Alocuţiune la
inaugurarea Standului românesc la Târgul Internaţional de Carte de la
Leipzig,
25 martie 1998
Respublica litterarum
Nici un alt subiect
nu este mai legat de civilizaţia europeană decât cartea. Popoarele
europene s-au definit dintru început, drept popoare ale cărţii. Desigur,
a fost vorba mai întâi despre carte înţeleasă ca text sacru, ca sistem
absolut de referinţă.
În zorii Evului Mediu,
Europa s-a născut unită. Mulţimea de regate şi principate care forma
atunci geografia politică a continentului nostru avea în carte, în
textul Revelaţiei creştine, un principiu federator. Datorită cărţii,
această multitudine de regate şi principate, fie că urmau tradiţii
politice romane, fie că exprimau rădăcini culturale germanice, alcătuiau
împreună o republică creştină, o respublica christiana.
Chiar şi atunci când, începând cu
epoca Renaşterii şi a Reformei şi cu apariţia statelor moderne, cartea
şi-a pierdut caracterul sacru, ea nu a încetat să joace acelaşi rol
federalizator. Cartea Revelaţiei a fost înlocuită cu cărţile
modernităţii. Acestea au fost capabile să-i adune într-o republică a
literelor, o respublica litterarum, pe toţi cei care credeau în
libertatea conştiinţei şi în autonomia gândirii.
Intermediar al
conştiinţei de sine
Cartea nu a fost
numai un factor de unitate a Europei. Ea a fost, în egală măsură, şi
adesea simultan, un temei de identitate, un factor care a reuşit să dea
mai multă conştiinţă de sine popoarelor europene decât orice proiect
politic. Aici, ştiţi mai bine decât oricine, cele două foste state
germane nu au oferit naţiunii despărţite decât o formă de protecţie
politică, în vreme ce cartea, textul tipărit, a dat naţiunii
înţelegerea propriei identităţi. Înainte de unificarea politică a
Germaniei, voinţa cărturarilor germani de a da gândirii o expresie
germană şi de a difuza această gândire prin intermediul cărţilor a
făurit naţiunea germană unită de astăzi.
O experienţă
întrucâtva similară au traversat în epoca modernă şi popoarele din
Europa de Sud-Est. Aflate sub dominaţia unor imperii multinaţionale sau
chiar lipsite vreme de secole de alcătuiri statale proprii, aceste
popoare şi-au construit identitatea prin carte. Că a fost modesta carte
de citire sau de gramatică elementară, cartea de istorie, adesea
mitologică sau cartea-manifest politic, cărţile au fost cele care au
conservat, dezvoltat şi conştientizat elementele identitare pe baza
cărora s-au format naţiunile din această parte a continentului,
influenţând profund lupta lor pentru independenţă, ca şi ciocnirile
între imperii.
Cartea de temelie a
statului-naţiune
În Europa naţiunilor
din secolele al XIX-lea şi al XX-lea popoarele au rămas popoare ale
cărţii. Cu atât mai mult cu cât actul politic de naştere şi de
consolidare a statului-naţiune a fost, de asemenea, o carte. O carte
aparţinând unui nou tip de sacralitate, care nu mai este religioasă, ci
juridică. Constituţia, codul libertăţilor şi drepturilor
fundamentale, este şi astăzi cartea de temelie, referinţa ultimă a
fiecăruia dintre statele Europei.
Cartea nu a fost şi
nu este însă în civilizaţia noastră doar un factor de unitate europeană,
un factor de identitate naţională sau un factor de întemeiere a
libertăţilor politice colective. Cartea a devenit şi este obligată să
rămână, în continuare, un instrument al libertăţii individuale, al
rezistenţei şi al memoriei.
Cetăţenii
Leipzig-ului ştiu la fel de bine ca şi românii acest lucru. Acestor
cetăţeni le aduc acum, cu îngăduinţa dumneavoastră, expresia admiraţiei
şi gratitudinii tuturor românilor. Noi nu am uitat că, în lunile
furtunoase ale toamnei lui 1989, o mare manifestaţie de solidaritate cu
satele româneşti ameninţate cu demolarea a înfruntat aici, în faţa
Bisericii Sfântul Nicolae, ostilitatea regimului totalitar est-german.
Acele sate erau memoria vie a culturii noastre străvechi. Generozităţii
cu care atunci locuitorii Leipzig-ului s-au expus represiunii în numele
patrimoniului cultural al României încercăm să-i răspundem acum, aducând,
la acest Târg, cărţile convieţuirii interetnice şi bogăţia pluralităţii
şi interferenţei culturilor din România.
Inamicul regimului
totalitar
În epoca totalitară,
cărţile libertăţii s-au opus sistematic captivităţii gândirii. În ciuda
încercării de a impune o carte uniformizatoare, izvorâtă dintr-o gândire
unică, pluralitatea vocilor, pe care cărţile le făceau să răsune, a
reprezentat cea mai redutabilă armă a luptei noastre pentru libertate.
