Conferinţă susţinută la Şcoala Normală Superioară, Paris, 7 noiembrie 1997 

 

Prezentul ca o amintire a viitorului

A vorbi despre modul în care Europa va înfrunta sfidările mileniului III constituie, fără îndoială, o provocare intelectuală. Literatura consacrată acestui subiect este extrem de abundentă şi, prin urmare, pretenţia de a aduce o perspectivă cu adevărat nouă poate să pară mult prea îndrăzneaţă. Pe de altă parte, s-ar putea replica, nu fără temei, că provocările prezentului sunt atât de urgente şi importante încât s-ar cuveni să încercăm să răspundem acestora mai înainte de a explora un viitor care se află încă sub semnul atâtor ipoteze.

Mi se pare totuşi că prezentul se dezvăluie astăzi din ce în ce mai evident ca o amintire a viitorului. Altfel spus, actualitatea nu-şi mai este suficientă, nu mai este în stare să ne epuizeze dorinţele şi aspiraţiile. Mai mult decât în orice alt moment al istoriei, nu putem să gândim prezentul decât subordonat viitorului. Tocmai această evidenţă îmi dă curajul să vorbesc astăzi despre sfidările cu care Europa mileniului III se va confrunta.

 

Orizonturi cronologice diferite

O evaluare lucidă nu ne-ar permite să concepem anul 2000 ca pe un prag istoric încremenit între două epoci după reguli universal valabile. Anumite societăţi, mai ales societăţile occidentale, au depăşit deja acest prag, cel puţin în anumite zone ale vieţii lor economice şi sociale, pe când altele sunt separate de acesta nu doar printr-un interval de ani, ci prin decenii. Şi mai grav încă, chiar în cadrul aceleaşi societăţi, sunt grupuri care trăiesc sub orizonturi cronologice diferite. Elitele majorităţii societăţilor din lume circulă pe magistralele informaţiei al căror punct terminus este de pe acum instalat în cel de-al treilea mileniu. În acelaşi timp, în Asia, în Africa, în America Latină şi chiar în unele regiuni ale continentului european există largi grupuri umane care-şi organizează încă viaţa în cicluri agrare pre-moderne.

În acest context general, Europa ocupă totuşi poziţia cea mai favorabilă. Modernizarea economică şi socială, deşi nu este uniformă, trimite către o istorie de lungă durată, cu efecte benefice şi profunde. Aceasta explică, în bună măsură, de ce până acum mai puţin de un secol, Europa era adresa unică a tuturor marilor centre de putere mondială.

 

Centrele noului tip de putere

Îndepărtarea în timp de momentul declanşării conflagraţiilor mondiale, sfârşitul Războiului Rece şi dispariţia bipolarismului fac posibil ca, în cel de al III-lea mileniu, centrele de decizie la nivel global să nu mai aparţină tipului de mare putere tradiţională. Vor mai fi mari puteri doar statele sau grupările de state care vor şti şi vor avea mijloacele de a folosi simultan influenţa politică în relaţiile internaţionale şi presiunea economică în cadrul unei reţele de interdependenţe durabile, inclusiv la nivelul pieţelor financiare.

Este de presupus că nici în cel de al III-lea mileniu colonizarea nu va dispare. Nu va face apel la mijloace militare şi administrative întrucât se va baza pe strategii de natură comercială. Colonizatorii de mâine nu vor mai căuta resurse şi mână de lucru, ci contingente de consumatori.

Există deja trei centre ale acestui nou tip de putere globală care par a se impune încă de pe acum drept competitori redutabili într-un regim concurenţial deschis: Europa, zona Asia – Pacific şi America de Nord.

Pentru a aprecia şansele Europei într-o asemenea competiţie, trebuie să plecăm de la ideea că în secolul al XXI echilibrul puterii nu va depinde de resursele naturale inteligent exploatate şi nici de resursele umane profesionalizate. Nici gestiunea, nici tehnica de vârf nu vor mai avea ultimul cuvânt. Avantajate vor fi, probabil, societăţile care vor şti să cultive calităţi care, până de curând, nu erau socotite surse de putere şi de progres. Tehnologia cea mai complexă poate fi asimilată în câteva luni, o ştiinţă eficientă a gestiunii economice şi sociale poate fi învăţată şi ea în câţiva ani. În schimb, culturile au nevoie de secole pentru a se naşte şi a se maturiza. Or, tocmai acest factor cultural, mai precis pluralitatea culturilor, va putea determina, după părerea mea, dominaţia economico-politică a unor zone nelimitate prin borne şi frontiere, din Europa, Asia-Pacific şi America de Nord (dacă această Americă va merge şi ea în sensul dezvoltării unui dialog al culturilor).

