Discurs la adunarea solemnă consacrată aniversării a 80 de ani de la proclamarea unirii Basarabiei şi Bucovinei cu Ţara, Bucureşti, Palatul Parlamentului, 4 aprilie 1998 

 

Aniversarea a 80 de ani de la proclamarea unirii Basarabiei şi Bucovinei cu Ţara este pentru noi toţi un prilej de aducere aminte, de bucurie, dar şi de speranţă, pe care le împărtăşim cu fraţii noştri de peste hotare. Adunarea consacrată Unirii ne obligă la o meditaţie asupra destinului şi asupra locului pe care îl ocupăm în lume.

Anul 1918 are pentru românii de pretutindeni semnificaţia unei împliniri istorice supreme. După secole de despărţire şi de luptă pentru libertate, ţările române reuşeau, pentru prima dată, să se întregească ca stat, între aceleaşi hotare. În mod dramatic, istoria ne-a despărţit din nou, iar legile ei nescrise ne împiedică să fim împreună aşa cum ne-am dori-o.

 

Miracolul păstrării identităţii naţionale

Generaţii de români s-au născut, au trăit şi au murit privind spre trecut cu speranţa regăsirii destinului comun. Deportaţi, supuşi umilinţelor, suportând consecinţele unei violente politici de desnaţionalizare, românii din Basarabia şi Bucovina au reuşit să supravieţuiască şi să-şi păstreze identitatea naţională. Trebuie să-i înconjurăm cu tot respectul nostru, pentru că au reuşit, chiar în condiţiile în care mulţi intelectuali, învăţători şi preoţi, au venit în patria-mamă iar alţii, de fapt majoritatea, au fost deportaţi, au fost ucişi, au fost supuşi unei presiuni enorme, obligaţi să vorbească în altă limbă, să scrie cu alte caractere, să înveţe o altă istorie. Şi totuşi au reuşit să-şi păstreze limba şi identitatea. Despre dramele acestor familii de români mi-a povestit adesea bătrânul preot din Tighina, Vasile Ţepordei, de care mă simt legat cu recunoştinţă pentru că m-a botezat şi m-a cinstit cu sfatul său.

Am fost consternat când unii critici literari din ţară au privit cu o oarecare superioritate literatura din Basarabia, tratând-o după standardele literaturii române contemporane. Ei au uitat că în Basarabia, în Republica Moldova, o altfel de poezie era necesară. Era aşteptată acea poezie care i-a însoţit pe români în 1848, în anii Unirii şi câştigării Independenţei, în anii primului război mondial, ai Întregirii ţării, ca şi în anii grei petrecuţi în închisori. O poezie care era o lacrimă şi o armă, o poezie prin care vorbea sufletul în primul rând. O poezie care a reuşit să adune oameni, care i-a ajutat să-şi unească limba, istoria, tradiţia, credinţa. Pentru mulţi pare încă greu de înţeles acest miracol al păstrării identităţii naţionale a românilor din Basarabia şi Bucovina.

 

Libertatea şi solidaritatea naţională

Din păcate, vremurile de deschidere, dar şi foarte tulburi, care au urmat căderii regimurilor comuniste, a regimului comunist din România, a celui din fosta Uniune Sovietică, nu au fost totdeauna şi momente de înfrăţire a sufletelor, de solidaritate umană.

Am cucerit un lucru extraordinar: libertatea. Dar, de cele mai multe ori, n-am ştiut ce să facem cu ea şi am uitat că forma supremă a libertăţii este solidaritatea umană, solidaritatea care ne leagă ca popor şi care trebuie, mai ales în momentele grele, să ne adune. Pentru că la bine fiecare se poate bucura singur, dar la greu trebuie să fim alături unii de alţii şi, din păcate, nu întotdeauna suntem.

În ultimii opt ani am participat la aproape toate marşurile de solidaritate cu românii din Basarabia şi Bucovina. Dar vreau să vă spun că, de multe ori, eram doar câteva zeci de oameni. Câteva zeci de oameni care mergeam prin ploaie sau zăpadă pe bulevardele Bucureştiului, priviţi poate cu simpatie, dar şi cu un oarecare sentiment de condescendenţă, de către cei de pe margine, chiar şi atunci când ajungeam pe şoseaua Kisselef pentru a depune un protest în favoarea lui Ilie Ilaşcu şi a colegilor lui sau pentru a ne manifesta solidaritatea cu aceştia.

