Discurs principal la Forumul internaţional Naţiunea – Politicul, ca fundament al societăţii umane, Berlin, 13 mai 1998; text publicat de “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 25 mai 1998 

 

Reprimarea identităţii şi a tradiţiilor naţionale în comunism

O problema fundamentală care preocupă astăzi statele europene, în general, şi cele post-comuniste, în particular, este cea a rolului naţiunii în actuala etapă de construcţie europeană şi de lărgire spre Est a Uniunii.

Totalitarismul comunist, care a dominat o jumătate de secol Europa Centrală şi de Est, nu s-a mulţumit să afirme teoretic principiul internaţionalismului; l-a pus în practică într-un mod care s-a dovedit a fi extrem de pervers. Identitatea şi tradiţiile naţionale ale popoarelor din orizontul sovietic au fost reprimate, uneori până la anulare, în favoarea unui fals internaţionalism, sub care se ascundea, în realitate, ceea ce am putea numi un naţionalism sovietic. Sub masca egalităţii între popoare era de fapt promovată supunerea faţă de un centru politic unic şi alinierea la un patrimoniu de valori standardizate, care exaltau misiunea revoluţionară mondială a comunismului bolşevic.

Din perspectiva problemei naţiunii, în Europa avem de-a face cu două tipuri de memorie istorică. Mai întâi, cu o evoluţie diferită a statelor europene înainte de cel de-al doilea război mondial: unele dintre acestea au cunoscut regimuri politice parlamentare şi democratice, în vreme ce altele au fost supuse unor regimuri de tip dictatorial de extremă dreaptă sau comuniste. În al doilea rând, după 1945, statele Europei occidentale au dezvoltat structuri democratice, în timp ce statele incluse în zona de dominaţie sovietică au fost nevoite să îndure opresiunea totalitară.

 

Sentimentul naţional pozitiv şi naţionalismul conflictual

Reapariţia naţionalismului în fostele state comuniste – fie în forma legitimă a afirmării demnităţii naţionale, fie în formele parazitare şi violente ale ultranaţionalismului – a constituit dovada indubitabilă a eşecului totalitarismului comunist, o lecţie despre ineficienţa proiectelor globale de inginerie socială.

O bună învăţare a acestei lecţii presupune însă eliminarea prealabilă a unei erori de percepere a comunismului doar în termeni politici şi economici. Comunismul nu a fost numai o formulă politică şi o reţetă economică; a constituit, în acelaşi timp, o mutaţie profundă la nivelul mentalităţilor. Democraţia a putut fi instalată după 1989 prin acte istorice de voinţă ale popoarelor din regiune, economia este descentralizată, în ritmuri diferite, prin acţiunea politică a guvernelor, dar mentalităţile au nevoie de durată lungă pentru a-şi schimba cursul.

Comprimat timp de decenii de o ideologie uniformizatoare, exclusivistă şi dogmatică, naţionalismul a fost, după 1989, pretutindeni în regiune, obiectul unui proces de recuperare necesară şi pozitivă a identităţilor colective construite de-a lungul istoriei. Odată cu el au reapărut însă şi străvechi conflicte etnice şi religioase pe care comunismul nu izbutise decât să le congeleze.

Forma pozitivă sau, dimpotrivă, conflictuală, în care sentimentul naţional şi-a câştigat dreptul la existenţă după prăbuşirea sistemului comunist în Europa a depins în principal de doi factori: mai întâi de ritmul şi profunzimea transformărilor democratice, apoi de „trecutul care nu trece”, adică de calitatea mutaţiilor suferite de mentalităţile colective.

Conflictele care, în anii ’90, au coincis cu destrămarea statelor foste comuniste au avut, fără excepţie, o componentă naţională. Fie că aceasta s-a exprimat în limbaj constituţional, ca în Cehoslovacia şi în zonele apusene ale fostei Uniuni Sovietice, fie că a luat forma conflictului violent, ca în fosta Iugoslavie sau în unele state din sudul ex-Uniunii Sovietice, argumentul naţional a jucat un rol decisiv în modificarea geografiei politice post-comuniste.

Amploarea şi gravitatea conflictelor din regiune nu pot fi explicate numai prin urmările internaţionalismului bolşevic sau, dimpotrivă, ale naţional-comunismului. Rădăcinile lor istorice sunt mult mai vechi.

