Alocuţiune la şedinţa de bilanţ pe anul 1997 a activităţii instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Justiţiei, Bucureşti, 27 februarie 1998 

 

Calitatea hotărârilor judecătoreşti

O reformă reală şi eficientă a Justiţiei române nu vizează numai corpul magistraţilor sau pe cei responsabili cu buna administrare a Justiţiei, ci şi relaţiile acestora cu celelalte instituţii ale statului.

Ca şi în alte domenii esenţiale pentru progresul democraţiei şi al civilizaţiei, şi în domeniul Justiţiei reforma reclamă un cadru legislativ adecvat obiectivelor propuse, dar şi implicarea unor oameni competenţi, care doresc reforma şi sunt hotărâţi să lucreze pentru realizarea ei, susţinuţi printr-o largă colaborare şi seriozitate din partea tuturor segmentelor adiacente domeniului în cauză. În toate aceste planuri – legislativ, profesional şi relaţional, rezultatele reformei depind de promptitudinea, competenţa şi consecvenţa factorilor implicaţi.

Mă voi referi, în primul rând, la Ministerul Justiţiei. Pentru că acesta decide măsurile necesare aplicării Legii de organizare judecătorească, de la asigurarea numărului şi calităţii personalului încadrat sau promovat, până la gestionarea fondurilor bugetare şi extrabugetare, incluzând asigurarea sediilor şi dotărilor pentru buna funcţionare a instanţelor judecătoreşti, penitenciarelor şi celorlalte entităţi pe care le administrează. Şi tot de Ministerul Justiţiei depinde urgentarea reformei codurilor penal şi civil, a codurilor de procedură penală şi civilă. Am în vedere, de asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii şi atribuţiile sale în domeniul selecţionării magistraţilor, ca şi în cel al sancţionării abaterilor comise de aceştia.

Evident, asigurarea cadrului legislativ depinde de promptitudinea cu care proiectele de legi vor fi promovate de Guvern şi apoi dezbătute şi adoptate de Parlament.

Mă refer însă şi la promptitudinea şi consecvenţa deciziilor altor instituţii, ale căror atribuţii de supraveghere şi control converg spre acelaşi scop: respectarea Legii şi înfăptuirea Justiţiei. Un rol important au în acest sens Curtea de Conturi, Garda Financiară, Poliţia de frontieră şi Vama, organele de urmărire penală ale Ministerului de Interne şi Ministerul Public.

Calitatea suportului legislativ, calitatea profesională şi morală a judecătorului, ca şi calitatea constatărilor şi a dosarelor ce ajung pe masa sa determină în cele din urmă insăşi calitatea hotărârii judecătoreşti.

Autonomia organizatorică, independenţa funcţională, libertatea de gândire şi de apreciere sunt mijloacele şi garanţia că orice hotărâre judecătorească privind modul cum o lege a fost sau nu respectată, va fi chibzuită cu seriozitate, bună credinţă şi responsabilitate. Autonomia, independenţa, libertatea nu nasc şi nici nu pot scuza hotărârile pripite sau neprofesional motivate şi nici ezitările sau amânarea nejustificată a unor măsuri de eliminare a deficienţelor constatate în activitatea instanţelor judecătoreşti. Or, mă tem, având în vedere chiar bilanţul anului 1997, că asemenea deficienţe există, persistă şi asupra lor doresc să insist.

 

Statisticile – un semnal de alarmă

Am citit, mai exact am studiat cu mare atenţie Bilanţul activităţii instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Justiţiei pe anul 1997. Nu pot şi nu doresc să minimalizez ceea ce s-a realizat pozitiv şi în timp util, nici dificultăţile cu care Ministerul Justiţiei, instanţele judecătoreşti, parchetele şi penitenciarele se confruntă în continuare. Mărturisesc că am fost impresionat de amploarea şi diversitatea problemelor soluţionate în anul ce s-a scurs şi lucrul acesta a fost subliniat prin luările de cuvânt ale preşedinţilor curţilor de apel, în special.

