Discurs inaugural la sesiunea anuală a Institutului Global Panel cu tema Rolul liderilor în transformarea globală spre lumea secolului XXI, Haga, 2 decembrie 1997 

 

Dreptul la şanse egale

Ne aflăm cu foarte puţine zile înaintea unor decizii istorice privind arhitectura viitoare a continentului european. Lărgirea Uniunii Europene constituie cel mai important proces pe care îl cunoaşte continentul nostru la acest sfârşit de secol. El comportă aspecte politice şi economice, dar are şi o valoare morală.

România, ţară asociată la Uniunea Europeană, înţelege dinamica integrării nu doar în ceea ce priveşte condiţiile tehnice formale, ci şi în privinţa aspectelor subtile, de fond, care ating stratul mentalităţilor şi al dialogului între culturi. România ştie că extinderea nu se poate face în dauna prezervării coerenţei şi consistenţei interne pe care Uniunea Europeană le-a dobândit în jumătate de secol de existenţă.

Procesul extinderii este global şi evolutiv, dar în acest proces toate popoarele care împărtăşesc acelaşi sistem de valori trebuie să se bucure de şanse egale. De aceea, integrarea în Uniunea Europeană a statelor din Europa Centrală şi de Est nu ar trebui concepută în termenii unei curse în care unii pierd, iar alţii câştigă. Cel mai important este însuşi procesul de extindere şi de aceea el trebuie să fie deschis şi continuu, aşa cum este statuat în Carta fondatoare a Uniunii Europene.

România se pronunţă pentru un proces unic având o unică finalitate, reunificarea Europei în jurul aceloraşi concepte şi valori. În opinia mea, acest proces trebuie derulat de o manieră care să nu excludă pe nimeni şi care să ofere garanţii formale participanţilor la proces că, atâta vreme cât îşi îndeplinesc obligaţiile asumate, vor fi consideraţi parte a acestuia. Numai pe această bază devine acceptabilă departajarea ulterioară a candidaţilor în funcţie de performanţele proprii.

Eroarea de a împărţi candidatele în grupe cu scadenţă diferită

Vreau să spun foarte clar, de la început, că, stabilirea, acum, la orizontul anului 1998, a două grupe în cadrul statelor-candidate ar fi în primul rând o eroare de logică. Dar, pentru a dovedi falsitatea unui silogism, trebuie să analizezi premisele. Şi, după părerea mea, există două premise false ale unei posibile departajări în acest moment.

Primul reproş are în vedere chiar titlul documentului elaborat de Comisia Europeană: „Agenda 2000”'. Acesta nu este un titlu tehnic, cum ar fi fost normal; este mai mult un slogan. Şi, ca toate sloganele electorale sau publicitare, el nu defineşte o realitate, ci o dorinţă sau o speranţă într-o Europă lărgită, într-o primă etapă, în anul 2000. Chiar şi o minimă analiză a realităţii arată foarte clar că, în 2000, nu se va putea vorbi despre integrarea efectivă a vreuneia dintre ţările asociate. Adevărul este că nu sunt încă pregătite pentru lărgirea europeană nici ţările asociate şi nici Uniunea Europeană însăşi.

În al doilea rând, se poate constata o paralelă nejustificată între cele două procese de integrare: în NATO şi în Uniunea Europeană. Pentru NATO s-a stabilit un orizont de lărgire, cu un prim grup, la nivelul anului 1999. Au fost nominalizate trei ţări şi aceste trei ţări, probabil sau mai mult ca sigur, în 1999-2000 vor deveni membre ale Alianţei Nord-Atlantice. În schimb, cu toată aprecierea pe care o am pentru primele ţări selecţionate de Comisia Europeană, nu cred că vreunul dintre liderii acestor state poate să susţină că în anul 2000 vor fi deja integrate în Uniunea Europeană. Iar dacă ar fi aşa, efectul va fi categoric negativ chiar pentru aceste ţări insuficient pregătite pentru a face faţă standardelor Uniunii Europene. Experienţa arată că acest proces de integrare a durat în cazul Spaniei sau al Portugaliei şapte ani, iar dacă luăm în considerare şi perioada preliminară, în jur de zece ani.

