Discurs la Dineul
oficial cu ocazia vizitei de stat a Preşedintelui Repu-blicii Franceze,
Jacques Chirac în România, Bucureşti, Palatul Cotroceni, 21 februarie
1997
Devotaţi viitorului,
fără a uita trecutul
Prilejul de a fi în
jurul aceleiaşi mese are calitatea foarte rară de a uni într-un gest
simbolic tradiţia cea mai îndepărtată şi proiectele cele mai îndrăzneţe
pentru viitor. Pentru că a sta la aceeaşi masă reprezintă unul dintre
riturile cele mai vechi, exprimând fraternitatea celor care împărtăşesc
aceeaşi pâine şi acelaşi vin.
Cea mai veche
diplomaţie din lume a luat naştere în jurul aceleiaşi mese, la căldura
unui cămin comun. Iar noi, moştenitori a două dintre cele mai bătrâne
civilizaţii ale continentului, nu trebuie să uităm această străveche
înţelepciune a lumii, care îi învaţă pe oameni cum să se ridice deasupra
naturii sălbatice, atât prin arta culinară, cât şi prin împărţirea, în
acelaşi timp, a bucatelor şi a bucuriei de a fi într-o seară împreună,
la adăpost de temeri şi de discordie.
De fiecare dată când
românii au fost confruntaţi cu provocările propriei lor istorii şi ale
viitorului propriului lor destin, Franţa a fost alături de ei pentru a-i
susţine şi pentru a le oferi exemplul său. Zorii epocii moderne pentru
ţara mea au fost marcaţi, odată cu conştientizarea apartenenţei sale la
moştenirea Imperiului Roman, de o redescoperire a Franţei prin
intermediul gândirii critice a lui Voltaire, prin ineditul afirmării
drepturilor cetăţeanului şi al idealurilor revoluţiilor sale, prin
cultul artelor şi al spiritului naţional.
Franţa a fost
artizanul prin excelenţă al noii Europe şi Franţa a fost cea către care
se îndreptau ochii naţiunii române. Ea a întrupat, pentru români, voinţa
politică majoră, gata oricând să-i susţină în eforturile lor de a se
face recunoscuţi ca naţiune unită şi independentă de către o Europă în
care numai Franţa i-a înţeles şi i-a ajutat. Iar atunci când, în
vicisitudinile Marelui Război, România s-a angajat să plătească preţul
de sânge pe care legile de atunci îl cereau popoarelor şi oamenilor
pentru a-şi valorifica drepturile istorice, Franţa i-a fost alături,
atât în ceasurile întunecate ale înfrângerii, cât şi în clipa fericită a
victoriei. În Franţa, România şi-a văzut recunoscute, în sfârşit,
integritatea şi deplina identitate.
Români în Franţa
Secolul al XIX-lea a
fost, cam peste tot în Europa, epoca unei incontestabile domnii a limbii
franceze, ca limbă nobilă, ca limbă de curte şi de curtoazie în acelaşi
timp. Dar în acest loc al României pe cale de a se naşte, franceza era
şi limba Tinerilor în disputa lor cu cei Bătrâni. Tinerii intelectuali
care puneau bazele limbii naţionale culte, ale literaturii române
moderne şi ale marii culturi naţionale din toate provinciile româneşti
erau bilingvi în adevăratul sens al cuvântului. Acest fenomen prin care
promotorii culturii româneşti celei mai autentice erau francofoni prin
definiţie situează, cred, cultura română într-un raport special cu
Franţa. Căci această folosire curentă a limbii franceze nu era, după cum
ştiţi, produsul unei dependenţe. Era rodul unei opţiuni de suflet şi al
aparteneţei noastre comune la latinitate.
România şi Franţa au
fost patrii comune ale unora dintre cele mai strălucite spirite
româneşti. Fac parte dintre aceia care refuză să sacrifice miturile de
dragul unui orgoliu rău înţeles. Dacă românii sunt mândri că au împărţit
cu Franţa tot ce aveau ei mai bun este pentru că ei cred sincer că aşa a
fost. De altfel, ultimele două secole mărturisesc cu prisosinţă despre
această înfrăţire. De la Vasile Alecsandri, prieten cu Lamartine şi
învingător în concursurile Félibres, şi Alexandru Odobescu, care a uimit
lumea savantă prin publicaţiile sale despre tezaurul de la Pietroasa,
orice autor român important şi-a făcut cunoscute operele publicându-le
în franceză iar această însuşire a limbii, a conceptelor şi a valorilor
culturii franceze n-a încetat să aducă roade în ştiinţe şi în arte.
George Enescu şi Constantin Brâncuşi au dăruit culturii franceze cea mai
strălucită parte a creaţiei lor, oferindu-i bogăţia limbajelor
universale, pe care ei, primii, le descifraseră.
Dar nu despre aceştia,
nici despre Emil Cioran sau Eugen Ionescu aş dori să vorbesc astăzi în
faţa unor oaspeţi pentru care gloria acestor români vorbeşte de la sine.
