la întărirea rolului UE într-o lume globală în continuă schimbare.