Discurs la adunarea omagială organizată pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, 17 mai 1998 

 

Încrederea în dreptatea propriei cauze

Împlinirea a 150 de ani de la istorica Adunare Naţională de la Blaj a românilor ardeleni ne-a strâns din nou astăzi pe Câmpia Libertăţii pentru a aniversa împreună un moment decisiv al luptei pentru libertate, egalitate şi unitate care ne-a marcat destinul ca popor, pentru eternitate.

Am convingerea că nu mai este nevoie să spun cât de actuale sunt şi azi principiile de acţiune naţională pe care paşoptiştii le-au lansat aici la Blaj, ca şi la Islaz sau la Iaşi, în anul de cumpănă al Europei, 1848.

Chiar dacă vreme de secole singura patrie comună a românilor a fost doar limba, credinţa şi tradiţiile, ei s-au simţit întotdeauna împreună şi s-au recunoscut unii pe alţii ca aparţinând aceleiaşi patrii geografice şi culturale. Vitregiţi de istorie, ei au luptat pentru a construi şi o patrie politică, un stat în care naţiunea ajunsă la maturitate să-şi poată trăi liber destinul. A fost atunci, la Blaj, Marea Adunare a unor mari dureri, dar şi a unei mari demnităţi. Se cuvine să nu uităm aceasta niciodată. Şi de aceea, dintru început, e bine să ne amintim cuvintele lui Timotei Cipariu: „Poporul român, toată adunarea, s-au purtat cu o cuviinţă ce te răpeşte la mirare. Nici măcar un cuvânt violatoriu, necum faptă, n-a ieşit din gura acestui popor atât de numeros”.

Acest sentiment al demnităţii naţionale, impunător prin încrederea în dreptatea propriei cauze, nu s-a născut din neant. Conştiinţa de sine a poporului şi cărturarii de pe întreg pământul românesc o pregătiseră vreme de veacuri.

 

Credinţa comună în destinul naţiunii

În 1848, şcolile Blajului funcţionau de aproape o sută de ani, răspândind în fiecare sat din Ardeal lumina învăţăturii şi a credinţei, mândria de a fi român. Această mândrie a depăşit graniţele confesionale şi sociale pe care istoria le aşezase între români. Pentru prima oară, Episcopul greco-catolic al Blajului, Ioan Nemeni, a slujit împreună cu Episcopul ortodox de la Sibiu, Andrei Şaguna. Credinţa lor comună în destinul naţiunii a biruit orice deosebire între ei şi dintre cei pe care îi păstoreau. Iată de ce doresc să aduc astăzi omagiul naţiunii române, ierarhilor ortodocşi şi greco-catolici care, încă o dată, au înţeles cât de importantă este unirea neamului. Şi nu fără temei, poporul român de fiecare dată arată că, între toate instituţiile, cea mai mare încredere o are în Biserică. Şi Biserica a dat semnalul acestei uniri într-un moment în care, în multe ţări, neamurile se învrăjbeau pe motive religioase.

În mai 1848, poporul strâns la Blaj l-a ascultat pe Simion Bărnuţiu. Cine reciteşte astăzi discursul, o extraordinară sinteză de argumente istorice, juridice şi filozofice, o pledoarie riguroasă şi erudită în favoarea drepturilor poporului român, nu se poate decât mira de uşurinţa cu care unii spun că poporului trebuie să i te adresezi numai în cuvinte simple. Cuvântarea lui Bărnuţiu şi entuziasmul pe care ea l-a stârnit ne dovedesc că poporul înţelege ideile cele mai înalte atâta timp cât aceste idei au forţa de a deveni realitate.

 

Ideile transformate în fapte, cuvintele în acţiune

De la Avram Iancu, eroul Adunării de pe Câmpia Libertăţii, oamenii politici de azi, şi nu numai ei, au datoria să înveţe o lecţie esenţială. Ideile trebuie transformate în fapte, cuvintele trebuie să îndemne la acţiune. Avram Iancu şi tribunii din jurul său ne-au arătat în mod exemplar că, în epocile de cumpănă ale unei naţiuni, a fi om politic nu este un privilegiu. Omul politic este cel care îşi dăruieşte naţiunii pe de-a întregul gândul, fapta şi viaţa. Şi trebuie să le dăruiască până la sacrificiu.

Această Câmpie a Libertăţii ne spune că românii s-au adunat la 1848 pentru a decide împreună asupra propriului destin, pentru a nu mai permite altora să le hotărască viitorul. De atunci, ceea ce mocnea în gând a devenit faptă iar faptele sunt cele care fac istoria unui popor. În clipele de încordare istorică, cum au fost Revoluţia de la 1848, Războiul de Independenţă de la 1877, Războiul de Întregire din 1916-1918, Eliberarea Transilvaniei în 1944, Revoluţia din Decembrie 1989, destinul naţiunii cere sacrificii.

O naţiune liberă şi conştientă de destinul ei se întemeiază pe credinţa în valori, dar şi pe jertfa martirilor săi, a eroilor anonimi. Pe ei se sprijină, de fapt, coloana vertebrală a naţiunii.

Patria comună şi unită, demnitatea naţională, frăţia şi dreptatea şi mai ales solidaritatea naţională sunt rodul participării tuturor şi al fiecăruia în parte la împlinirea destinului colectiv.

Nimeni nu este capabil să ne dăruiască acest destin sau să-l zidească în locul nostru. Nimeni şi nimic nu ne poate scuti de datoria de a gândi noi înşine la viitorul nostru şi de a-l realiza prin propriile noastre puteri.

