Discurs la Dineul oficial cu ocazia vizitei de stat a Preşedintelui Repu-blicii Franceze, Jacques Chirac în România, Bucureşti, Palatul Cotroceni, 21 februarie 1997 

 

Devotaţi viitorului, fără a uita trecutul

Prilejul de a fi în jurul aceleiaşi mese are calitatea foarte rară de a uni într-un gest simbolic tradiţia cea mai îndepărtată şi proiectele cele mai îndrăzneţe pentru viitor. Pentru că a sta la aceeaşi masă reprezintă unul dintre riturile cele mai vechi, exprimând fraternitatea celor care împărtăşesc aceeaşi pâine şi acelaşi vin.

Cea mai veche diplomaţie din lume a luat naştere în jurul aceleiaşi mese, la căldura unui cămin comun. Iar noi, moştenitori a două dintre cele mai bătrâne civilizaţii ale continentului, nu trebuie să uităm această străveche înţelepciune a lumii, care îi învaţă pe oameni cum să se ridice deasupra naturii sălbatice, atât prin arta culinară, cât şi prin împărţirea, în acelaşi timp, a bucatelor şi a bucuriei de a fi într-o seară împreună, la adăpost de temeri şi de discordie.

De fiecare dată când românii au fost confruntaţi cu provocările propriei lor istorii şi ale viitorului propriului lor destin, Franţa a fost alături de ei pentru a-i susţine şi pentru a le oferi exemplul său. Zorii epocii moderne pentru ţara mea au fost marcaţi, odată cu conştientizarea apartenenţei sale la moştenirea Imperiului Roman, de o redescoperire a Franţei prin intermediul gândirii critice a lui Voltaire, prin ineditul afirmării drepturilor cetăţeanului şi al idealurilor revoluţiilor sale, prin cultul artelor şi al spiritului naţional.

Franţa a fost artizanul prin excelenţă al noii Europe şi Franţa a fost cea către care se îndreptau ochii naţiunii române. Ea a întrupat, pentru români, voinţa politică majoră, gata oricând să-i susţină în eforturile lor de a se face recunoscuţi ca naţiune unită şi independentă de către o Europă în care numai Franţa i-a înţeles şi i-a ajutat. Iar atunci când, în vicisitudinile Marelui Război, România s-a angajat să plătească preţul de sânge pe care legile de atunci îl cereau popoarelor şi oamenilor pentru a-şi valorifica drepturile istorice, Franţa i-a fost alături, atât în ceasurile întunecate ale înfrângerii, cât şi în clipa fericită a victoriei. În Franţa, România şi-a văzut recunoscute, în sfârşit, integritatea şi deplina identitate.

 

Români în Franţa

Secolul al XIX-lea a fost, cam peste tot în Europa, epoca unei incontestabile domnii a limbii franceze, ca limbă nobilă, ca limbă de curte şi de curtoazie în acelaşi timp. Dar în acest loc al României pe cale de a se naşte, franceza era şi limba Tinerilor în disputa lor cu cei Bătrâni. Tinerii intelectuali care puneau bazele limbii naţionale culte, ale literaturii române moderne şi ale marii culturi naţionale din toate provinciile româneşti erau bilingvi în adevăratul sens al cuvântului. Acest fenomen prin care promotorii culturii româneşti celei mai autentice erau francofoni prin definiţie situează, cred, cultura română într-un raport special cu Franţa. Căci această folosire curentă a limbii franceze nu era, după cum ştiţi, produsul unei dependenţe. Era rodul unei opţiuni de suflet şi al aparteneţei noastre comune la latinitate.

România şi Franţa au fost patrii comune ale unora dintre cele mai strălucite spirite româneşti. Fac parte dintre aceia care refuză să sacrifice miturile de dragul unui orgoliu rău înţeles. Dacă românii sunt mândri că au împărţit cu Franţa tot ce aveau ei mai bun este pentru că ei cred sincer că aşa a fost. De altfel, ultimele două secole mărturisesc cu prisosinţă despre această înfrăţire. De la Vasile Alecsandri, prieten cu Lamartine şi învingător în concursurile Félibres, şi Alexandru Odobescu, care a uimit lumea savantă prin publicaţiile sale despre tezaurul de la Pietroasa, orice autor român important şi-a făcut cunoscute operele publicându-le în franceză iar această însuşire a limbii, a conceptelor şi a valorilor culturii franceze n-a încetat să aducă roade în ştiinţe şi în arte. George Enescu şi Constantin Brâncuşi au dăruit culturii franceze cea mai strălucită parte a creaţiei lor, oferindu-i bogăţia limbajelor universale, pe care ei, primii, le descifraseră.