Nu pot însă să nu mă întreb de ce nu s-a amintit nimic în bilanţ despre eşecul unor iniţiative de legiferare, despre precaritatea unor formulări propuse sau avizate de Ministerul Justiţiei, despre ce s-ar putea face ca el, Ministerul Justiţiei, să devină, de fapt, Consilierul Juridic Şef al tuturor organelor administraţiei centrale şi al Guvernului, în ansamblul său. Pentru că multe dintre inconsecvenţele şi neclarităţile unor ordonanţe şi proiecte de legi promovate de Guvern ar fi putut să fie eliminate din start dacă avizul Ministerului Justiţiei nu ar fi fost dat cu oarecare uşurinţă.

Nu pot, de asemenea, să nu observ că între prima parte a raportului de bilanţ, care evidenţiază, teoretic, consecinţele benefice ale Legii de organizare judecătorească, ameliorarea statutului magistratului sau corelarea numărului magistraţilor cu volumul real de activitate, şi partea a doua, care inserează indicatorii statistici ai activităţii instanţelor judecătoreşti, există unele, chiar mari, discrepanţe.

Faptul că, în anul trecut, au fost condamnate 112 000 persoane, cu 7 900 mai mult decât în 1996, nu mi se pare suficient pentru a trage o concluzie asupra eficienţei actului de justiţie. În condiţiile în care numărul dosarelor penale aflate pe rol a fost de peste trei ori mai mare,  şi dintre acestea multe au rămas nesoluţionate, iar între cei condamnaţi nu se face distincţie pentru a şti, cel puţin procentual, ce pondere deţin faptele cele mai grave orice analiză devine imposibilă.

Observ, de asemenea, că indicele de criminalitate de 496 de persoane la 100.000 de locuitori nu este raportat şi la numărul infracţiunilor comise. Era, de asemenea, oportun ca bilanţul să încerce o analiză a discrepanţelor între zonele cu indice de criminalitate situat la jumătatea mediei pe ţară şi cele cu indici de 730 sau chiar 770. Explicaţiile pot fi multiple. Poate, indicii reduşi au o legătură cu numărul mai mare al dosarelor restante sau cu cel al infracţiunilor cu autori încă necunoscuţi. Sau, poate, în Vâlcea, Vrancea, Mehedinţi, dosarele ajunse pe rol au vizat cauze mai simple şi mai uşor de soluţionat, în timp ce, la Bucureşti, acestea au fost, poate, mai ample şi mai dificile. Dacă, după cum se apreciază în raport, criminalitatea în mediul urban depăşeşte net criminalitatea din mediul rural, întrebarea este unde se situează Capitala, cu indicele său de trei ori mai mic decât judeţul Vrancea?

În altă ordine de idei, bilanţul insistă asupra efectelor benefice ale generalizării regulei judecătorului unic şi ale degrevării judecătorilor de obligaţia motivării hotărârilor civile neatacate. Între acestea se menţionează câştigul de timp care poate fi dedicat bunei studieri a dosarelor pe rol şi, pe această bază, asigurării calităţii actului de justiţie. Deocamdată însă, statisticile sunt un semnal de alarmă prin numărul mare al hotărârilor desfiinţate în apel şi recurs.

 

Criterii pentru o analiză pertinentă

Interesant ar fi fost, pentru aprecierea calităţii actului de justiţie, să aflăm şi câte dintre deciziile tribunalelor şi curţilor de apel au fost desfiinţate de Curtea Supremă de Justiţie. Mi-e greu să cred că acest indice nu interesează Ministerul Justiţiei şi nici conducerile instanţelor care i-au prezentat cifrele de bilanţ.

