Discurs la
reuniunea organizată de Camera de Comerţ din Hamburg
şi Clubul übersee,
17 decembrie 1997
Vizăm o uniune
politică, economică, dar şi culturală
Încep cu o
mărturisire: sunt singurul membru al familiei mele care nu vorbeşte
limba germană. Şi dacă iau în considerare şi delegaţia numeroasă care mă
însoţeşte, sunt din nou în inferioritate din acest punct de vedere,
pentru că mulţi membri ai acestei delegaţii vorbesc bine limba germană.
De aceea, prefer să vă vorbesc în limba mea maternă, sperând într-o bună
traducere în limba germană. În plus, titlul conferinţei care mi-a fost
propus de către Clubul Übersee care, alături de Camera de Comerţ,
organizează această reuniune de seară, vizează integrarea României
într-o Europă care va fi, fără îndoială, nu numai o uniune politică,
economică, dar şi o uniune culturală, unde limba germană, purtătoarea
unei mari culturi, va juca un rol esenţial.
A fi invitatul
Camerei de Comerţ din Hamburg este pentru mine o bucurie deosebită şi nu
doar fiindcă urmez unor ilustre figuri ale lumii politice contemporane
care au conferenţiat aici. Mai degrabă, fiindcă am prilejul de a mă
adresa unui auditoriu ales din floarea acestei capitale a Nordului. E
greu de bănuit în ce măsură, pentru un universitar din altă extremitate
a Europei, devenit prin jocul istoriei om politic, imaginea emblematică
a marii tradiţii hanseatice poate fi o sursă de meditaţie. Nu am de gând
să evoc reminiscenţe ale lecturilor din Thomas Mann, chiar dacă acestea
mi-au modelat adolescenţa. Nu voi evoca nici istoria acestui spaţiu de
liberă dezvoltare a unei elite a prosperităţii, efigia, pe bună dreptate,
orgolioasă şi suverană a acestui leagăn al societăţii orăşeneşti, care a
fost Hansa. În istoria ultimelor cinci veacuri, lumea prosperă şi mândră
a Nordului, deschisă către vastele spaţii oceanice, a fost diferită de
lumea din care vin eu, o lume în care culorile tari ale Levantului se
îmbină cu aşezatele alcătuiri ale Europei Centrale.
Ţări renăscute din
cenuşă
În perspectiva
secolului viitor, a Europei secolului viitor, lumile noastre pot deveni
complementare. În timp ce portul Hamburg reprezintă grandioasa poartă
nordică a Europei către Atlantic, către continentul american, portul
românesc Constanţa reprezintă, în mod tradiţional, o punte a Europei,
prin mările interioare, către Orient. Înfrăţirea simbolică dintre
Hamburg şi Constanţa, cel mai mare port european la Marea Neagră, poate
depăşi o valoare punctuală sau ceremonială, pentru a inaugura o viziune
îndrăzneaţă şi lucidă asupra direcţiilor spre care evoluează lumea în
care generaţiile de mâine vor trăi şi vor visa.
La prima vedere, ţara
mea nu are nici mijloacele, nici experienţa Europei Occidentale pentru a
imagina proiecte grandioase. România se află încă în plin proces de
reconstrucţie, după un război distrugător, pe care comunismul l-a purtat
vreme de aproape 50 de ani cu economia, cu societatea, cu
spiritualitatea românească. Cu o economie sleită de dirijismul comunist,
cu o societate civilă încă în construcţie, românii sunt obligaţi, de
multe ori, să-şi concentreze eforturile asupra dramaticelor confruntări
ale clipei. Şi ar putea părea prezumţios sau zadarnic să credem că vom
putea imagina viitorul unor spaţii largi, cum sunt cele ale Europei de
mâine.
Şi totuşi, vorbesc
acum despre locul României în Europa secolului XXI. Găsesc în această
idee confirmarea propriei mele convingeri asupra faptului că dinamica
lumii contemporane este atât de accelerată, încât viitorul este mult mai
aproape decât putem uneori măsura. Dar văd aici şi dovada că o parte din
Occident consideră că Europa viitorului poate şi trebuie să fie
rezultanta multitudinii de experienţe europene aflate într-un dialog
constant. O dezvoltare durabilă a unei ţări, mai ales când a suferit un
cataclism, are sens doar dacă, evaluându-şi lucid forţele, tradiţiile şi
capacitatea de inovare, se înscrie într-un proiect major de modernizare
care să-i permită să se conecteze cât mai armonios la dinamica generală
a viitorului.
