Alocuţiune la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 13 februarie 1997 

 

O forţă de iubit, nu de temut

În ultimii ani, Biserica a făcut paşi mari către societatea românească, aducând cu ea, într-o lume dezorientată şi bântuită de false valori, harul învăţăturii desprinse din jertfa lui Hristos. Preoţii au pătruns în şcoli şi în spitale, în armată şi închisori, au găsit loc firesc de exprimare la televiziune, la radio şi în ziare. Marile sărbători creştineşti au devenit din nou sărbători ale naţiunii. Cuvântul Bisericii se face auzit în toate marile dezbateri civice. Poporul român a regăsit drumul drept către o instituţie pe care a invocat-o permanent, în sufletul lui, în toţi anii grei în care ateismul a fost la noi o politică de stat. ªi se cuvine să revin asupra unui fapt: nu Statul a acordat din nou un statut normal Bisericii după 1989. Atunci când acest Stat a început să se restructureze după principii fireşti, a găsit Biserica la locul ei, aşa cum, odinioară, o regăseau la locul ei şi principii români nevoiţi să-şi reconstruiască principatele în urma unor năvăliri străine.

Biserica este chemată, alături de Stat, să lupte pentru demnitatea şi fericirea poporului român. Prima ei perioadă de aşezare în normalitate a luat sfârşit şi aţi socotit că este vremea ca ea să se aplece mai adânc asupra celor aflaţi în nevoie pe paturi de spital, în cămine de orfani, în sărăcia bătrâneţilor sau în singurătatea propriilor locuinţe.

Reprezentaţi o mare forţă, una dintre puţinele forţe ale acestei lumi care nu e de temut, ci de iubit. „Da, Doamne, Tu ştii totul, Tu ştii că te iubesc”, i-a răspuns Apostolul Petru lui Iisus, intuind exact esenţa învăţăturii creştine, cea demnă de purtat din casă în casă, dincolo de rugăciune, de post şi de înfrânare.

Nu este o taină pentru Biserică faptul că poporul român trece printr-un moment greu şi bate la o poartă de seamă a istoriei sale. Dumnezeu nu a hărăzit multor generaţii privilegiul de a participa la o clipă cu adevărat importantă a popoarelor lor. Noi suntem o asemenea generaţie. În faţa noastră, istoria a aşezat, ca într-o răscruce, drumul către împlinire şi drumul către eşec. În fruntea ţării, în asemenea momente, se află deopotrivă Statul şi Biserica. Fiecare în felul său, fiecare cu puterile sale. Iată de ce vă cer să fim laolaltă în lunile şi anii care vin, cum cer puterii lumeşti să ţină seama de învăţătura lui Hristos, şi vă rog să vă înzeciţi eforturile pentru a călăuzi pe calea dreaptă pe toţi românii care, la ceas de cumpănă, au nevoie de un reazem şi de lumina adevăratei credinţe.

 

Cruciadă pentru valorile naţiunii

Am vorbit recent despre o cruciadă împotriva corupţiei şi hoţiei. ªi vorbesc, în general, despre o cruciadă pentru promovarea valorilor şi voinţei naţiunii noastre. Pentru că am convigerea că marile lupte pentru mari adevăruri, mari principii şi mari cauze nu se pot duce decât sub ocrotirea Sfintei Cruci şi îmi aduc adeseori aminte de învăţătura lui Neagoe Basarab pentru cel gata să plece la luptă: „Mai întâi să te îmbraci în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoşă”.

Stând alături, Biserica şi Statul pot asigura României un reazem ferm în acest uriaş efort de afirmare. Nu numai Biserica, dar şi Statul se întemeiază astăzi pe credinţă: credinţa în valorile naţionale, în morală, în munca cinstită şi răsplătită după valoare, credinţa în demnitatea omului şi în virtuţile nemuritoare ale sufletului lui nemuritor.

„Cu cei aleşi, ales vei fi, cu cei îndărătnici, te vei îndărătnici” spune prorocul. Avem datoria istorică de a-i alege împreună pe cei aleşi. ªi vă asigur, la rându-mi, că statul român de azi va şti să fie îndărătnic cu cei îndărătnici în faţa intereselor fundamentale ale acestui moment de istorie românească pe care îl trăim.