Mesaj adresat înalţilor magistraţi la deschiderea anului judiciar, Bucureşti, Curtea Supremă de Justiţie,

25 ianuarie 1997 

 

Dreptul şi povara ultimului cuvânt

Toţi cei de faţă, gazde şi oaspeţi deopotrivă, ne-am asumat o grea şi nobilă misiune de a ne sluji ţara prin Adevăr şi Dreptate.

A lua hotărâri şi a dispune de soarta oamenilor nu poate fi o muncă de rutină. Cu atât mai mult atunci când, aflat în vârful ierarhiei, porţi cu tine dreptul şi povara ultimului cuvânt. Aici, la vârf, unde nu mai există o cale de apel prin care decizia să poată fi corectată de un altul, eroarea şi părtinirea sunt inadmisibile şi condamnabile.

Am convingerea că, după şapte ani de efort şi acumulare, în care Justiţia a trebuit să ţină seama de înnoiri legislative impuse de istorie şi de o diversificare fără precedent a raporturilor juridice din societatea românească, a venit timpul ca 1997 să aducă un plus de preocupare pentru prestigiul Magistraturii Române.

Calitatea actului de justiţie depinde, în primul rând, de cadrul pe care Legislativul şi Executivul îl asigură spre buna funcţionare a magistraturii. Dar, în final, ea devine opera magistratului, de care depind temeinicia cercetării, descoperirea adevărului şi împărţirea dreptăţii.

 

Opinia publică acuză

Presupun că, înainte de a fi un moment festiv, deschiderea anului judiciar 1997 poate fi un motiv de analiză a anului precedent. M-aş bucura ca ziua de azi să marcheze „kilometrul 0” al unui drum de acces spre o justiţie ferită de suspiciuni, înţeleasă de justiţiabili ca act de dreptate şi apreciată de opinia publică drept model de corectitudine şi imparţialitate.

Deschiderea anului judiciar 1997 este marcată de o serie de întrebări cărora avem datoria de a le găsi răspuns şi, după caz, remedii.

Există un mare decalaj între aşteptările populaţiei – lovite de consecinţele unei criminalităţi în creştere – şi ritmul în care ies la iveală acele rechizitorii ale Parchetului de natură să trimită în judecată marii vinovaţi pentru corupţie, abuzuri şi tranzacţii ilicite.

Există un puternic curent de opinie care judecă şi acuză judecătorii de tergiversarea proceselor, de punerea în libertate a arestaţilor sau de achitarea unor persoane considerate vinovate.

Există, în acelaşi timp, o surprinzătoare pasivitate a acelor magistraţi care, prin natura funcţiilor de conducere, la nivelul parchetelor şi instanţelor judecătoreşti, au îndatorirea de a garanta prestigiul şi autoritatea instituţiilor pe care le conduc.

 

 

Demisii aşteptate

Există un prag de demnitate şi de responsabilitate pe care şi-l stabileşte fiecare individ. Pentru înalţii magistraţi ai României, el are înălţimea funcţiei şi a încrederii ce li s-a acordat prin actul de numire. Acceptând funcţia, acceptăm şi consecinţa de a avea mai multe obligaţii şi mai puţine oportunităţi. Ceea ce îşi poate eventual permite un debutant, nu-şi poate îngădui magistratul.

Era de aşteptat ca instituţia demisiei să-şi recapete rolul salvator de onoare, atunci când asupra unui preşedinte de tribunal sau de curte, ori asupra judecătorilor acestor instanţe, planează acuzaţii publice de incorectitudine, de luare de mită ori de acceptare a unor favoruri şi foloase necuvenite. Nu văd cum ar putea justifica un magistrat poziţia sa privilegiată pe lista câştigătorilor la „Caritas” ori pe cea a beneficiarilor de credite bancare preferenţiale; cum poate accepta oferta de a fi înscris pe lista salariaţilor unei alte instituţii căreia o bancă îi oferă cadoul unor împrumuturi cu dobânzi simbolice.

De la un judecător se aşteaptă rigoare, înţelepciune, stăruinţă şi consecvenţă pentru a găsi soluţii drepte şi durabile în orice speţă.

De la Justiţie se pretinde chiar mai mult: decizii apte să contribuie la descreşterea criminalităţii, la redresarea economică şi financiară a societăţilor comerciale şi bancare, la întărirea statului de drept şi a încrederii oamenilor în buna funcţionare a autorităţilor publice.

 

ªi magistraţii au probleme

Fără îndoială, ori de câte ori ne îndreptăm privirile spre Justiţie, trebuie să fim la rândul nostru drepţi şi să recunoaştem că societatea românească şi-a tratat rău şi magistraţii, şi baza materială a Justiţiei. Cele mai multe dintre spaţiile pe care le ocupă tribunalele, judecătoriile sau parchetele sunt total inadecvate, salariile mici favorizează corupţia sau fuga din sistem spre alte funcţii juridice, mult mai bine plătite. Lipsa solemnităţii din sălile de judecată aduce atingere însăşi autorităţii şi însuşi prestigiului de care trebuie să se bucure legea şi magistratul. Iar faptul că schemele de personal din sistemul magistraturii sunt din ce în ce mai puţin ocupate este o realitate care trebuie să dea de gândit.

Este un tablou sumbru care descrie problemele pe care trebuie să le rezolve România faţă în faţă cu realităţile din sistemul judiciar. Dincolo de bani este nevoie şi de voinţa politică fermă de a îndrepta lucrurile. Vă asigur că atât eu, cât şi primul ministru, suntem alături de dumneavoastră, ca oameni politici şi ca jurişti, în acţiunea de a găsi soluţii şi de a nu mai amâna inutil aplicarea lor de azi pe mâine.

 

O Justiţie adevărată şi eficientă

În faţa atâtor aşteptări şi provocări trebuie să rămânem mereu conştienţi că societatea românească resimte astăzi nevoia acută, dureroasă, a unei Justiţii adevărate, independente şi eficiente. M-am referit la creşterea criminalităţii care a determinat o creştere a numărului de dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată. Este de aşteptat ca acest volum să crească în continuare, pe măsura soluţionării dosarelor aflate încă în curs de cercetare la poliţie şi parchete. Nu pot fi omise nici celelalte cauze, de natură civilă sau comercială, care înregistrează de asemenea creşteri spectaculoase de la un an la altul. Toate acestea sporesc îndatoririle şi eforturile completelor de judecată, ca şi grija şi răspunderea judecătorilor pentru corectitudinea fiecărei decizii.

Cetăţenii au dreptul natural de a-i judeca atât pe cei care îi conduc, cât şi pe cei care îi judecă. A venit momentul să ieşim cu fruntea sus de la această judecată inevitabilă.