De aceea, cartea a fost un factor subversiv, un risc asumat, o sfidare a
ideologiei oficiale. De aceea, cartea a fost adesea, de-a lungul
deceniilor de dictatură, singurul inamic real al puterii comuniste.
Pentru acest motiv, nu numai oamenii, dar şi cărţile au fost urmărite,
cenzurate, arestate, anchetate, pedepsite, eliminate, distruse.
În România, ca
pretutindeni în Europa Centrală şi de Est, oamenii au fost judecaţi şi
condamnaţi pentru a se fi aflat în posesia unei cărţi interzise, pentru
a fi citit o carte care nu trebuia citită, pentru a fi citit o carte în
alt fel decât o citea puterea. Au fost de asemenea oameni pedepsiţi
pentru a fi scris şi răspândit cărţi care, în opinia autorităţilor, n-ar
fi trebuit să fie nici scrise şi nici răspândite.
În Europa totalitară
au existat oameni care şi-au riscat libertatea şi viaţa pentru cărţi,
văzând în ele expresia cea mai concisă a libertăţii conştiinţei şi a
demnităţii gândirii. Cartea a meritat asemenea jertfe.
Prin căderea
totalitarismului, cartea nu-şi va pierde vocaţia de soldat al libertăţii.
Ea rămâne, de asemenea, un martor de neînlocuit al trecutului. Dezbateri
asupra dramelor ce sfâşie încă memoria colectivă se organizează astăzi,
în Germania, ca şi în România, în jurul unor cărţi. Multe condamnă,
unele justifică, altele explică. Sigur este că ele ne împiedică să uităm.
Cartea nu poate fi
expulzată
În acelaşi timp,
cărţile ne ajută să ne înţelegem şi să ne zidim viitorul. Ignoranţa,
lipsa de educaţie, dispreţul faţă de oamenii de cultură erau materia
primă a totalitarismului. Democraţia se hrăneşte din cărţi, ea este
aproape condamnată să fie instruită şi inteligentă. Numai inteligenţi şi
instruiţi, oamenii se pot simţi responsabili pentru propriul destin şi
răspunzători faţă de destinul colectiv.
Democraţia nu ar
putea supravieţui dacă ar fi numai opţiunea unei elite luminate.
Democraţia are nevoie de o societate educată. Iar instrumentul
privilegiat al acestei educaţii este, fără îndoială, cartea.
Societatea
informaţională globală a mileniului trei nu va expulza cartea. Chiar
dacă uneori acest bun, atât de familiar nouă, cu foşnetul paginilor şi
mirosul discret de cerneală tipografică, pare a fi înlocuit prin cascade
de imagini şi de informaţie electronică, aceste două vehicule ale
cunoaşterii nu se vor confrunta. Se vor completa, ca parteneri.
Dacă ne gândim bine,
rolul formativ al cărţii şi cartea ca formă a libertăţii spiritului nu
depind de vehiculul material – pergamentul, hârtia sau suportul
electronic al cuvintelor ei. Nu depind nici măcar în mod exclusiv de
textul transmis ca atare, ci de relaţia biunivocă între text şi
cititorul acestuia, cu infinitatea de subtexte şi de contexte pe care le
suscită. De aceea, am putea numi generic carte orice discurs consemnat
în scris care se adresează conştiinţei individuale şi încurajează
autonomia gândirii. Daţi-mi voie să cred că sensul profund al cărţii nu
se va pierde, indiferent dacă, peste 10 sau 20 de ani, standurile
Târgului de carte de la Leipzig vor găzdui prioritar cărţi sau vor
privilegia cine ştie ce alte forme de stocare a informaţiei. Gândul
liber şi judecata critică vor continua să fie temeiul culturii noastre
comune.
Potrivit unui proverb
românesc, „cine are carte, are parte”. Cu alte cuvinte, cartea ne face
părtaşi ai unei cunoaşteri universale, care leagă oameni din toate
timpurile şi locurile. Dar cartea ne ajută şi să adăugăm, fiecare dintre
noi, o parte acestei cunoaşteri.
Spre deosebire de
comunicarea audiovizuală sau de autostrăzile informaţiei, cartea nu va
fi niciodată un mijloc anonim şi rapid de producere şi reproducere a
cunoaşterii. Cartea exclude anonimatul, ea are neapărată nevoie de un
autor, după cum are nevoie şi de timp pentru a fi citită în profunzime.
Cartea individualizează şi responsabilizează o civilizaţie atinsă de
ispita omogenizării, a grabei, a eficacităţii imediate şi o transformă
în cultură.
Timpul lecturii,
tăcerea fremătătoare a bibliotecilor, voluptatea tactilă a cititului pot
fi completate de ecranul calculatorului. Dar nu vor putea fi înlocuite.
Cărţile vor rămâne forme esenţiale ale personalităţii şi creativităţii
umane.
O sărbătoare a cărţii,
asemeni celei de acum, are, de aceea, un sens profund al duratei.