Discurs la şedinţa de bilanţ asupra activităţii Curţii de Conturi în anul 1996, Bucureşti, 13 martie 1997 

 

Solidaritatea universitară

România nu a avut privilegiul Cehiei de a dispune de o Universitate medievală susţinută, am spune noi astăzi, de societatea civilă. Statul modern este cel care a creat şi a subvenţionat în secolul trecut universităţile româneşti. Dar, chiar universităţi de stat fiind, nu le-au rămas străine erudiţia şi gândirea critică. Dimpotrivă, universitarii români de la 1860 până în 1948 s-au străduit să parcurgă, într-un timp extrem de scurt, istoria multiseculară de care au beneficiat universităţi de prestigiul şi vechimea Universităţii din Praga.

Acest extraordinar dinamism nu a fost decât parţial curmat de instaurarea totalitarismului. După 1948, universităţile româneşti au rămas aproape singurele insule, fragile şi timide, de societate civilă. Universitatea din Bucureşti, în care m-am format ca intelectual şi cercetător şi unde mi-am desfăşurat întreaga activitate didactică, a fost vreme de cinci decenii unul dintre foarte rarele locuri în care puteai avea sentimentul că aparţii altei comunităţi decât cea pe care regimul comunist îşi făcea iluzia că o poate întemeia pe delaţiune şi minciună.

Acesta este unul dintre motivele pentru care, după 1989, universităţile româneşti au fost în măsură să ofere societăţii civile, în ansamblul ei, şi opoziţiei democratice, în particular, două dintre elementele sale cele mai solide: Solidaritatea Universitară, care este o asociaţie civică de profesori şi cercetători, şi Liga Studenţilor. Această constatare mă îndreptăţeşte să cred că faptul de a fi fost atât lider al Solidarităţii Universitare, cât şi rector al Universităţii Bucureşti după 1989, nu este un simplu accident biografic. Poate că stadiul maturizării societăţii civile româneşti şi procesul de consolidare a democraţiei în România au făcut ca acela care a primit în noiembrie 1996 din partea alegătorilor mandatul de a fi purtătorul de cuvânt al unei schimbări radicale să nu fie străin de mediul universitar.

Se spune că românii nu au reacţionat la totalitarism prin mişcări sociale sau intelectuale de amploarea Primăverii de la Praga ori a Cartei ’77. Nu ştiu dacă este aşa. Ceea ce ştiu însă, în mod nemijlocit, este că mulţi intelectuali români au traversat comunismul fără a-şi pierde demnitatea, la adăpostul Universităţii din Bucureşti, a Universităţii din Cluj, ori a celei din Iaşi. Fireşte, în aceste universităţi nu se putea spune totul şi se putea scrie destul de puţin din ceea ce gândeam. Am cunoscut, în schimb, un adevăr al raporturilor umane şi o calitate a relaţiilor intelectuale care nu cred că au existat, la o intensitate comparabilă, în multe alte locuri. Acest adevăr simplu şi direct ne-a ajutat să rezistăm, acest adevăr i-a făcut pe mulţi universitari să se simtă datori, după 1989, să se angajeze în acţiuni civice şi politice. În sfârşit, acest adevăr esenţial al legăturii comunitare dintre studenţi şi profesori ne determină astăzi să redăm Universităţii româneşti statura intelectuală şi morală la care o îndreptăţeşte apartenenţa sa la ilustra familie a universităţilor europene.

 

Primatul raţiunii şi libertatea conştiinţei

Acum, la sfârşit de mileniu, Universitatea se vede ameninţată şi agresată de o altă primejdie: economia de piaţă. Desigur, ca om care şi-a petrecut practic toată vârsta adultă în universitate, nu pot fi împotriva modernizării infrastructurii şi a introducerii anumitor criterii de performanţă în viaţa universitară. Cred, însă, că o prea mare importanţă dată eficienţei imediate, precum şi angajarea facultăţilor, catedrelor şi profesorilor într-un fel de cursă fără odihnă a finanţărilor riscă să ducă foarte curând la anularea vocaţiei originare a Universităţii.

Universitatea nu este şi nici nu trebuie să devină o instituţie oarecare a economiei de piaţă. Dacă s-ar întâmpla aşa, ea nu ar mai fi un loc al libertăţii, al reflecţiei şi al dezbaterii, iar miza formaţiei universitare, care este persoana umană, s-ar diminua simţitor.

Necesitatea de a moderniza rapid universităţile noastre nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea că orice universitate adevărată este o parte constitutivă a Europei, atâta timp cât raţiunea, pluralismul şi toleranţa sunt valorile pe care îşi întemeiază demersul intelectual. Să nu sacrificăm tehnologiei şi economiei de piaţă adevărul simplu al raporturilor comunitare ce se ţes între oameni angajaţi împreună, pe drumul cunoaşterii.

Universitatea din Praga poate depune mărturie că, de aproape şapte secole, primatul raţiunii, libertatea conştiinţei, toleranţa şi pluralismul reprezintă tehnologia de vârf a Universităţii europene.