Aţi dovedit-o, cu prisosinţă, dumneavoastră înşivă, domnule Preşedinte,
prin strălucitul discurs de astăzi, din Palatul Parlamentului
Francofonia, opţiune
liberă şi durabilă
Aş vrea mai degrabă
să vorbesc despre tinereţea unor români ai generaţiei mele, pentru care
studiul privat al limbii franceze, lectura, în limba franceză, a
operelor marilor scriitori francezi au constituit răspunsul spontan,
autentic şi recuperator ce s-a opus învăţământului de stat politizat şi
agresiv.
Aş dori să evoc
entuziasmul cu care adolescenţii (printre care mă număram pe vremea
aceea) au invadat sălile de cinema, atunci când primul film francez de
după perioada îngheţului ne ajuta să regăsim prin Fanfan la Tulipe o
Franţă atât de tânără, atât de strălucitoare, atât de radioasă. Aş dori
să vă împărtăşesc ce au însemnat pentru noi prezenţa augustă a
Generalului De Gaulle, apariţia în librăriile noastre a colecţiei „Livre
de poche”, prezenţa pe scenele noastre a Comediei Franceze sau a trupei
de la Odéon, ca şi cea a Institutului Francez în viaţa noastră culturală.
În ghetto-ul în care am fost atâta timp închişi, Franţa şi limba
franceză au constituit calea cea mai importantă de păstrare a libertăţii
noastre de a gândi şi a cunoaşte.
Imensa creativitate
şi prestigiul culturii franceze au avut mereu o forţă radiantă care le-a
deschis porţile spre lume. Dincolo de o opţiune intelectuală,
francofonia a fost pentru români şi o alegere a imaginarului politic.
Prin folosirea limbii franceze, sinonimă cu libertatea, fraternitatea şi
egalitatea pe care Franţa le întrupează pentru totdeauna, românii şi-au
însuşit valorile profunde ale democraţiei europene şi conştiinţa
apartenenţei comune la Europa naţiunilor libere. Rolul Franţei de garant
al unificării europene precum şi faptul că românii şi-au formulat mai
întâi în franceză voinţa de reintegrare în marea familie a Consiliului
Europei şi a Comunităţilor Europene reprezintă corolarul a mai mult de
două secole de împărtăşire a unor idei şi valori comune, a mai bine de
două secole de istorie inseparabilă.
Fraternitate într-o
Europă unită
În aspiraţia sa de a
se reintegra în această lume căreia ştie că-i aparţine şi căreia vrea
să-i aparţină, România nu aşteaptă numai sprijinul Franţei. O asemenea
opţiune ar lăsa o povară prea grea pe umerii prietenilor noştri.
Aşteptăm cu încredere sprijinul prietenilor apropiaţi ai Franţei şi,
între timp, ne bizuim mai ales pe propriile forţe. De altfel, nu ne
îndoim că Franţa a ales să fie aliatul României în perspectiva unui
viitor comun, tocmai pentru că Franţa a văzut cum România a trecut cu
bine proba de fidelitate faţă de regulile jocului democratic, prin
alegeri libere. prin alternanţa paşnică la putere, prin respectul
drepturilor minorităţilor, prin voinţa fermă de a adopta cât mai repede
reformele economice capabile să asigure cetăţenilor săi un nivel de trai
mai bun şi o mai bună calitate a vieţii de care au atâta nevoie.
România are
capacitatea de a dovedi de pe acum în ce măsură va şti să contribuie la
trăinicia noii arhitecturi a continentului.
Oferind un pol de
stabilitate în Sud-Estul Europei, acolo unde şi-a cultivat în mod
tradiţional alianţe şi prietenii, dând dovadă de o voinţă fermă de
cooperare exemplară cu Occidentul, România poate deveni, împreună cu
Ungaria, Polonia şi alte ţări din Europa Centrală şi de Sud-Est, o
componentă activă într-o reţea vastă de comunicare şi cordialitate.
Pentru echilibrul acestei părţi a lumii, o Românie integrată total în
structurile strategice, politice şi instituţionale ale alianţelor
continentale şi transcontinentale, va fi garanţia aspiraţiei comune de
evitare a unor noi fracturi şi conflicte. România va şti să contribuie
la înţelegerea superioară a raporturilor dintre Est şi Vest, dintre
partea centrală a continentului şi zona sud-estică, datorită energiei
sale, abilităţii demonstrate în conectarea unor spaţii mentale diferite
şi înţelepciunii specifice unei străvechi culturi de frontieră.
România şi Franţa au
avut, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, atâtea
experienţe şi speranţe comune. Cred într-un viitor în care ţările
noastre să poată împărtăşi destinul aceleaşi Europe într-o inevitabilă
nouă arhitectură a lumii. Cred în măreţia, generozitatea şi clarviziunea
Franţei, în demersul său ferm şi consecvent pentru o Europă unită.