Toate ţările care au
renăscut din cenuşă, din propria cenuşă, după un război pustiitor, şi
Germania este cel mai strălucit exemplu, au avut nevoie pentru această
renaştere de o muncă aproape supraomenească. Au avut nevoie de
solidaritate umană, dar au avut nevoie şi de un proiect major de viitor,
care să le ordoneze eforturile, care să le susţină încrederea şi elanul.
România nu are
potenţialul Germaniei şi nici nu şi-a propus să fie ce este Germania
astăzi pentru Europa. Dar am învăţat din marea experienţă germană că
munca şi solidaritatea, subsumate unui ţel major, sunt componentele
indispensabile ale dezvoltării unei ţări. Generaţia Europei Occidentale,
care a trăit tragica experienţă a celui de-al doilea război mondial,
şi-a ales acest proiect major al construcţiei unităţii europene sub
semnul democraţiei şi libertăţii. De la început, acest proiect comun s-a
situat în fruntea proiectelor naţionale. Reconstrucţia Germaniei a fost
pusă sub semnul reconstrucţiei Europei.
Stabilitate şi
reformă în România
M-am născut în anul
declanşării celui de-al doilea război mondial, iar generaţia mea, care a
trăit şi experienţa tragică a acestui război, a trăit şi experienţa
tragică a comunismului. Am trăit în anii din urmă experienţa exaltantă a
căderii Zidului Berlinului şi a Revoluţiei din România. Aceeaşi
generaţie trăieşte acum experienţa dură a unei reforme economice,
sociale şi morale. Reforma aceasta cere şi un preţ foarte mare, ce
trebuie plătit tot de poporul român. Şi tot această generaţie, generaţia
mea, împărtăşeşte cu celelalte generaţii, mai tinere, un proiect major
de reconectare a Europei Centrale şi Răsăritene la spaţiul pe care îl
reprezintă Uniunea Europeană.
Există avantaje pe
care le poate prezenta, uneori, dar numai uneori, întârzierea. Faptul că
poţi pleca direct spre un ţel important fără a repeta greşelile
trecutului sau fără a trebui să refaci tot drumul parcurs de alţii poate
fi un avantaj. El nu ne scuteşte însă de un răspuns responsabil la
întrebarea „ce tip de societate construim”?
Iată de ce, pentru
noi, sensul conectării României la Europa Unită este dat de reforma
globală a ţării. Aceasta presupune refacerea ţesutului viu al economiei,
o preocupare dominantă a actualului program de guvernare. Va fi un pas,
doar primul pas, pe calea reinserţiei zonei carpato–danubiene în marea
familie a comunităţii europene.
În anul 1997, această
politică a dat deja primele rezultate. În primul rând, s-a urmărit o
stabilizare la nivel macroeconomic, iar măsurile luate în prima perioadă
a anului, mai ales liberalizarea cursului de schimb al monedei
naţionale, au produs efecte în termen record, fără a genera perturbări
sociale semnificative. A fost un examen de maturitate pe care l-au
trecut cu brio în special cetăţenii, care s-au adaptat rapid, investind
masiv în moneda naţională, devenită atractivă şi credibilă. În al doilea
rând, în România are loc un proces amplu şi dificil de restructurare la
nivelul economiei reale. Reaşezarea pe baze de eficienţă a
întreprinderilor româneşti se face inclusiv prin privatizare, inclusiv
prin atragere de capital străin. În al treilea rând, este pusă în
practică o politică de dezvoltare a infrastructurilor, tradiţional
problematice în România: căi de comunicaţii, autostrăzi, transportul
energiei, al apei şi alte utilităţi publice de acest gen.
Participarea
capitalului străin, îndeosebi prin investiţii directe, este vitală
pentru succesul acestor vectori strategici pe care ni i-am propus. De
aceea, am acţionat de la bun început pentru crearea unui cadru legal cât
mai complet şi mai atrăgător, plecând de la două principii: eficienţa şi
buna credinţă. Am promis, chiar în multe din vizitele pe care le-am
făcut în Germania înainte de alegeri, că vom da o lege prin care
investitorii străini vor căpăta dreptul de a cumpăra terenuri în România;
această lege a fost votată şi promulgată. Am promis o lege
privind privatizarea băncilor; această lege a fost votată şi promulgată.
Pe de altă parte, vreau să vă spun că
România are o piaţă de perspectivă, nu pentru un an sau pentru doi, ci
pentru o lungă perioadă de timp de acum înainte, situată ea însăşi într-o
zonă în plină dezvoltare, nesaturată de capital, cu mari cerinţe de
retehnologizare, cu un mare număr de consumatori potenţiali.
Dar, în acelaşi timp, ea dispune de resurse umane
importante şi înalt educate.
