Alocuţiune la şedinţa de analiză a activităţii Consiliului Uniunii Naţionale a Avocaţilor,

Bucureşti, 15 martie 1997 

 

O elită a profesiunilor liberale

Avocaţii sunt reprezentanţii uneia dintre puţinele profesiuni liberale pe care nu le-a distrus sau interzis comunismul, în ciuda a numeroase absurdităţi şi oprelişti pe care i le-a pus în cale, de-a lungul anilor. Ei fac parte dintr-o breaslă renumită pentru cultura şi spiritul ei viu şi acid. O breaslă care a oferit vieţii politice şi publice din România mari personalităţi, mari caractere, o breaslă care a făcut istorie. ªi sunt convins că o va face şi de acum înainte.

Într-o Românie postcomunistă, în care toată lumea vorbeşte despre privatizare şi liberalizare, avocaţii au avut şansa să intre gata „privatizaţi” şi „liberalizaţi”, ceea ce, dincolo de neajunsurile unei legislaţii multă vreme incomplete, inclusiv în ceea ce priveşte statutul avocatului, a reprezentat un atu enorm. Nu are rost să idealizăm nici munca pe care o fac avocaţii, nici viaţa pe care o duc. Meseria îi poartă zi de zi, într-o lume a conflictelor, a mizeriei morale, în acea zonă care scoate în evidenţă dimensiunea tragică a unei societăţi şi situaţiile limită în care poate ajunge o viaţă de om.

Avocaţii au posibilitatea de a câştiga, prin muncă şi prin competenţă, un alt statut material decât celelalte personalităţi care participă la actul de justiţie. Condiţiile lor sunt altele decât condiţiile de muncă pe care le au judecătorii sau procurorii. Statutul avocatului este rezultatul direct al faptului că nu depinde de bugetul de stat, ci de regulile pieţei şi de propria competenţă profesională.

 

Avocatură în matca responsabilităţii

Nu mă pot gândi la avocaţi decât ca la nişte oameni ai legii. Iar aceasta înseamnă, înainte de orice, responsabilitate – un concept care a devenit obsedant pentru mine, pentru că el desemnează, de fapt, asumarea deplină a propriei condiţii, liber acceptate, de către fiecare cetăţean. De către fiecare profesionist. De aceea cred că avocatura românească trebuie să-şi fortifice în anii care vin statutul de elită, evitând în permanenţă să traverseze graniţa fragilă dintre veniturile mari pe care le asigură meseria însăşi şi apetitul pentru câştigul cu orice preţ. De fapt, nu cu orice preţ. Să ezităm şi să spunem lucrurilor pe nume: cu preţul încălcării legii.

Avocaţii sunt cei care trebuie să menţină avocatura românească în matca ei firească de responsabilitate, ei, marii maeştrii ai barei, pentru care meseria reprezintă mai mult decât o formă de a-ţi câştiga existenţa, o pasiune şi un mod de a-ţi pune în practică un talent. Există nu puţini nori negri asupra avocaturii româneşti. Se spunea că, nefiind funcţionari de stat, avocaţii nu pot fi corupţi. Dar pot deveni corupători. Există cazuri în care activitatea avocaţilor este serios pusă sub semnul îndoielii, de ar fi să mă refer numai la adopţiile internaţionale de copii. Este păcat să planeze o asemenea pată asupra celor ce asigură respectarea drepturilor celor care sunt judecaţi sau cercetaţi. Orice bănuială de necinste a avocatului pune deja în discuţie sistemul de apărare a drepturilor omului într-o zonă de limită, cea procesuală.

 

Avocaţii aşteptaţi în magistratură

Elita avocaţilor este, implicit, o elită juridică. Având în vedere dificultăţile de stabilire a vinovăţiilor în procesele determinate de amploarea corupţiei şi a crimei organizate, ar fi momentul ca această breaslă să-şi pună competenţa, pentru o perioadă de unul sau doi ani, la dispoziţia magistraturii. Din raţiuni în primul rând materiale, parchetele şi instanţele judecătoreşti sunt într-o criză endemică de personal calificat. Nu poate exista justiţie fără procurori sau judecători. ªi tocmai de aceea nu putem rămâne martori pasivi la ceea ce se întâmplă. Dacă marii intelectuali ai acestei ţări nu intervin, vorbim degeaba şi despre schimbare, şi despre reformă.

Oricine are dreptul de a refuza această invitaţie, dar cel care refuză nu mai are dreptul să critice. Într-o societate, în care magistratura nu funcţionează, nu putem avea justiţie. Nu mai putem avea ordine şi siguranţă, nu mai putem avea nimic. Cel mult, aşa cum s-a întâmplat în unele ţări din jurul nostru, putem avea o prăbuşire generală, putem avea rebeli fără cauză şi focuri de mitralieră trase în aer.

Nu acesta este viitorul pe care îl dorim României. Suntem indignaţi fiecare dintre noi împotriva incompetenţilor dintr-un domeniu sau altul. Ei bine, a venit cu adevărat momentul să-i înlocuim. Să nu ne ascundem îndărătul unei siguranţe materiale de moment pentru că, atunci când societatea se va opri din funcţionare, nu va mai conta dacă nu mai există benzină pentru un autobuz RATB sau pentru un Mercedes. Ambele vor fi abandonate sau arse între ruinele unei societăţi decimate de lipsa asumării responsabilităţilor individuale.

Libertatea şi şansa schimbării se transformă în datorii, de la care nu pot abdica, în nici un caz, cei ce-şi doresc să fie făuritorii unui front de luptă cu fărădelegea.