Discurs la
adunarea omagială organizată pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, 17 mai
1998
Încrederea în
dreptatea propriei cauze
Împlinirea a 150 de
ani de la istorica Adunare Naţională de la Blaj a românilor ardeleni
ne-a strâns din nou astăzi pe Câmpia Libertăţii pentru a aniversa
împreună un moment decisiv al luptei pentru libertate, egalitate şi
unitate care ne-a marcat destinul ca popor, pentru eternitate.
Am convingerea că nu
mai este nevoie să spun cât de actuale sunt şi azi principiile de
acţiune naţională pe care paşoptiştii le-au lansat aici la Blaj, ca şi
la Islaz sau la Iaşi, în anul de cumpănă al Europei, 1848.
Chiar dacă vreme de
secole singura patrie comună a românilor a fost doar limba, credinţa şi
tradiţiile, ei s-au simţit întotdeauna împreună şi s-au recunoscut unii
pe alţii ca aparţinând aceleiaşi patrii geografice şi culturale.
Vitregiţi de istorie, ei au luptat pentru a construi şi o patrie
politică, un stat în care naţiunea ajunsă la maturitate să-şi poată trăi
liber destinul. A fost atunci, la Blaj, Marea Adunare a unor mari dureri,
dar şi a unei mari demnităţi. Se cuvine să nu uităm aceasta niciodată.
Şi de aceea, dintru început, e bine să ne amintim cuvintele lui Timotei
Cipariu: „Poporul român, toată adunarea, s-au purtat cu o cuviinţă ce te
răpeşte la mirare. Nici măcar un cuvânt violatoriu, necum faptă, n-a
ieşit din gura acestui popor atât de numeros”.
Acest sentiment al
demnităţii naţionale, impunător prin încrederea în dreptatea propriei
cauze, nu s-a născut din neant. Conştiinţa de sine a poporului şi
cărturarii de pe întreg pământul românesc o pregătiseră vreme de veacuri.
Credinţa comună în
destinul naţiunii
În 1848, şcolile
Blajului funcţionau de aproape o sută de ani, răspândind în fiecare sat
din Ardeal lumina învăţăturii şi a credinţei, mândria de a fi român.
Această mândrie a depăşit graniţele confesionale şi sociale pe care
istoria le aşezase între români. Pentru prima oară, Episcopul
greco-catolic al Blajului, Ioan Nemeni, a slujit împreună cu Episcopul
ortodox de la Sibiu, Andrei Şaguna. Credinţa lor comună în
destinul naţiunii a biruit orice deosebire între ei şi dintre cei pe
care îi păstoreau. Iată de ce doresc să aduc astăzi omagiul naţiunii
române, ierarhilor ortodocşi şi greco-catolici care, încă o dată, au
înţeles cât de importantă este unirea neamului. Şi nu fără temei,
poporul român de fiecare dată arată că, între toate instituţiile, cea
mai mare încredere o are în Biserică. Şi Biserica a dat semnalul acestei
uniri într-un moment în care, în multe ţări, neamurile se învrăjbeau pe
motive religioase.
În mai 1848, poporul
strâns la Blaj l-a ascultat pe Simion Bărnuţiu. Cine reciteşte astăzi
discursul, o extraordinară sinteză de argumente istorice, juridice şi
filozofice, o pledoarie riguroasă şi erudită în favoarea drepturilor
poporului român, nu se poate decât mira de uşurinţa cu care unii spun că
poporului trebuie să i te adresezi numai în cuvinte simple. Cuvântarea
lui Bărnuţiu şi entuziasmul pe care ea l-a stârnit ne dovedesc că
poporul înţelege ideile cele mai înalte atâta timp cât aceste idei au
forţa de a deveni realitate.