Şi atunci, mă întreb: pentru un proces care, categoric, se va desfăşura pe durata a şapte până la zece ani şi care nu este cunoscut acum în detalii, de ce am face, de la început, o departajare între două grupe de ţări?

Mai importantă decât o clasificare a candidatelor este decizia de lărgire a Uniunii prin integrarea statelor asociate. Văd acest proces ca un întreg care să ducă la reîntregirea Europei în jurul aceloraşi concepte şi valori, un proces declanşat şi derulat într-o manieră care să nu excludă pe nimeni şi să ofere garanţii egale tuturor participanţilor că solicitările lor de aderare vor fi judecate după aceleaşi criterii.

Principiul evaluării individuale, fără „valuri” prestabilite

România se pronunţă pentru abordarea deciziei de extindere a  Uniunii Europene pe baza evaluării individuale a situaţiei fiecărui stat candidat şi respinge logica integrării în valuri. Înţelegem că există ţări care sunt mai bine pregătite în acest moment. Ştim însă că până şi acestea mai au un drum lung de străbătut până să se alăture unei organizaţii supranaţionale atât de puternic structurată, cum este Uniunea Europeană. Am spus de mai multe ori că România nu îşi poate dori şi nu îşi propune să acceadă nici o zi mai devreme, nici o zi mai târziu de momentul în care va fi pe deplin pregătită pentru aderare.

În acelaşi timp, cred că trebuie să evaluăm cinstit ce câştigă unii şi ce câştigă alţii, pentru că, deşi extinderea este o chestiune de voinţă politică, nimeni nu poate ignora importanţa dimensiunii economice a lărgirii Uniunii Europene. Extinderea prin integrarea a noi membri înseamnă accesul la o piaţă suplimentară de peste o sută de milioane de potenţiali cumpărători. Aşadar, extinderea înseamnă avantaje nu numai pentru state, comunităţi şi indivizi, dar şi pentru companiile comerciale. Pentru acestea, avantajul cel mai notabil va fi accesul mereu sporit la o piaţă în continuă creştere, prin ridicarea capacităţii de absorbţie a importurilor odată cu mărirea capacităţii de cumpărare a populaţiei.

Avantaje are şi economia viitoarelor state membre ale Uniunii.  Există numeroase exemple de companii care au investit cu succes în ţările Europei Centrale şi de Est, pentru îmbunătăţirea infrastructurii de transport, telecomunicaţii, energie, dar şi în alte domenii în care această zonă mai are un potenţial economic insuficient exploatat.

Includerea unor veritabile emergent-markets în piaţa internă a Uniunii ar da un nou impuls creşterii economice într-o Europă lărgită. Companiile vest-europene pot contribui astfel la completarea laturii politico-instituţionale a extinderii cu cea micro-economică, ajutând companiile est-europene să se integreze în reţelele globale de marketing, transfer de tehnologie, furnizori şi finanţare. De asemenea, pot oferi expertiza lor în adaptarea la o economie globală dinamică. De aceea, sunt sigur că firmele vest-europene vor avea şi pot avea, realmente, un rol activ în procesul extinderii europene.

Dacă am gândi Uniunea Europeană numai ca un proces relativ la pieţe, cred că am greşi grav. Acest punct de vedere are numeroşi adepţi şi susţinători. Europa Centrală şi de Est este însă o zonă care trebuie concepută mai ales în termenii multiculturalităţii, al unor tipare de civilizaţie, fără integrarea cărora Europa nu ar fi întreagă. Mă refer aici nu numai la valorile artistice şi la tradiţiile culturale, dar şi la un anumit tip de civilizaţie tehnică sau la un anumit specific de civilizaţie a consumului. Recuperând toate aceste valori străvechi, Europa unită va fi suficient de puternică pentru a face faţă provocărilor pe care i le aşează în faţă alte spaţii de civilizaţie, fie că este vorba de Statele Unite sau de extrem de dinamica zonă Asia-Pacific.

 

Să gândim în termenii mileniului care vine

Este clar că o concurenţă deschisă va avea loc în mileniul următor între zona Asia-Pacific, zona Americii de Nord şi Europa. De aceea, ar fi o mare eroare să gândim procesul de lărgire în termenii economici şi sociali ai mileniului II.