 

Cerc vicios pe piaţa muncii

Tipul de cultură a muncii, care a însoţit istoria industrializării şi modernizării occidentale, şi-a epuizat resursele.

Calculul marilor echilibre sociale ale epocii moderne s-a bazat pe eficacitatea muncii industriale şi s-a organizat în perspectiva folosirii totale a forţei de muncă. Astăzi, tema utilizării absolute a forţei de muncă capătă o conotaţie demagogică. Şomajul rămâne o problemă reală, caracteristică crizei pe care o traversează civilizaţia industrială. Ireali sunt termenii în care această problemă este gândită ca putând fi rezolvată. Iluzorii sunt şi soluţiile de diminuare, formulate ca şi când civilizaţia industrială s-ar mai afla încă în epoca de aur a evoluţiei sale.

În conjunctura economică acum previzibilă, şomajul nu poate fi eliminat. Parametrul tehnologic al post-modernităţii conduce la continua reducere a numărului de locuri disponibile pe piaţa muncii. Problema este aşadar, de a construi un nou model de societate compatibilă cu exigenţele eficienţei economice ale secolului XXI. Ceea ce trebuie reexaminat nu este atât rata angajărilor, cât statutul însuşi al muncii.

 

Bolile endogene ale civilizaţiei industriale şi experienţa Estului

O reevaluare va putea fi operată cu condiţia ca Occidentul european să se poată elibera de bolile endogene ale civilizaţiei industriale: autosuficienţa, birocratizarea, recurgerea la soluţii prefabricate. Pentru aceasta, inovaţia n-ar putea fi o virtute exclusiv tehnologică, ci o trăsătură a societăţii în ansamblul ei. În această privinţă, aportul straturilor celor mai profunde ale culturii europene, pe care aş îndrăzni să le descriu ca geologice, se dovedeşte a fi de neînlocuit.

Într-o asemenea perspectivă, lărgirea către Est a Uniunii Europene apare nu numai ca un proces inevitabil, dar mai ales ca un proces benefic. Interesul pentru Europa Centrală şi de Sud-Est nu este justificat doar de existenţa unei pieţe dinamice, libere, având vocaţia dezvoltării şi o capacitate extraordinară de absorbţie a investiţiilor. Această Europă este, în primul rând, un ansamblu de culturi şi de experienţe istorice de care Uniunea are nevoie.

Succesul Europei Vestice în competiţia economico-politică a mileniului III va depinde de capacitatea ei de a se refonda şi de a se lărgi prin includerea ansamblului de culturi şi de experienţe atât de diverse ale  popoarelor din cealaltă jumătate a continentului. Şi nu mă gândesc doar la marile tradiţii culturale ale acestei regiuni, la tradiţia central-europeană sau la cea bizantino-slavă, dar şi la experienţa recentă a supravieţuirii sub un regim totalitar. Este o experienţă unică, cu suferinţe care au generat evaluări drastice la nivelul persoanei şi al legăturilor sociale.

Eşecul totalitarismului s-a datorat dorinţei de libertate înscrisă în natura omului. O dorinţă ireversibilă care, odată înscrisă ca realizabilă în conştiinţa popoarelor îndelung oprimate, n-a mai putut fi împiedicată să devină o forţă capabilă să construiască o altă organizare politică şi socială întemeiată pe respectarea dreptului fiecăruia la demnitate şi identitate.

Redescoperirea valorilor profunde ale unor civilizaţii străvechi iar, pe de altă parte, promovarea autonomiei subiectului individual sunt teme esenţiale pe care trebuie pusă temelia punţii noastre comune către viitor. Rearticularea Europei la tradiţiile ei culturale va dovedi că trecutul poate fi pus în valoare în adevărata sa măsură, că nu există raport antagonic între tradiţie şi modernitate.

 

O civilizaţie de sinteză

Civilizaţia viitorului mileniu nu va mai fi o civilizaţie a raţionalităţii economice aşa cum s-a dezvoltat în Occident în ultimele secole. Va fi mai mult o civilizaţie a cunoaşterii, o civilizaţie de sinteză. În Europa Centrală şi Orientală acest adevăr este aproape tautologic pentru că aici civilizaţiile s-au definit mai puţin ca civilizaţii ale eficienţei, calculului şi utilităţii, ci mai degrabă ca civilizaţii ale reflecţiei, imaginaţiei şi creativităţii. Iată de ce cred că acest tip de civilizaţie pe care modernitatea nu a avantajat-o este, într-un mod aproape paradoxal, destul de bine pregătit pentru a înfrunta viitorul. Această egală disponibilitate pentru metafizică şi socializare este probabil zestrea cea mai de preţ pe care regiunea noastră o poate oferi Europei întregite. În plus, cum spuneam, această parte a continentului este în măsură să transmită şi experienţa ei fundamental comună şi indivizibilă: o experienţă a rezistenţei şi a solidarităţii; o experienţă a schimbării şi a victoriei asupra fricii în care a trăit timp de o jumătate de secol.