Aşezată în chiar
centrul acestei zone, România şi-a definit statutul unui pilon de
stabilitate din punct de vedere politic, social, etnic sau confesional,
dar şi în ceea ce priveşte raporturile cu vecinii. Orice construcţie de
durată are nevoie de stabilitate, de un teren sănătos şi sigur.
Stabilitatea României nu este conjuncturală, ea este acum o stabilitate
de substanţă, rezultatul unor transformări ireversibile, bazate pe
schimbarea mentalităţii cetăţenilor ţării. Ca preşedinte, sunt şi
trebuie să fiu garantul acestei stabilităţi.
Comunicarea
transcontinentală
Scopul măsurilor de
reformă în România este, în primul rând, obţinerea unei creşteri
economice durabile, a unei mai bune folosiri a resurselor de orice fel
şi, pe această bază, îmbunătăţirea calităţii vieţii. Folosesc acest
concept complex pentru că avem în vedere creşterea veniturilor oamenilor
şi ale bugetului naţional; protejarea biodiversităţii, a proceselor
ecologice; adecvarea serviciilor urbane, de sănătate, de învăţământ la
standardele europene. Pe această bază vom putea consolida relaţii
comerciale şi culturale internaţionale potrivit vocaţiei şi capacităţii
României de a fi o placă turnantă a Europei Centrale în deschiderea sa
spre Sud şi spre Est, spre Ucraina, Republica Moldova şi Rusia, spre
întreaga regiune balcanică.
Există o relaţie
complementară între spaţiul economic al Europei Centrale, organizat acum
prin Acordul de Liber Schimb Central European, CEFTA şi spaţiul Mării
Negre, reprezentat de organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre,
CEMN. Pentru cine are în faţă o hartă, este evident că România este
puntea de legătură între aceste arii de dezvoltare, întărită juridic
prin statutul său de membru al ambelor organizaţii.
Mai departe, dacă
privim în perspectiva marilor axe de comunicare ale Eurasiei, atunci
coridorul TRACECA (Transport Europa Centrală – Asia Centrală) va
reconecta cu adevărat cele două continente prin reluarea vechiului Drum
al Mătăsii, care lega odată China de Hamburg şi Barcelona, traversând
toată Europa. România se află la răscrucea acestui mare şi vechi coridor
de transport Est – Vest, cu o altă axă de transport veche de 6000 mii de
ani, Drumul Ambrei, ce leagă Scandinavia, prin Marea Baltică, de Grecia,
la Marea Egee, trecând prin portul Constanţa şi Marea Neagră. La
Conferinţa de la Vilnius din acest an am obţinut acordul a 11 şefi de
stat pentru transpunerea acestei idei într-un proiect care să obţină
finanţare internaţională pentru construcţia autostrăzii Helsinki –
Alexandropolis.
Vorbesc despre
coridoare de transport, dar în egală măsură ele sunt coridoare de comerţ
şi de dialog, de schimb de bunuri şi de idei. Cu extraordinara sa
experienţă, a comunicării transcontinentale, mediul de afaceri al
Hamburgului nu poate să nu înţeleagă importanţa şi perspectivele unor
asemenea proiecte majore, ca şi avantajul României de a avea un mediu
cultural şi social primitor, în care un investitor german nu se poate
simţi înstrăinat. România a fost, de acum 800 de ani, o patrie
primitoare pentru germanii care au trăit şi au creat pe pământul
României o cultură urbană înfloritoare. Este, de fapt, ultimul avanpost
cultural important al spiritualităţii germane în Est.
România este o ţară
de tradiţie europeană, cu resurse economice încă blocate, dar cu resurse
umane bine pregătite, cu mulţi vorbitori de limbă germană şi cu foarte
mulţi admiratori ai culturii şi performanţelor germane. Este o ţară
pregătită să asume, în întreaga sa complexitate, pluralismul cultural al
secolului XXI.
Am convigerea că, în secolul care
vine, creativitatea, imaginaţia, forţa culturală vor juca un rol decisiv
în progresul lumii spre care ne îndreptăm. Fenomenele acestei lumi, în
pragul căreia suntem deja, vor fi globale nu numai în sensul planetar al
cuvântului, ci şi în sensul unei civilizaţii comprehensive, în care
tradiţiile de libertate şi creaţie liberă a spiritului se vor potenţa
reciproc, în care vechile experienţe decantate ale diferitelor culturi
se vor îmbogăţi reciproc, creând acel spaţiu de inventivitate şi
fecunditate care va marca o nouă renaştere, la scară continentală de
această dată, şi care va oferi Europei de mâine un rol de excepţie.
În această lume nouă, Germania cu
nobilele sale tradiţii hanseatice şi România cu competenţa sa de
mediator de la hotarele pontice ale Europei vor avea de dăruit o ştiinţă
a comunicării între culturi şi popoare.