În “formula românească” a totalitarismului din deceniile ’70 şi ’80, naţional-comunismul a devenit o politică de stat ce a vizat instaurarea dictaturii totale a lui Nicolae Ceauşescu. El a urmărit şi, în mare măsură, a reuşit să înregimenteze simbolurile naţionale în jurul şi în sprijinul puterii sale personale. Geneza naţional-comunismului românesc se suprapune peste primăvara de la Praga. Când, în Cehoslovacia, socialismul încerca să adopte o faţă umană şi demnitatea naţională prindea din nou glas, Ceauşescu a convocat sentimentul naţional al românilor şi solidaritatea lor firească cu cehii şi slovacii ocupaţi de armata sovietică în folosul său personal. În Cehoslovacia, momentul 1968 şi dezvoltarea societăţii civile au influenţat pozitiv evoluţia şi soluţionarea paşnică a conflictului între cehi şi slovaci prin separarea lor în două state suverane, nu însă şi tendinţele ultranaţionaliste din noua Republică Slovacă. În România, naţional-comunismul promovat de regimul totalitar s-a prăbuşit odată cu acesta lăsând însă urme sensibile în mentalitatea unei părţi a populaţiei.

O altă formulă naţional-comunistă este cea post-totalitară din deceniul ’90. În unele state ale Europei de Est şi de Sud-Est, fosta nomenclatură de partid şi cadrele poliţiei politice se folosesc de ultranaţionalism fie pentru a-şi păstra puterea, fie pentru a reveni la putere. Acestea doresc conservarea şi chiar extinderea vechilor lor privilegii în cadrul nou al economiei de piaţă, pe care au ştiut, mai repede şi mai bine decât alţi actori sociali, să-l utilizeze în propriul lor avantaj.

În unele societăţi post-comuniste, dispariţia unanimităţii organizate de regimul totalitar a lăsat loc exprimării prioritare a unor particularisme bazate pe limbă şi origine etnică. Şi acest fenomen are la bază cel puţin două categorii de cauze. Este vorba de cauze interne: decalaje economice, sociale şi de mentalitate între diferite comunităţi etnice, dar şi de promovarea particularismului excesiv şi a sentimentului de superioritate faţă de alte etnii şi de factori ce ar putea fi numiţi externi.

Diferenţele evidente de dezvoltare economică şi de consolidare democratică a diferitelor state central şi est-europene au determinat ca integrarea lor în structurile europene şi atlantice să fie tratată diferenţiat. În acest mod – şi fără a fi intenţionat acest lucru – Occidentul contribuie la adâncirea clivajelor dintre state şi la încurajarea adoptării în unele societăţi din regiune a unor formule politice şi ideologice învecinate cu naţionalismul extremist.

Diferenţierile operate de Occident între statele Uniunii Europene, pe de o parte, şi cele din Europa Centrală şi Orientală, pe de altă parte, şi chiar între aceste state post-comuniste nu sunt totdeauna inocente. Există uneori tendinţa de a da note, în temeiul a ceea ce aş îndrăzni să numesc, dacă nu aroganţă a monitorizării, atunci un complex de superioritate. Se acordă o importanţă excesivă unor fenomene politice şi sociale inerente unui proces de tranziţie.

Ispita căreia mulţi jurnalişti şi oameni politici occidentali îi cad prea adesea victime este aceea de a privi conflictele etnice sau chiar problemele neconflictuale ale minorităţilor prin prisma crizei interbelice. Cu alte cuvinte, în momente de criză, contradicţiile dintre cei săraci şi cei bogaţi s-ar exprima inevitabil în limbajul confruntărilor etnice, religioase sau chiar regionale. Se uită însă, că înfruntările în jurul chestiunii naţionale nu sunt totdeauna produsul sărăciei.

Tensiuni comunitare grave, ce ating uneori pragul separatismului, au loc şi în cele mai dezvoltate şi mai bogate societăţi ale Europei occidentale. Bogăţia poate fi la fel de bine o cauză a naţionalismului, ca şi sărăcia. Ea poate pune în pericol solidaritatea unei naţiuni constituţionale, atunci când cei foarte bogaţi nu mai vor să-şi împartă bogăţia cu cei mai puţin bogaţi decât ei.