Ideile transformate
în fapte, cuvintele în acţiune
De la Avram Iancu,
eroul Adunării de pe Câmpia Libertăţii, oamenii politici de azi, şi nu
numai ei, au datoria să înveţe o lecţie esenţială. Ideile trebuie
transformate în fapte, cuvintele trebuie să îndemne la acţiune. Avram
Iancu şi tribunii din jurul său ne-au arătat în mod exemplar că, în
epocile de cumpănă ale unei naţiuni, a fi om politic nu este un
privilegiu. Omul politic este cel care îşi dăruieşte naţiunii pe de-a
întregul gândul, fapta şi viaţa. Şi trebuie să le dăruiască până la
sacrificiu.
Această Câmpie a
Libertăţii ne spune că românii s-au adunat la 1848 pentru a decide
împreună asupra propriului destin, pentru a nu mai permite altora să le
hotărască viitorul. De atunci, ceea ce mocnea în gând a devenit faptă
iar faptele sunt cele care fac istoria unui popor. În clipele de
încordare istorică, cum au fost Revoluţia de la 1848, Războiul de
Independenţă de la 1877, Războiul de Întregire din 1916-1918, Eliberarea
Transilvaniei în 1944, Revoluţia din Decembrie 1989, destinul naţiunii
cere sacrificii.
O naţiune liberă şi
conştientă de destinul ei se întemeiază pe credinţa în valori, dar şi pe
jertfa martirilor săi, a eroilor anonimi. Pe ei se sprijină, de fapt,
coloana vertebrală a naţiunii.
Patria comună şi
unită, demnitatea naţională, frăţia şi dreptatea şi mai ales
solidaritatea naţională sunt rodul participării tuturor şi al fiecăruia
în parte la împlinirea destinului colectiv.
Nimeni nu este
capabil să ne dăruiască acest destin sau să-l zidească în locul nostru.
Nimeni şi nimic nu ne poate scuti de datoria de a gândi noi înşine la
viitorul nostru şi de a-l realiza prin propriile noastre puteri.
A fi român nu a mai
fost după Revoluţia de la 1848 numai o problemă de origine şi de limbă.
A fi român reprezintă, de atunci şi până astăzi, o problemă de
conştiinţă, un mod politic şi cetăţenesc de asumare a identităţii,
voinţa de a trăi experienţa libertăţii şi a democraţiei.
Dorim ca toţi românii
să se simtă liberi şi stăpâni, în virtutea unei istorii care ne leagă şi
în care ne găsim demnitatea şi, în egală măsură, în temeiul a ceea ce
România poate şi trebuie să reprezinte în această parte a lumii: o ţară
modernă, o ţară democratică, o ţară care poate să-şi construiască
prosperitatea.
A face lucrurile bine
şi la timpul lor
A face lucrurile bine
este acum principala noastră preocupare, astfel ca toţi românii să fie
mândri de patria lor, nu numai pentru trecutul acesteia, dar şi pentru
viitorul ei. La construirea acestui viitor sunt chemaţi să participe
toţi românii, aşa cum au înţeles să acţioneze în urmă cu 150 de ani
strămoşii noştri, la Blaj, la Islaz, la Iaşi.
Aici şi astăzi, vreau
să reînnoiesc această chemare. O adresez tuturor şi fiecăruia
dintre români. Nu mai avem voie să lăsăm istoria pe
seama celor mari, puternici şi bogaţi. Fiecare dintre noi trebuie să
devină, pe măsura propriilor sale forţe, autor al istoriei româneşti.
Aşa cum strămoşii, la 1848, au afirmat idealurile naţiunii noastre
într-un context în care cele mai multe popoare europene se ridicaseră
pentru libertate, şi astăzi trebuie să ne afirmăm ca o naţiune
democratică în acord cu celelalte state ale Europei democratice.
Privind spre cei 150
de ani scurşi de la Marea Adunare de aici, de la Blaj, putem să spunem,
fără a păcătui prin trufie, că multe dintre credinţele strămoşilor
noştri au fost duse mai departe şi chiar împlinite. Câmpia
Libertăţii, ca şi întreaga Transilvanie, se află de multă vreme între
aceleaşi hotare cu Bucureştiul şi Iaşiul şi aşa vor rămâne pe veci.