Soclul pe care se va sprijini Europa mileniului III nu va mai fi cel al unor confruntări mocnite. Nu vom mai trăi într-un spaţiu vulnerabil, divizat între prieteni şi duşmani. Aceasta ne obligă să regândim politicul şi să revizuim semnificaţia acţiunii politice. Dacă, de la un timp, politica nu mai este interpretată ca mod de organizare a raporturilor între amici şi inamici, de acum înainte ea trebuie concepută ca singura modalitate posibilă de a fi împreună; ca un mănunchi de practici şi iniţiative care nu mai sunt destinate să separe, ci, dimpotrivă, să re-unească în jurul unui proiect comun toate componentele majore ale unei societăţi.

Tranziţia celor două Europe

Pentru ţările din regiunea centrală şi orientală a continentului, marea provocare politică de la sfârşitul celui de al doilea mileniu a venit dintr-o democraţie neîmplinită. Înţelegând că soluţia nu se află în exterior, că nu trebuie să căutăm în altă parte valorile democraţiei, am căutat să le găsim în noi înşine.

Democraţia nu este un model gata să călătorească oriunde şi oricând. Ea trebuie să se nască şi să se maturizeze într-un mod propriu fiecărei societăţi. Astfel, adevărata miză a procesului de construcţie democratică constă tocmai în inventarea modului de organizare a instituţiilor capabile să aducă deciziile cât mai aproape de cetăţean. Consolidarea democraţiei va însemna în consecinţă o implicare constantă şi o responsabilizare crescândă a tuturor cetăţenilor în treburile publice.

Oricare ar fi motivele noastre de a-i invidia pe cetăţenii democraţiilor vechi şi stabile, ne rămâne totuşi privilegiul de a trăi construcţia democratică ca un proces de invenţie politică mai rapid. Potrivit teoriei constituţionale clasice, un regim politic bazat pe o lege fundamentală este un mod prin care oameni din trecut determină conduita celor din prezent. Prăbuşirea totalitarismului şi declinul aproape general al oricărei forme de autoritarism ne fac pe noi, cetăţenii noilor democraţii, mult mai liberi în raport cu voinţa înaintaşilor noştri.

Triumful global al democraţiei şi al economiei de piaţă a fost anunţat ca un sfârşit al istoriei, ca o intrare a omenirii într-o eră în care nici o valoare nouă n-ar mai putea fi imaginată. Realitatea a infirmat această ipoteză. S-a dovedit că suntem liberi să inventăm o cale, să creăm instituţii şi practici politice potrivite momentului atât de aşteptat. Această eliberare dureroasă şi adesea prea înceată noi o numim tranziţie. Tranziţie spre un regim democratic deplin funcţional. Totuşi, s-ar putea vorbi şi despre o tranziţie care priveşte Occidentul, eliberat, la rândul său, de logica perversă a Războiului Rece.

S-ar părea deci, că, în cele două părţi ale continentului, am intrat cu toţii, în acelaşi timp, într-o nouă fază istorică ce marchează drumul de la bipolarism la un alt echilibru în relaţiile internaţionale.

 

Sfidarea barierelor

Nu cred că am ajuns la un sfârşit al istoriei. Istoria continuă şi măsoară gradul pregătirii noastre pentru a înfrunta sfidările noului mileniu.

De la sfârşitul evului mediu şi până în secolul XX, răbufnirea naţionalismului a fost adesea un efect al sărăciei, pe când astăzi, în ţările bogate ale Europei, ultranaţionalismele se manifestă ca un refuz de a împărţi bunăstarea acumulată cu cei mai nevoiaşi. Prevenirea izbucnirilor ultranaţionaliste depinde astfel în mare măsură de înlăturarea anumitor bariere istorice.

Prima are în vedere elita şi masele. În antichitate şi în evul mediu, elita a instituit dispozitive culturale, economice şi sociale de marcare energică a clivajelor din societate. Epoca Luminilor şi revoluţia industrială au fost marcate de lenta ridicare a poporului prin participarea sa progresivă la valorile simbolice şi materiale ale elitei. Secolul XX răstoarnă acest proces: elita este cea care participă, până la dizolvare, la cultura de masă. Fără îndoială, laminarea diferenţelor economice şi sociale este un efect pozitiv al timpurilor noastre. Dar ea nu trebuie continuată cu preţul unei aplatizări a ierarhiei valorilor. Din ce în ce mai egali, să rămânem totuşi diferiţi ca identităţi culturale, personale şi colective.