 

Patriotismul ca iubire faţă de Lege

Într-un asemenea context, recursul la textele fundamentale ale gândirii politice europene mi se pare un demers necesar. Mă gândesc, de pildă, la definiţia pe care Montesquieu o dădea patriotismului ca iubire faţă de legi şi faţă de egalitate. Modernitatea unei asemenea definiţii este evidentă. A fi patriot într-un stat de drept, şi cu atât mai mult într-un regim democratic, înseamnă a fi ataşat de Dreptul care guvernează ţara ta şi care trebuie să constituie materia primă a Puterii în statul al cărui cetăţean eşti.

Cu alte cuvinte, nu numai naţiunea în sens etnic sau tradiţiile sale istorice şi folclorice constituie subiectul patriotismului; important este şi felul în care această naţiune s-a constituit sau începe să înveţe să se constituie ca o naţiune civică, ca o societate al cărei principiu de solidaritate este consensul în jurul unor valori formulate prin intermediul Dreptului.

Miza democratizării şi a creării economiei de piaţă constă tocmai în cele două valori evocate de Montesquieu: legile şi egalitatea. Aş îndrăzni să spun că sentimentul naţional, înţeles în perspectiva pe care o luminează Montesquieu, are astăzi rolul major de a ţine echilibrul între lege şi egalitatea de şanse, între democratizare şi economia de piaţă.

În societăţile post-comuniste din estul şi din centrul Europei s-a întâmplat adesea ca domeniul economic şi urgenţa reformei să situeze factorul politic al unei reale democraţii participative în plan secund. Necesitatea de a descentraliza economia, de a o face productivă şi competitivă, de a o duce cât mai aproape de standardele care guvernează piaţa internă a Uniunii Europene au devenit priorităţi absolute ale tranziţiei de la regimul totalitar la cel democratic. Iubirea faţă de Lege nu înseamnă doar legi noi, ci şi respectarea lor fără nici o discriminare, la scara întregii naţiuni. După cum egalitatea de şanse rămâne un principiu golit de conţinut dacă naţiunea nu reacţionează activ, prin participare la funcţionarea mecanismului democratic al statului.

Există uneori tendinţa de a identifica tranziţia cu dereglementarea totală a pieţei şi cu o privatizare radicală. Aceasta ridică însă şi o chestiune de interes naţional, căci până unde poate fi dus liberul schimb? Şi ce trebuie să mai rămână în proprietatea publică? Iată întrebări care, dacă nu primesc o justificare politică şi o întemeiere juridică, se vor transforma în instrumente de propagandă ale naţionalismelor extremiste. Altfel spus: riscul autonomizării economiei în raport cu decizia politică, risc existent în numeroase societăţi din centrul şi estul Europei, poate duce la confiscarea vieţii politice de către discursul naţionalist şi extremist.

În societăţile în tranziţie există şi riscul ca mediile politice să treacă sub uitare scopul acţiunii sociale – democratizarea, dezvoltarea, bunăstarea, integrarea europeană. Or, nu orice cale este bună şi nu orice mijloc este potrivit pentru atingerea unor asemenea scopuri. Tranziţia nu poate servi drept scuză pentru amânarea dezbaterii politice, nici pentru suspendarea criteriilor morale.

Politica este, dintr-o asemenea perspectivă, un mod de a verifica în practică ceea ce conştiinţa ne impune ca adevăr fundamental. Morala elementară a societăţilor democratice ne spune că „toţi oamenii se nasc egali”. În realitate, după cum observa Hannah Arendt, „nu ne naştem egali, ci devenim egali în virtutea deciziei noastre de a ne garanta reciproc drepturi egale”.

 

Morala politică şi etica guvernamentală

Morala politică este o morală a acţiunii. Într-adevăr, acţiunea politică nu se reduce doar la „a face”, ea înseamnă, în primul rând, „a fi dator să faci” din perspectiva unui ideal.

În societăţile bunăstării, idealul cade adesea în uitare şi democraţia pare a deveni mai ales o chestiune de procedură. Ea pare să-şi fi epuizat capacitatea creatoare, forţa de a mobiliza societatea în jurul unor obiective fundamentale. Democraţiile stabile şi dezvoltate trăiesc tentaţia de a descărna democraţia, de a o trata ca un ansamblu de norme şi proceduri politico-juridice.