Dar nu despre aceştia, nici despre Emil Cioran sau Eugen Ionescu aş dori să vorbesc astăzi în faţa unor oaspeţi pentru care gloria acestor români vorbeşte de la sine. Aţi dovedit-o, cu prisosinţă, dumneavoastră înşivă, domnule Preşedinte, prin strălucitul discurs de astăzi, din Palatul Parlamentului

 

Francofonia, opţiune liberă şi durabilă

Aş vrea mai degrabă să vorbesc despre tinereţea unor români ai generaţiei mele, pentru care studiul privat al limbii franceze, lectura, în limba franceză, a operelor marilor scriitori francezi au constituit răspunsul spontan, autentic şi recuperator ce s-a opus învăţământului de stat politizat şi agresiv.

Aş dori să evoc entuziasmul cu care adolescenţii (printre care mă număram pe vremea aceea) au invadat sălile de cinema, atunci când primul film francez de după perioada îngheţului ne ajuta să regăsim prin Fanfan la Tulipe o Franţă atât de tânără, atât de strălucitoare, atât de radioasă. Aş dori să vă împărtăşesc ce au însemnat pentru noi prezenţa augustă a Generalului De Gaulle, apariţia în librăriile noastre a colecţiei „Livre de poche”, prezenţa pe scenele noastre a Comediei Franceze sau a trupei de la Odéon, ca şi cea a Institutului Francez în viaţa noastră culturală. În ghetto-ul în care am fost atâta timp închişi, Franţa şi limba franceză au constituit calea cea mai importantă de păstrare a libertăţii noastre de a gândi şi a cunoaşte.

Imensa creativitate şi prestigiul culturii franceze au avut mereu o forţă radiantă care le-a deschis porţile spre lume. Dincolo de o opţiune intelectuală, francofonia a fost pentru români şi o alegere a imaginarului politic. Prin folosirea limbii franceze, sinonimă cu libertatea, fraternitatea şi egalitatea pe care Franţa le întrupează pentru totdeauna, românii şi-au însuşit valorile profunde ale democraţiei europene şi conştiinţa apartenenţei comune la Europa naţiunilor libere. Rolul Franţei de garant al unificării europene precum şi faptul că românii şi-au formulat mai întâi în franceză voinţa de reintegrare în marea familie a Consiliului Europei şi a Comunităţilor Europene reprezintă corolarul a mai mult de două secole de împărtăşire a unor idei şi valori comune, a mai bine de două secole de istorie inseparabilă.

 

Fraternitate într-o Europă unită

În aspiraţia sa de a se reintegra în această lume căreia ştie că-i aparţine şi căreia vrea să-i aparţină, România nu aşteaptă numai sprijinul Franţei. O asemenea opţiune ar lăsa o povară prea grea pe umerii prietenilor noştri. Aşteptăm cu încredere sprijinul prietenilor apropiaţi ai Franţei şi, între timp, ne bizuim mai ales pe propriile forţe. De altfel, nu ne îndoim că Franţa a ales să fie aliatul României în perspectiva unui viitor comun, tocmai pentru că Franţa a văzut cum România a trecut cu bine proba de fidelitate faţă de regulile jocului democratic, prin alegeri libere. prin alternanţa paşnică la putere, prin respectul drepturilor minorităţilor, prin voinţa fermă de a adopta cât mai repede reformele economice capabile să asigure cetăţenilor săi un nivel de trai mai bun şi o mai bună calitate a vieţii de care au atâta nevoie.

România are capacitatea de a dovedi de pe acum în ce măsură va şti să contribuie la trăinicia noii arhitecturi a continentului.

Oferind un pol de stabilitate în Sud-Estul Europei, acolo unde şi-a cultivat în mod tradiţional alianţe şi prietenii, dând dovadă de o voinţă fermă de cooperare exemplară cu Occidentul, România poate deveni, împreună cu Ungaria, Polonia şi alte ţări din Europa Centrală şi de Sud-Est, o componentă activă într-o reţea vastă de comunicare şi cordialitate. Pentru echilibrul acestei părţi a lumii, o Românie integrată total în structurile strategice, politice şi instituţionale ale alianţelor continentale şi transcontinentale, va fi garanţia aspiraţiei comune de evitare a unor noi fracturi şi conflicte. România va şti să contribuie la înţelegerea superioară a raporturilor dintre Est şi Vest, dintre partea centrală a continentului şi zona sud-estică, datorită energiei sale, abilităţii demonstrate în conectarea unor spaţii mentale diferite şi înţelepciunii specifice unei străvechi culturi de frontieră.

România şi Franţa au avut, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, atâtea experienţe şi speranţe comune. Cred într-un viitor în care ţările noastre să poată împărtăşi destinul aceleaşi Europe într-o inevitabilă nouă arhitectură a lumii. Cred în măreţia, generozitatea şi clarviziunea Franţei, în demersul său ferm şi consecvent pentru o Europă unită.