Discurs de recepţie la decernarea Medaliei Universităţii Caroline din Praga, 11 martie 1997 

 

Universitatea Carolină din Praga

Orice intelectual din Europa Centrală şi de Est nu poate să nu se simtă mândru atunci când îi este dată şansa de a lua cuvântul în faţa profesorilor şi studenţilor Universităţii Caroline. Mai întâi, pentru că Universitatea din Praga, fondată în 1348, este cea mai veche din această parte a continentului nostru. În al doilea rând, pentru că, încă de la întemeierea sa, Alma Mater pragheză a fost un loc privilegiat, în care toleranţa şi spiritul critic s-au dezvoltat într-o deplină armonie şi s-au impus întregii Europe ca un exemplu demn de urmat. Am ales să ţin acest discurs de recepţie în limba latină, nu numai pentru că limba poporului căruia îi aparţin este o limbă romanică, dar şi pentru că latina a fost limba unificatoare a civilizaţiilor lumii antice şi limba universală a comunităţilor academice din Evul Mediu.

Universitatea medievală era, în sine şi pretutindeni, un spaţiu al disputei intelectuale şi al dezbaterii de idei. Universitatea pragheză a fost, în plus, laboratorul care a scos confruntarea opiniilor şi libera discuţie în afara zidurilor cetăţii universitare, propunându-le comunităţii politice, în ansamblul ei, ca pe nişte valori fundamentale ale modernităţii.

 

Lecţia lui Jan Hus

Întâlnindu-mă cu profesorii de azi ai Universităţii Caroline, m-am gândit la Jan Hus şi la toţi discipolii săi. Cred că lecţia pe care Jan Hus a predat-o întregii Europe, de la catedra sa din Universitatea pragheză şi din amvonul Catedralei Bethleem, este aceea a curajului de a garanta cu viaţa adevărul propriilor opinii. Jan Hus este primul intelectual european care a fost urmărit şi apoi dat morţii nu pentru faptele sale, ci pentru convingerile sale. Dincolo de mişcarea de idei care a tulburat rigiditatea secolului al XV-lea, rămâne pentru mine exemplară esenţa mesajului lui Hus: intelectualii au datoria, atunci când raţiunea şi rigorile ştiinţei pe care o slujesc o cer, să rişte să-şi formuleze opiniile în faţa autorităţilor politice chiar şi atunci când acestea le sunt ostile.

Universitarul este, aşa cum ne lasă să înţelegem istoria timpurie a Universităţii din Praga, cel care nu se teme să-şi contrazică contemporanii, cel care îndrăzneşte să înfrunte Puterea pe terenul ideilor, afirmând libertatea absolută şi inalienabilă a gândirii. Gândirea modernă a fost adesea o gândire captivă. De multe ori şi aşa cum s-a întâmplat prea adesea în epoca noastră, a totalitarismelor de diverse culori, Universitatea a fost obligată să devină o închisoare a gândirii. ªi poate că la Praga, mai mult decât oriunde, Universitatea a făcut acest lucru împotriva propriei voinţe şi conştientă că se îndepărtează de adevărata ei vocaţie.

 

Forţa ideilor şi forţa statului

Vocaţia fundamentală a Universităţii este Adevărul. La întemeierea sa, Universitatea a fost o corporaţie, o universitas în sensul în care dreptul medieval înţelegea acest termen, adică o comunitate de studenţi şi de magiştri al cărei rost esenţial era căutarea adevărului. Nu era vorba numai despre adevărul absolut, al revelaţiei creştine, ci despre adevărul complex, străbătut de îndoieli şi dileme, al raţiunii umane.

Într-o universitate, ideile nu triumfă una asupra celorlalte aşa cum se întâmplă în ideologii. Universitatea şi ideologia ar fi trebuit, de aceea, să se afle în permanenţă într-un ireconciliabil conflict. Aşa ar fi trebuit să fie. În astfel de termeni au gândit, probabil, fondatorii Universităţii din Praga, şi mă refer mai puţin la Papa Clement al VI-lea sau la regele Carol al IV-lea, cât la magiştrii şi studenţii din mijlocul cărora s-a ivit Jan Hus, pentru a străluci până la marginile de atunci ale Europei, reprezentate de Moldova. În cele din urmă, lucrurile s-au petrecut într-un mod diferit. ªi nu pentru că Hus a murit. Moartea sa nu a făcut decât să întărească în conştiinţa discipolilor săi pasiunea pentru toleranţă şi pentru gândirea independentă. Un adept al lui Hus, magistrul Jacob, şi-a pledat cauza în faţa principelui moldovean Alexandru cel Bun, în cadrul unei disputatio al cărei învingător a şi fost declarat.