În societăţile în tranziţie, invocarea idealului şi evocarea moralei politice au intrat în obişnuinţă. Problema este însă etica guvernamentală, pe care aş defini-o drept o formă de vigilenţă faţă de orice ispită de a crede că scopul este mai important decât mijloacele folosite pentru a-l atinge. Urgenţa de a atinge obiectivele pe care le impun reforma societăţii, a instituţiilor şi a economiei este neîndoielnic o trăsătură a acţiunii guvernamentale. Preţul acestei urgenţe nu trebuie însă să fie sacrificarea procedurilor democratice.

Dificultatea guvernării într-o societate aflată în tranziţie provine din discrepanţa între amploarea obiectivelor acestei guvernări şi timpul  scurt, extrem de scurt, în care ele trebuie atinse. În schimb, mijloacele puse în lucru de guvernare trebuie să fie întru totul aceleaşi cu cele la care recurge orice guvern dintr-o democraţie stabilă şi consolidată.

O altă problemă cu care se confruntă guvernele unor societăţi din centrul şi estul Europei aflate în plină tranziţie este aceea de a demonstra şi de a convinge populaţia că democraţia nu înseamnă instituţionalizarea incertitudinii. Sentimentul firesc de nesiguranţă pe care-l trăiesc astăzi numeroase categorii sociale din statele post-comuniste este cu atât mai greu de îndurat cu cât el succede certitudinilor pe care le impunea statul-patron totalitar. Oamenii nu mai depind astăzi de grija unui partid unic şi de asistenţa unui stat omnipotent. Ei abia acum învaţă să-şi poarte singuri grija propriului destin şi să se sprijine unii pe ceilalţi. Solidaritatea trebuie să înlocuiască asistenţa. Dar, deocamdată, pe acest tărâm încă instabil al tranziţiei, naţionalismul extremist rămâne un pericol actual. Promiţând oamenilor certitudini absolute, amăgitoare şi fără nici o acoperire, el menţine iluzia statului atotcapabil şi a omului providenţial care va propăşi naţiunea.

 

Politicul ca fundament al comunităţii umane

Naţiunea ca o comunitate etnico-lingvistică s-a bizuit adeseori pe glasul iraţional al sângelui. Naţiunea politică este construită pe dezbatere şi pe alegere. Într-un regim democratic, politica se bizuie pe o morală a toleranţei reciproce, pe participare civică şi spirit critic. Extremismul naţionalist respinge toleranţa reciprocă, el nu are îndoieli, nu cere participare, ci adeziune. El nu are nevoie de argumente, ci se hrăneşte din resentimente şi exclusivism.

Trebuie să apărăm valoarea politicului. A politicului înţeles în sensul nobil al termenului. A politicului în calitatea sa de legătură socială. A politicului ca vocaţie universală şi naturală a omului. A politicului ca fundament al comunităţii umane. A politicului ce umanizează cu adevărat viaţa noastră împreună. Astfel, politicul poate deveni spaţiul în care se articulează toate componentele comunităţii, spaţiu destinat să întărească legăturile ce asigură coeziunea şi unitatea societăţii.

Prin intermediul politicului, omul dă sens vieţii sale de fiinţă esenţialmente socială. Naţiunea însăşi este, în ultimă instanţă, o producţie politică a identităţii colective.

În faţa gropilor comune ale victimelor masacrelor, la care lumea contemporană a asistat de multe ori neputincioasă, avem sentimentul că naţiunea se identifică cu o filiaţie de sânge, că ea ar consta, într-o oarecare măsură, dintr-o materie organică. În realitate, naţiunea nu este numai o chestiune de sânge, ci, în egală măsură, una de conştiinţă. Naţiunea nu este doar o comunitate de fiinţe umane, ci o comunitate de cetăţeni. Naţiunea nu este doar o realitate de ordin etnic, ci şi o realitate de natură civică. Ar fi fără îndoială o greşeală ca şi în acest sfârşit de secol să reducem identitatea naţională la identitatea etnică, la o identitate închisă, repliată asupra ei înseşi şi ostilă faţă de tot ceea ce vine din exterior.