 

Nimic nu justifică indiferenţa şi îndepărtarea de idealul naţional

Adeseori indiferenţa şi, nu de puţine ori, chiar ura au ajuns să domine societatea noastră. Se caută justificări care se doresc răspunsuri. Putem spune că oamenii trudesc să-şi afirme personalitatea, să facă faţă unei concurenţe care ne domină, să facă faţă fricii de o lume pe care nu o înţeleg şi care de multe ori îi sperie. Dar nimic nu justifică o depărtare de idealul naţional. Se pot găsi eventual motivaţii în necunoaştere, în neştiinţă, pentru că, într-adevăr, soarta vitregă a fiilor răpiţi patriei-mame, România, a fost ascunsă timp de aproape o jumătate de secol. Basarabia şi Bucovina, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor au fost alungate din cărţile de istorie şi din manualele şcolare. Dar ele nu vor putea fi alungate nicicând din sufletul românilor.

Din păcate, mai suntem „sub vremi”, deşi trăim un alt timp şi în alte timpuri decât cele evocate de cronicar.

Lumea contemporană este una a deschiderii şi a comunicării, o lume care respinge tot mai clar canoanele trecutului. Nu trebuie să uităm că trăim în această lume şi că avem astăzi, români de pretutindeni, şansa să construim împreună un viitor care să poată fi unul comun. Pentru că trebuie să găsim şi acele căi practice care să ne unească.

Nu putem să ne izolăm în cântece de jale, în amintirile noastre, în tradiţiile noastre. Dar nici nu putem să tratăm aceste probleme grave numai la nivelul declaraţiilor, al intenţiilor, al discuţiilor despre cum este construită lumea modernă.

 

Globalizarea şi pericolul pierderii identităţii naţionale

Globalizarea economică, globalizarea informaţiei sunt aspecte pozitive cu o deschidere spre o altă lume, a societăţii informaţionale, a comunicării. Dar, în acelaşi timp, ascund şi pericolul unei posibile pierderi a identităţii naţionale. Această nouă societate va reuşi să facă faţă sfidărilor mileniului numai dacă va fi multiculturală. Şi noi, ro-mânii, avem datoria să fim acolo cu valorile noastre naţionale, indife-rent unde ne-am afla, de-a lungul sau de-a latul lumii. Acest lucru putem să-l facem numai împreună.

Românii din afara graniţelor au fost prea multă vreme ignoraţi sau trataţi cu indiferenţă şi, cum spuneam, chiar cu o oarecare condescendenţă. Este obligaţia noastră să-i ajutăm să depăşească un prag psihologic care ni se datorează în mare măsură nouă, celor din Ţară.

Am credinţa că Ţara îşi poate afirma demnitatea în lume în numele şi spre binele tuturor celor care sunt şi se simt români. Urmărind să refacă legăturile fireşti dintre fraţi, deopotrivă înlăuntrul şi în afara graniţelor, principalele instituţii ale statului, laice sau religioase, încep să se adreseze românilor de pretutindeni şi trebuie să continuăm cu vigoare şi consecvenţă această acţiune. Prin şcoli, prin universităţi, prin biserici şi asociaţii, prin apeluri directe trebuie să refacem punţile dintre Ţară şi fiii ei pribegiţi, oriunde ar fi ei.

 

Şansa irosită nu va fi iertată, nici scuzată

Statul român şi societatea civilă trebuie să sprijine neîncetat păstrarea identităţii etnice, spirituale şi culturale a românilor răspândiţi în toate colţurile lumii. Este un demers care presupune mai mult decât o voinţă comună. Acţiunea noastră imediată şi de perspectivă trebuie înţeleasă ea însăşi ca o implicare comună şi o înţelegere, pragmatică şi lipsită de prejudecăţi, a şanselor de a regăsi calea unei comunicări fireşti. Nu avem voie să abandonăm acţiunea noastră, indiferent de greutăţile pe care le avem în ţară, indiferent de crizele economice, de crizele politice, de criza morală în care ne zbatem, de criza de comunicare care marchează profund însăşi societatea noastră, însăşi România, în toată această imensă criză care este tranziţia post-comunistă.

Avem o şansă acum şi nu avem voie să o risipim, pentru că nimeni nu ne va ierta. Nimeni nu va accepta să ne scuzăm că n-am avut bani, că n-am fost capabili să ne organizăm, că n-am fost capabili să comunicăm, că nu am fost în stare să ne ridicăm deasupra unor dezbinări meschine, deasupra orgoliilor noastre, individuale sau de grup, care ne macină şi ne dezbină încă.

Cred că este momentul să ne amintim cu toţii o frază memorabilă a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea: „Naţiunea este un mare suflet rezultând din sufletele tuturor, strânsă împreună de amintirile trecutului, de primejdia prezentului şi aspiraţiile viitorului”.

Am convingerea că aniversarea de anul acesta a Marii Unirii va însemna reafirmarea sentimentelor fiecărui român faţă de Ţara sa, şi ale Ţării faţă de toţi românii care o reprezintă cu onoare, oriunde s-ar afla.