O a doua barieră psihologică desparte Nordul înclinat spre muncă, raţionalitate, individualism şi Sudul înclinat spre contemplare, afectivitate şi solidaritate comunitară.

În sfârşit, a treia barieră este cea dintre Vest şi Est. Istoria lumii europene este istoria unor mari transferuri ciclice de civilizaţii, într-o primă etapă dinspre Est spre Vest, apoi, de la începutul erei moderne, de la Vest la Est.

Civilizaţia occidentală de tip industrial, care s-a impus de peste un secol ca model de inspiraţie şi factor de influenţă pentru evoluţiile politice, sociale şi economice din Sud-Est şi Est, s-a transformat astăzi într-o societate organizată pentru a produce, a consuma, a comunica.

A produce, ce? A consuma, ce? A comunica, ce?

A produce doar ceea ce cere piaţa? A consuma numai ceea ce strategiile publicitare susţin că s-ar cere pe piaţă? A comunica doar ceea ce agenţiile internaţionale de presă aleg şi decid că trebuie transmis?

 

Utopia informaţională şi modelul catastrofic

Fără îndoială, autoritatea modelului occidental este indiscutabilă şi a luat forma unui proces de mondializare ireversibil. Acest proces se manifestă totuşi ca o mondializare subsecventă a culturii de consum care nu are şi alte repere, în afara pieţei.

Ca beneficiar al unei duble formaţii, ştiinţifice şi umaniste, sesizez că ne aflăm în faţa paradoxului acestui sfârşit de secol şi de mileniu. Pe de o parte, ştiinţa şi tehnologia urmează o dezvoltare fără precedent, frizând frontiera marilor dileme morale suscitate de transplantul de organe, de fecundarea in vitro, de clonare. Pe de altă parte, literele, artele vizuale şi muzica traversează o criză alarmantă. Cultura individualistă, care îl îmbogăţeşte pe om şi îi pune în valoare identitatea, pierde teren. Câştigă cultura periferică a celui mai mic numitor comun care nivelează diferenţele şi impune modelul cel mai bine vândut pe scară internaţională. Simbolurile culturii de consum răstoarnă ierarhia tradiţională a valorilor şi domină piaţa bunurilor de orice fel. Infleunţa lor este atât de mare încât s-a ajuns ca preţul anumitor produse McDonald să fie utilizat de economişti pentru evaluarea stabilităţii şi covertibilităţii monedelor naţionale.

Dacă modelul civilizaţiei industriale a dat naştere utopiei comuniste care a redistribuit sărăcia materială în numele proletariatului industrial, modelul societăţii postindustriale pare să nască utopia informaţională ca distribuitor al sărăciei culturale în numele consumatorilor.

În trecut, marea cultură avea ambiţia de a crea opere pentru eternitate. În pragul mileniului III, cultura de mase produce bunuri pentru consumul imediat. Are deci nevoie de un model capabil să justifice necesitatea permanentă a consumului rapid al bunurilor pe care le lansează pe piaţă, de o liberă circulaţie a informaţiei şi de un alt tip de opinie publică, necunoscut până acum doar câţiva ani. Acest model pare să domine acum în Europa Centrală şi Orientală.

Războaie, revolte, atentate, accidente, mizerie, inundaţii, cutremure de pământ, copii ai străzii, oameni fără adăpost, greve, lovituri de stat, căderi de guverne şi demisii de miniştri, acestea sunt evenimentele care beneficiază de favoare aproape exclusivă în mass-media. Sub şocul unor asemenea informaţii şi al unui asemenea model cultural catastrofic, cum am mai putea conta pe coerenţa lumii în care trăim? Cum am mai putea să ne imaginăm că această lume mai are un viitor?

 

Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem?

Funcţia politicului în această lume pentru care secolul XXI nu ar promite decât catastrofe este tocmai aceea de a găsi un principiu de coeziune şi de a oferi certitudini raţionale. Reuşita celui de-al III-lea mileniu este condiţionată de o neîncetată construcţie a unei societăţi pe măsura aspiraţiilor înalte ale omului.

Acceptând că, de fapt, ceea ce ne desparte de mileniul III nu este decât o realitate care ţine de calendar, un fel de prag mai degrabă moral şi simbolic decât de natură cu adevărat istorică, nimic nu ne împiedică să folosim acest simbol pentru a medita asupra trecutului. Asupra suficienţei arogante de a pretinde că ştim să răspundem oricărei întrebări.

O triplă întrebare, care a tulburat timp de milenii conştiinţa oamenilor, va mai tulbura încă multă vreme pe cei interesaţi să definească condiţia umană: cine suntem; de unde venim; unde ne ducem?

Putem doar spera că nu vom intra în mileniul III cu ceea ce avem, ci cu ceea ce suntem.