Salut sugestia elaborării unor criterii de apreciere a magistraţilor în care numărul cauzelor soluţionate şi respectarea termenelor procedurale să constituie temeiuri pentru promovare şi pentru rămânerea în funcţie. Surprinde însă timiditatea cu care se exprimă părerea că o asemenea perspectivă ar putea fi materializată. Eliminarea „supărătoarelor întârzieri în judecarea cauzelor” nu poate rămâne la stadiul de sugestie.

O abordare la fel de lipsită de implicare poate fi sesizată şi în analiza celor 480.000 de dosare restante cu care s-a intrat în anul 1997 şi la baza cărora, se spune, ar sta, citez, „raţiuni a căror imputabilitate sau non-imputabilitate urmează să fie stabilită”. Sunt convins că există nenumărate situaţii de întârzieri nejustificate, categoric imputabile cuiva. Dar, dacă în luna februarie 1998 abia se conchide că restanţele anului 1996 urmează a fi analizate, sau dacă pentru aceste „supărătoare întârzieri” nu s-a intervenit încă cu sancţiuni, nu este de mirare că în 1998 s-a intrat cu un stoc de dosare restante şi mai mare.

Normal ar fi fost ca raportul să ia în discuţie anul 1997 şi sub aspectul restanţelor acumulate la 31 decembrie. Or, acest capitol a fost omis. Sunt convins că mulţi preşedinţi de judecătorii, tribunale şi curţi de apel au analizat deja această problemă luând şi măsurile necesare, de la caz la caz. Inspectorii Ministerului Justiţiei ar fi trebuit să le descopere şi să le evidenţieze, concomitent cu identificarea instanţelor unde „povara restanţelor” se transformă din excepţie în regulă, fără a se întreprinde nimic pentru diminuarea ei.

Ştim cu toţii că asigurarea minimului de judecători este o mare problemă. Dar aceasta nu înseamnă că un judecător nu poate fi revocat, citez, „dacă este incapabil să se achite de funcţia sa judiciară”. O spun „Principiile fundamentale ale ONU privitoare la independenţa magistraturii”. Şi o spune Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, precizând că „judecătorul poate fi revocat dacă nu se achită de responsabilităţile sale de o manieră eficace şi adecvată”. Ca stat membru al acestor organizaţii, România trebuie să respecte aceste principii. Chiar dacă are încă foarte multe posturi vacante şi mulţi judecători stagiari, sau cu o vechime în magistratură de sub 5 ani.

Prelungirea nejustificată a soluţionării unor dosare penale a condus la menţinerea unor persoane în arest preventiv timp de 3-4 ani şi la supraaglomerarea penitenciarelor, în care 21 la sută din deţinuţi sunt arestaţi preventiv. Este greu de vorbit despre respectarea principiului celerităţii judecăţii şi al prezumţiei de nevinovăţie atunci când de la arestare până la judecata în primă instanţă trec 3 sau 4 ani.

În acelaşi timp, nu putem omite faptul că arestarea preventivă este anulată sistematic în cazuri în care sunt puse în discuţie pagube enorme aduse economiei naţionale şi sistemului bancar. Ea se prelungeşte însă, cu străşnicie, în cauze mărunte, în care învinuiţii nu dispun de apărători angajaţi pe sume uriaşe.

 

Discrepanţe în soluţionarea dosarelor de corupţie

Nu pot să nu mă opresc din nou la cazurile de corupţie şi crimă organizată. Ele au fost, pe bună dreptate, abordate de majoritatea vorbitorilor. Dar trebuie să spun, la fel de cinstit, că în bilanţul pe care îl analizăm acum sunt tratate în mod superficial. În text se apreciază că aceste fapte, „au primit un tratament mai sever”. Nu trebuie să repet că aceasta nu este şi părerea majorităţii populaţiei, a presei sau a mea. Cu 314 condamnări pentru luare de mită şi 113 pentru trafic de influenţă, din care majoritatea se constituie din infracţiuni consumate în zone periferice ale administraţiei şi serviciilor publice, nu se poate vorbi despre o veritabilă ofensivă împotriva corupţiei şi nici chiar despre o mică ofensivă împotriva corupţiei.