Naţiunea modernă este fructul unui lung proces de dezvoltare politică a unei identităţi etnice, a unei conştiinţe naţionale, a unor îndatoriri civice.

 

Valorizarea sinelui şi recunoaşterea celuilalt

Identitatea naţională presupune astăzi nu numai ataşament faţă de tradiţiile unui popor anume, dar şi participare la un patrimoniu de valori universale. Identitatea naţională este în acelaşi timp înrădăcinare şi deschidere, valorizare a sinelui şi recunoaştere a celuilalt.

Sunt mândru să afirm că o astfel de înţelegere civică şi politică a naţiunii s-a manifestat în România după alegerile din noiembrie 1996. Participarea la guvernare a reprezentanţilor minorităţii maghiare nu a fost şi nu este o manevră tactică menită să asigure o majoritate parlamentară. A fost o opţiune strategică pentru a pune capăt, odată pentru totdeauna, naţionalismului arhaic, organic şi izolaţionist şi a promova patriotismul care izvorăşte din iubirea faţă de legi şi de egalitate.

Cea mai remarcabilă dovadă a viabilităţii acestui tip de înţelegere a patriotismului este procesul de construcţie europeană. Autorii săi au ştiut să tragă toate învăţămintele din drama pe care continentul nostru a traversat-o înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial, datorită, în mare măsură, afirmării violente a preeminenţei rasei şi a etnicului. S-a înţeles că naţiunea se construieşte şi se întăreşte de-a lungul unei evoluţii în care indivizii se transformă în cetăţeni a căror morală politică o constituie apărarea drepturilor omului şi respectul faţă de lege. Numai astfel aceste valori pot fi transferate la nivelul raporturilor dintre state.

Construcţia europeană mărturiseşte despre un fapt unic în istorie, acela că nu numai cetăţenii din cadrul unei naţiuni sunt capabili să-şi ofere un destin comun, dar că şi naţiunile îşi pot imagina şi pune împreună în practică un viitor indivizibil. Naţiunile Uniunii Europene au dovedit că pot fi, fiecare, o naţiune-cetăţean şi pot constitui, laolaltă, o comunitate.

 

Identitate colectivă întemeiată pe naţiunea civică

Din această perspectivă aş înclina să spun că ideea unităţii europene nu poate fi redusă la componentele sale financiare şi monetare. Ea a fost şi rămâne, înainte de toate şi dincolo de orice altă consideraţie, o idee politică. Ideea unei identităţi colective întemeiate pe naţiunea civică.

Dacă aşa stau lucrurile, cred că lărgirea Uniunii Europene ar trebui să se arate capabilă să confirme, dincolo de orice calcule asupra costurilor şi dincolo de orice expertiză birocratică, sensul construcţiei unei Europe unite, aşa cum a fost ea pornită după cel de-al doilea război mondial şi dezvoltată apoi, accelerat, în ultimul deceniu. Altfel spus, lărgirea către Est nu ar putea fi decât rezultatul unei alegeri politice, al unei alegeri a identităţii comune cu respectarea identităţilor specifice.

Nu numai oţelul sau moneda au construit Uniunea Europeană, ci, în egală măsură, valorile civice, voinţa naţiunilor libere de a-şi trăi împreună identitatea şi de a-şi pune în comun experienţa istorică. Această identitate europeană împărtăşită, reprezentând desăvârşirea istorică a identităţilor naţionale din ţările europene, nu are dreptul să excludă. Altfel, ea şi-ar contrazice propria logică.

Uniunea Europeană s-a aflat în faţa unei opţiuni egoiste, limitată la a compara avantajele unei amânări a lărgirii Uniunii (pentru a-i păstra identitatea occidentală, deja configurată  şi stabilitatea economică) şi dezavantajele întregirii cu ţări mai slabe din punct de vedere economic şi aparent mai vulnerabile în faţa exploziei sectarismelor etnice. Ea a optat pentru proiectul strategic al integrării unor popoare purtătoare ale unor culturi şi civilizaţii europene străvechi şi care promovează astăzi valorile democraţiei şi economiei liberale.

Este o opţiune fundamentală pentru destinul întregii Europe care îi conferă forţa de a aborda provocările mileniului ce vine.