Mă bucur că, aici, se află laolaltă cercetători şi analişti politici şi economici, exponenţi ai zonei economiei reale şi oameni politici îndatoraţi să ia decizii politice şi economice ţinând cont de opiniile politologilor, economiştilor, sociologilor şi întreprinzătorilor. Aş fi foarte bucuros ca, la sfârşitul acestui discurs, să mă aşez undeva în sală şi să particip, aşa cum făceam până de curând ca profesor, la o discuţie liberă, în care intelectualii, permanent critici, pun întrebări incomode, iar lumea nu le reproşează acest lucru – cum se întâmplă în cazul şefilor de stat.

Fără să jignesc pe vreunul dintre colegii mei preşedinţi din statele Europei Occidentale, mi-e greu să nu spun acum cât de demagogică mi s-a părut abordarea problemei şomajului în campaniile electorale. S-au promis cu uşurinţă reduceri drastice ale şomajului. Oare nu exprimă aceasta o gândire pe tiparul civilizaţiei societăţii industriale şi a uzinei? Sau o respingere, fie şi numai conjuncturală, a specificului societăţii post-industriale informaţionale?

Există o temere că lărgirea Uniunii Europene va fi generatoare de şomaj în Occident. În opinia mea, temerile celor care au reticenţe faţă de eventualele efecte socio-economice negative ale extinderii, în actualele ţări membre, nu se justifică. Ele izvorăsc din acea veche logică a jocului de sumă nulă, care nu poate fi aplicată procesului extinderii. Printr-o acţiune comună, prin complementarităţile economice la scara întregului continent, Europa unită va face faţă, mai uşor şi mai bine, nevoii de restructurare economică cerută de evoluţia economico-financiară la nivel global.

Integrarea unor noi membri va aduce beneficii economice pe termen lung tuturor statelor, aşa cum neintegrarea ţărilor din centrul şi estul continentului ar comporta, pe termen lung, pentru actualii membri, costuri mai ridicate decât cele implicate de lărgirea Uniunii.

 

Candidatura României

După căderea regimului comunist, România a cunoscut o perioadă de dezvoltare extrem de lentă. După alegerile câştigate în noiembrie anul trecut, am optat pentru o reformă radicală şi rapidă. Regiile autonome, o formă hibridă de proprietate publică şi privată a statului, vor fi restructurate ca societăţi pe acţiuni şi privatizate. Autoritatea pieţelor de capital, a burselor de valori şi de mărfuri va fi extinsă astfel încât acestea să devină adevărate instrumente de reglementare, care să asigure accesul liber şi nediscriminatoriu al tuturor celor care operează pe piaţă, la informaţii, resurse şi capital. În plan paralel, nevoia protecţiei ecologice determină o asumare comună a responsabilităţii de către stat şi investitor pentru daunele aduse mediului de către o întreprindere, anterior privatizării ei. Legislaţia românească a fost modificată în câteva puncte-cheie, pentru a răspunde cererilor investitorilor străini. Astfel, prin lege, investitorul străin are dreptul să cumpere proprietăţi şi să cumpere pământ în România pentru dezvoltarea investiţiei sale, asigurându-se repatrierea totală şi rapidă a beneficiului. Convertibilitatea monedei şi posibilitatea de  repatriere în valută este totală.

În acest moment, în România are loc o restructurare a Guvernului, pentru a strânge într-un singur organism toate agenţiile care se ocupau de privatizare. Un ministru al privatizării îşi asumă răspunderea politică pentru actele de privatizare, iar Fondului Proprietăţii de Stat îi revine răspunderea comercială. Investitorii străini vor avea în faţă o singură instanţă de decizie şi un singur interlocutor. Birocraţia va fi redusă prin reducerea numărului secretarilor de stat. În cel mult trei săptămâni, Guvernul va finaliza un proiect de lege privind privatizarea, pe care îl va înainta în regim de urgenţă Parlamentului. Va exista o singură lege a privatizării şi o singură lege a investiţiilor străine. Dorim să transformăm credibilitatea de care ne bucurăm acum în predictibilitate.

Poporul român aderă la valorile democratice ale Europei unite şi aşteaptă un semnal neechivoc de recunoaştere a vocaţiei sale europene şi de susţinere a eforturilor sale în direcţia integrării. Nu avem iluzii, nu cerem nimic de la nimeni. Tot ceea ce pretindem este un dialog sincer, corect şi serios.