Nu aflăm din bilanţ care au fost faptele judecate, postura celui ce le-a comis şi care a fost miza ofertelor de mită sau preţul social al traficului de influenţă. În lipsa acestor date, informarea opiniei publice rămâne la nivelul cazurilor consemnate în presă: fapte grave nejudecate şi infracţiuni mărunte sancţionate exemplar.

Referindu-se, la aceeaşi „dificilă problematică a corupţiei”, raportul apreciază că, „în scopul determinării unei reacţii adecvate a puterii judecătoreşti la realităţile socio-economice ale tranziţiei şi post-tranziţiei, a fost finalizat proiectul legii privind prevenirea şi combaterea faptelor de corupţie”. N-am nici o îndoială că legea aceasta este aşteptată de toată lumea. Dar o „reacţie adecvată a puterii judecătoreşti” era posibilă şi până acum, pe baza textelor din Cod care încriminează şi darea de mită, şi abuzul în serviciu, şi foloasele necuvenite.

Este regretabil că acest moment de bilanţ nu a fost folosit pentru a cunoaşte câte fapte grave de corupţie au fost pedepsite şi câtă preocupare a existat pentru ca dosarele aflate pe rol să fie soluţionate într-un termen rezonabil. Vă mărturisec că am întârziat publicarea şi transmiterea la nivelul opiniei publice a raportului Consiliului Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate, pentru că, mai întâi, nu am avut date de la Ministerul Justiţiei şi, după ce au venit, mi-a fost imposibil să cred şi încă nu cred că este vorba doar de şapte cazuri grave care au fost judecate în toată ţara.

Prevenirea şi combaterea corupţiei stau şi în atribuţiile Ministerului Justiţiei. Şi, într-adevăr, Ministerul Justiţiei a făcut multe lucruri pozitive în acest an. Am citat proiectul de lege care, probabil, va da un impuls cu totul deosebit acestei acţiuni. Seminariile şi simpozioanele pe tema corupţiei, organizate cu concursul organismelor internaţionale şi cu participarea masivă a magistraţilor, ar fi şi mai utile dacă ar putea constitui cadrul necesar pentru a aduce în discuţie practica judiciară. Deocamdată, la toate reuniunile la care am participat, şi sunt multe, se discută numai acea parte care revine anchetei – Poliţiei sau Parchetului. Niciodată nu am ascultat şi intervenţii care să aducă în discuţie practica instanţelor judecătoreşti.

 

Forţa de a fi drept cu tine însuţi

Un bilanţ ar fi normal să constituie un prilej de analiză şi pentru alte fenomene frecvente în activitatea instanţelor judecătoreşti. Aş menţiona doar trei: numărul mare al cauzelor suspendate de instanţe; numărul mare al ordonanţelor prezidenţiale pronunţate fără citarea tuturor părţilor (sau frecvenţa celor prin care se dispune evacuarea, dându-se de fapt o soluţie înainte de a se proceda la judecată); ponderea îngrijorătoare a hotărârilor definitive nepuse în executare sau amânate nejustificat de către executorii judecătoreşti.

Am reţinut din raport contribuţia specialiştilor din Ministerul Justiţiei şi demersurile noului compartiment de integrare europeană pentru armonizarea dreptului intern cu cel comunitar şi combaterea criminalităţii transnaţionale. Nu numai parametrii reformei economice, valoarea produsului intern brut şi a deficitului bugetar sunt criterii pentru integrarea europeană, ci şi asimilarea legislaţiei europene. Sigur, aceasta este o problemă a altei puteri: puterea legislativă. Dar eu cred că specialiştii Ministerului Justiţiei pot acţiona pentru depăşirea situaţiei în care ne aflăm. Suntem aproape de un procent de 50 la sută, în timp ce, în Ungaria, s-a ajuns la 98 la sută, ceea ce înseamnă, de fapt, că toată legislaţia comunitară a fost asimilată.