A fi român nu a mai fost după Revoluţia de la 1848 numai o problemă de origine şi de limbă. A fi român reprezintă, de atunci şi până astăzi, o problemă de conştiinţă, un mod politic şi cetăţenesc de asumare a identităţii, voinţa de a trăi experienţa libertăţii şi a democraţiei.

Dorim ca toţi românii să se simtă liberi şi stăpâni, în virtutea unei istorii care ne leagă şi în care ne găsim demnitatea şi, în egală măsură, în temeiul a ceea ce România poate şi trebuie să reprezinte în această parte a lumii: o ţară modernă, o ţară democratică, o ţară care poate să-şi construiască prosperitatea.

 

A face lucrurile bine şi la timpul lor

A face lucrurile bine este acum principala noastră preocupare, astfel ca toţi românii să fie mândri de patria lor, nu numai pentru trecutul acesteia, dar şi pentru viitorul ei. La construirea acestui viitor sunt chemaţi să participe toţi românii, aşa cum au înţeles să acţioneze în urmă cu 150 de ani strămoşii noştri, la Blaj, la Islaz, la Iaşi.

Aici şi astăzi, vreau să reînnoiesc această chemare. O adresez tuturor şi fiecăruia dintre români. Nu mai avem voie să lăsăm istoria pe seama celor mari, puternici şi bogaţi. Fiecare dintre noi trebuie să devină, pe măsura propriilor sale forţe, autor al istoriei româneşti. Aşa cum strămoşii, la 1848, au afirmat idealurile naţiunii noastre într-un context în care cele mai multe popoare europene se ridicaseră pentru libertate, şi astăzi trebuie să ne afirmăm ca o naţiune democratică în acord cu celelalte state ale Europei democratice.

Privind spre cei 150 de ani scurşi de la Marea Adunare de aici, de la Blaj, putem să spunem, fără a păcătui prin trufie, că multe dintre credinţele strămoşilor noştri au fost duse mai departe şi chiar împlinite. Câmpia Libertăţii, ca şi întreaga Transilvanie, se află de multă vreme între aceleaşi hotare cu Bucureştiul şi Iaşiul şi aşa vor rămâne pe veci. Aşa s-au împlinit cuvintele de acum 150 de ani ale lui Simion Bărnuţiu: „Adevărata libertate a oricărei naţiuni nu poate fi decât cea naţională”.

După trei războaie grele şi peste patru decenii de comunism devastator, românii au dovedit din nou, în 1989, că sunt capabili de sacrificii pentru credinţa lor în libertate şi într-o viaţă mai bună.

 

În pragul mileniului trei

Sfârşitul de mileniu ne găseşte în pace şi în bună înţelegere cu vecinii şi cu minorităţile naţionale care trăiesc pe acelaşi pământ cu noi. România poate fi astăzi un exemplu de stabilitate într-o zonă cu multe conflicte şi o voce respectată în arena internaţională.

Suntem la numai doi ani distanţă de mileniul trei. Trăim într-o ţară care şi-a găsit drumul democratic şi şi-a recăpătat prestigiul internaţional. În acelaşi timp, trăim într-o ţară în care mulţi oameni sunt foarte săraci, în care economia şi administraţia nu funcţionează bine. Este o realitate pe care nu are rost să o ascundem după vorbe. Şi totuşi, acum 150 de ani, pe acest loc s-au adunat zeci de mii de români la fel de săraci, lipsiţi de drepturi în propria lor ţară, chinuiţi de grija zilei de mâine şi sătui de umilinţele la care erau supuşi. Simion Bărnuţiu vorbea despre marile valori ale spiritului uman, despre solidaritate, frăţie, unitate. La îndemnul lui Avram Iancu, cei adunaţi la Blaj au plecat să lupte pentru aceste idealuri. Aceste lucruri le învăţăm la şcoală sau de la părinţi, dar din nefericire le uităm, presaţi de realitatea de fiecare zi.

Sunt printre noi şi dintre cei care se întreabă: Cui să-i mai pese de trecut, de valorile înaintaşilor, când viaţa este atât de scumpă, când viaţa este atât de grea? Dar rostul unei zile ca cea de astăzi este poate şi acela de-a ne întreba: Aceste valori chiar nu mai contează? Libertatea individuală şi libertatea naţională nu sunt importante, doar fiindcă le avem? Solidaritatea, frăţia, de care vorbeau paşoptiştii, au dispărut doar fiindcă, prea apăsaţi de griji, ne închidem în orizontul nostru individual, uitând că suntem parte a unui popor de 23 de milioane? A devenit toată viaţa noastră doar o cumplită cursă a îmbogăţirii sau a supravieţuirii, şi cuvinte ca „demnitate naţională” sau „patriotism” sunt bune numai pentru cărţile de istorie sau pentru discursuri aniversare? Unitatea noastră naţională şi siguranţa reală a hotarelor, dobândite după secole de restrişte şi de eforturi, sunt atât de puţin preţioase doar fiindcă acum le avem şi nu trebuie să luptăm pentru ele?

Nu încerc să acopăr realitatea prezentului cu gloria trecutului. Încerc doar ca, alături de alţi români, să nu uit cine sunt, să nu uit cine a trăit înaintea mea pe acest pământ şi cât a costat fiecare drept pe care îl avem acum, cât a costat dreptul de a vorbi limba română, cât a costat dreptul de a ne numi români, cât a costat unirea, cât a costat independenţa, cât a costat căderea comunismului. Toate aceste costuri, plătite de înaintaşii noştri, ori de câte ori a fost nevoie, mă fac să cred că acum, când a sosit momentul nostru, nu vom da înapoi şi vom reuşi să mergem mai departe, pentru ca, peste ani, copiii noştri să poată privi spre noi şi să înţeleagă că noi am plătit cinstit şi deseori amarnic ca România să intre, cu demnitate, în mileniul trei.