Pe termen lung însă, asemenea dezbateri, ce se bizuie exclusiv pe forţa ideilor şi tăria convingerilor, nu s-au putut măsura cu forţa statelor. Mai întâi, cu forţa monarhiilor absolute care, după Muntele Alb, au înăbuşit vocaţia spre pluralism şi creativitate a Universităţii Caroline. Apoi, cu forţa statului modern şi, mai ales, a celui totalitar. Solidaritatea universitară

România nu a avut privilegiul Cehiei de a dispune de o Universitate medievală susţinută, am spune noi astăzi, de societatea civilă. Statul modern este cel care a creat şi a subvenţionat în secolul trecut universităţile româneşti. Dar, chiar universităţi de stat fiind, nu le-au rămas străine erudiţia şi gândirea critică. Dimpotrivă, universitarii români de la 1860 până în 1948 s-au străduit să parcurgă, într-un timp extrem de scurt, istoria multiseculară de care au beneficiat universităţi de prestigiul şi vechimea Universităţii din Praga.

Acest extraordinar dinamism nu a fost decât parţial curmat de instaurarea totalitarismului. După 1948, universităţile româneşti au rămas aproape singurele insule, fragile şi timide, de societate civilă. Universitatea din Bucureşti, în care m-am format ca intelectual şi cercetător şi unde mi-am desfăşurat întreaga activitate didactică, a fost vreme de cinci decenii unul dintre foarte rarele locuri în care puteai avea sentimentul că aparţii altei comunităţi decât cea pe care regimul comunist îşi făcea iluzia că o poate întemeia pe delaţiune şi minciună.

Acesta este unul dintre motivele pentru care, după 1989, universităţile româneşti au fost în măsură să ofere societăţii civile, în ansamblul ei, şi opoziţiei democratice, în particular, două dintre elementele sale cele mai solide: Solidaritatea Universitară, care este o asociaţie civică de profesori şi cercetători, şi Liga Studenţilor. Această constatare mă îndreptăţeşte să cred că faptul de a fi fost atât lider al Solidarităţii Universitare, cât şi rector al Universităţii Bucureşti după 1989, nu este un simplu accident biografic. Poate că stadiul maturizării societăţii civile româneşti şi procesul de consolidare a democraţiei în România au făcut ca acela care a primit în noiembrie 1996 din partea alegătorilor mandatul de a fi purtătorul de cuvânt al unei schimbări radicale să nu fie străin de mediul universitar.

Se spune că românii nu au reacţionat la totalitarism prin mişcări sociale sau intelectuale de amploarea Primăverii de la Praga ori a Cartei ’77. Nu ştiu dacă este aşa. Ceea ce ştiu însă, în mod nemijlocit, este că mulţi intelectuali români au traversat comunismul fără a-şi pierde demnitatea, la adăpostul Universităţii din Bucureşti, a Universităţii din Cluj, ori a celei din Iaşi. Fireşte, în aceste universităţi nu se putea spune totul şi se putea scrie destul de puţin din ceea ce gândeam. Am cunoscut, în schimb, un adevăr al raporturilor umane şi o calitate a relaţiilor intelectuale care nu cred că au existat, la o intensitate comparabilă, în multe alte locuri. Acest adevăr simplu şi direct ne-a ajutat să rezistăm, acest adevăr i-a făcut pe mulţi universitari să se simtă datori, după 1989, să se angajeze în acţiuni civice şi politice. În sfârşit, acest adevăr esenţial al legăturii comunitare dintre studenţi şi profesori ne determină astăzi să redăm Universităţii româneşti statura intelectuală şi morală la care o îndreptăţeşte apartenenţa sa la ilustra familie a universităţilor europene.

 

Primatul raţiunii şi libertatea conştiinţei

Acum, la sfârşit de mileniu, Universitatea se vede ameninţată şi agresată de o altă primejdie: economia de piaţă. Desigur, ca om care şi-a petrecut practic toată vârsta adultă în universitate, nu pot fi împotriva modernizării infrastructurii şi a introducerii anumitor criterii de performanţă în viaţa universitară. Cred, însă, că o prea mare importanţă dată eficienţei imediate, precum şi angajarea facultăţilor, catedrelor şi profesorilor într-un fel de cursă fără odihnă a finanţărilor riscă să ducă foarte curând la anularea vocaţiei originare a Universităţii.

Universitatea nu este şi nici nu trebuie să devină o instituţie oarecare a economiei de piaţă. Dacă s-ar întâmpla aşa, ea nu ar mai fi un loc al libertăţii, al reflecţiei şi al dezbaterii, iar miza formaţiei universitare, care este persoana umană, s-ar diminua simţitor.

Necesitatea de a moderniza rapid universităţile noastre nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea că orice universitate adevărată este o parte constitutivă a Europei, atâta timp cât raţiunea, pluralismul şi toleranţa sunt valorile pe care îşi întemeiază demersul intelectual. Să nu sacrificăm tehnologiei şi economiei de piaţă adevărul simplu al raporturilor comunitare ce se ţes între oameni angajaţi împreună, pe drumul cunoaşterii.

Universitatea din Praga poate depune mărturie că, de aproape şapte secole, primatul raţiunii, libertatea conştiinţei, toleranţa şi pluralismul reprezintă tehnologia de vârf a Universităţii europene.