Aşa s-au împlinit cuvintele de acum 150 de ani ale lui
Simion Bărnuţiu: „Adevărata libertate a oricărei naţiuni nu poate fi
decât cea naţională”.
După trei războaie
grele şi peste patru decenii de comunism devastator, românii au dovedit
din nou, în 1989, că sunt capabili de sacrificii pentru credinţa lor în
libertate şi într-o viaţă mai bună.
În pragul mileniului
trei
Sfârşitul de mileniu
ne găseşte în pace şi în bună înţelegere cu vecinii şi cu minorităţile
naţionale care trăiesc pe acelaşi pământ cu noi. România poate fi astăzi
un exemplu de stabilitate într-o zonă cu multe conflicte şi o voce
respectată în arena internaţională.
Suntem la numai doi
ani distanţă de mileniul trei. Trăim într-o ţară care şi-a găsit
drumul democratic şi şi-a recăpătat prestigiul internaţional. În acelaşi
timp, trăim într-o ţară în care mulţi oameni sunt foarte săraci, în care
economia şi administraţia nu funcţionează bine. Este o
realitate pe care nu are rost să o ascundem după vorbe. Şi totuşi, acum
150 de ani, pe acest loc s-au adunat zeci de mii de români la fel de
săraci, lipsiţi de drepturi în propria lor ţară, chinuiţi de grija zilei
de mâine şi sătui de umilinţele la care erau supuşi. Simion Bărnuţiu
vorbea despre marile valori ale spiritului uman, despre solidaritate,
frăţie, unitate. La îndemnul lui Avram Iancu, cei adunaţi la Blaj au
plecat să lupte pentru aceste idealuri. Aceste lucruri le învăţăm la
şcoală sau de la părinţi, dar din nefericire le uităm, presaţi de
realitatea de fiecare zi.
Sunt printre noi şi
dintre cei care se întreabă: Cui să-i mai pese de trecut, de valorile
înaintaşilor, când viaţa este atât de scumpă, când viaţa este atât de
grea? Dar rostul unei zile ca cea de astăzi este poate şi acela de-a ne
întreba: Aceste valori chiar nu mai contează? Libertatea individuală şi
libertatea naţională nu sunt importante, doar fiindcă le avem?
Solidaritatea, frăţia, de care vorbeau paşoptiştii, au dispărut doar
fiindcă, prea apăsaţi de griji, ne închidem în orizontul nostru
individual, uitând că suntem parte a unui popor de 23 de milioane? A
devenit toată viaţa noastră doar o cumplită cursă a îmbogăţirii sau a
supravieţuirii, şi cuvinte ca „demnitate naţională” sau „patriotism”
sunt bune numai pentru cărţile de istorie sau pentru discursuri
aniversare? Unitatea noastră naţională şi siguranţa reală a hotarelor,
dobândite după secole de restrişte şi de eforturi, sunt atât de puţin
preţioase doar fiindcă acum le avem şi nu trebuie să luptăm pentru ele?
Nu încerc să acopăr
realitatea prezentului cu gloria trecutului. Încerc doar ca, alături de
alţi români, să nu uit cine sunt, să nu uit cine a trăit înaintea mea pe
acest pământ şi cât a costat fiecare drept pe care îl avem acum, cât a
costat dreptul de a vorbi limba română, cât a costat dreptul de a ne
numi români, cât a costat unirea, cât a costat independenţa, cât a
costat căderea comunismului. Toate aceste costuri, plătite de înaintaşii
noştri, ori de câte ori a fost nevoie, mă fac să cred că acum, când a
sosit momentul nostru, nu vom da înapoi şi vom reuşi să mergem mai
departe, pentru ca, peste ani, copiii noştri să poată privi spre noi şi
să înţeleagă că noi am plătit cinstit şi deseori amarnic ca România să
intre, cu demnitate, în mileniul trei.