Până la urmă, o şedinţă de bilanţ este o discuţie tehnică, obiectivă, între specialişti. Dar nu putem uita nici un moment că dincolo de bilanţ există societatea românească marcată de o profundă nemulţumire faţă de modul în care se împarte dreptatea şi se aplică actul de justiţie în România. Prezenţa Preşedintelui României în cadrul analizelor şi evaluărilor unor instituţii nu poate fi, în nici un fel, legată de pretenţia de a da sfaturi. Pentru că nu am nici prerogativele şi nici obişnuiţa de a face aşa ceva. Dar, tocmai pentru că sunt obligat prin Constituţie să veghez la buna funcţionare a autorităţilor publice, la raporturile dintre acestea şi societate şi să mediez între puterile statului şi societate, sunt obligat, să fiu în faţa dumneavoastră şi exponentul acestor nemulţumiri.

Am cunoscut şi din interior viaţa magistraţilor şi ştiu cât de greu se face dreptatea, ştiu că nu-i poţi mulţumi niciodată pe toţi şi, dimpotrivă, de multe ori, nemulţumeşti pe toată lumea. La fel de bine ştiu că oamenii legii sunt obligaţi să intre în contact cu ce are societatea mai rău. Dar, în acelaşi timp, dacă acceptaţi misiunea de a împărţi dreptatea, de a avea în mâinile dumneavoastră drepturi, destine şi, până la urmă, chiar libertatea oamenilor, trebuie să acceptaţi şi să acceptăm că sunteţi şi veţi fi judecaţi, la rândul dumneavoastră, potrivit acestor răspunderi enorme.

În această reuniune de bilanţ a Ministerului Justiţiei s-au pus, în mod abrupt, câteva probleme de gravitate deosebită. Aş vrea să vă întreb, de aceea, în modul cel mai direct: există oare, în perioada 1997–1998, cazuri în care s-au făcut presiuni pentru a influenţa un anume curs al deciziei judecătoreşti? Există cazuri în care judecarea unui acuzat a fost împiedicată de poziţia socială a acestuia, în afara cazurilor de imunitate prevăzute de lege ? Dacă există, vă rog să le faceţi publice, pentru a se acţiona rapid în vederea eliminării definitive a unor astfel de situaţii. Principiul din Constituţie, conform căruia „nimeni nu este mai presus de lege” trebuie respectat. Obligaţia mea este de a fi garantul aplicării Constituţiei, inclusiv a acestui articol şi, mai ales, a acestui articol.

Dacă asemenea împiedicări nu există şi independenţa puterii judecătoreşti este o realitate, atunci, ca şi în cazul libertăţii, se pune problema dacă ştim cum putem folosi pe deplin această independenţă. Dacă din afară nu s-a intervenit, înseamnă că suspiciunea de părtinire trebuie asociată cu responsabilitatea celor din interiorul puterii judecătoreşti. Şi atunci, acel adagiu dur, evocat de trei ori astăzi „Să se facă justiţie chiar dacă piere lumea”, se referă şi la acea parte a lumii din care fac parte magistraţii. Nu există decât o singură cale: autopurificarea şi autoselecţia. Pentru că nimeni altcineva nu poate rezolva din afară problemele existente în interiorul puterii judecătoreşti.

O ţară întreagă îşi pune speranţa în capacitatea Ministerului de Interne, a Ministerului Public şi a instanţelor judecătoreşti de a stăvili valul de infracţiuni şi ameninţări la adresa vieţii, integrităţii persoanelor şi a bunurilor lor. După cum, o ţară întreagă rămâne credincioasă ideilor de Dreptate şi Justiţie.

 Toate acestea ne impun un ideal şi pot să devină o realitate dacă efortul nostru de a-l înfăptui devine legea de fiecare zi a instuţiilor şi a oamenilor care le reprezintă.