Mesaj privind alegerea organelor de conducere de către Congresul

PNŢCD, Bucureşti 15 ianuarie 1996 

 

Răspuns la o întrebare nepotrivită

Au trecut aproape două luni de la plecarea dintre noi a lui Corneliu Coposu. Pe toată durata bolii sale şi imediat după ce nu a mai fost, au existat voci care au anunţat şi în ţară, şi peste hotare, sfârşitul Convenţiei Democratice. Acum, aceleaşi voci anunţă decesul iminent al PNŢCD. La viitorul congres al partidului, spun vocile, PNŢCD se va rupe şi, automat, se va rupe CDR. De ce toată această campanie? Fiindcă, sunt convins, anul 1996 va fi anul Convenţiei Democratice din România. Fiindcă, ştie toată lumea, sondajele de opinie indică ascensiunea CDR şi consacră PNŢCD ca fiind cel mai important partid de opoziţie din România. Există în afara CDR persoane şi grupuri de interese pe care aceste realităţi le deranjează. Postura de lideri ai unor partide mărunte, fără şanse clare de a depăşi pragul de 5% le incomodează statura pe care şi-ar dori-o europeană. ªi atunci, uitând că fac parte din opoziţie, atacă în primul rând CDR, principala forţă a opoziţiei. Miza alegerilor din 1996 este atât de mare încât aproape le înţeleg zbaterile, dar ori de câte ori am de a face cu ei, mă întreb de ce unii oameni reuşesc să se ridice, cu suferinţă, peste mizeria de zi cu zi şi de ce alţii se afundă, cu fiecare clipă, tot mai mult în ea?

Sunt convins că PNŢCD nu se va rupe la Congres şi nici după aceea. Este unul dintre foarte puţinele partide româneşti cu tradiţie, cu istorie, călite prin suferinţă. Încă de naşterea Partidului Naţional din Transilvania, liderii săi au fost purtaţi prin închisorile maghiare. După 1947, martiriul membrilor PNŢ a scris una dintre cele mai tragice pagini ale istoriei noastre naţionale. Un partid care are un asemenea trecut, un partid care a avut asemenea lideri va rezista în pofida tentativelor unor meschini aventurieri politici. Nu poate fi destrămat de ambiţiile sau de orgoliile nimănui fiindcă, spre deosebire de multe partide din România, PNŢCD are membri şi simpatizanţi. Mulţi şi de toate condiţiile, din toate mediile sociale, din toate zonele ţării. Cine n-a uitat funeraliile lui Corneliu Coposu, nu se poate să nu înţeleagă că puterea acestei forţe politice nu stă numai în liderii săi, ci şi în credinţa, şi în speranţele oamenilor.

Am fost întrebat în legătură cu persoana care ar trebui să-i succeadă lui Corneliu Coposu la conducerea PNŢCD. Nu am dreptul să mă eschivez de la un răspuns sincer şi sunt dator să-l exprim public. Din punctul meu de vedere nu poate exista nici un dubiu. Un singur om din conducerea partidului a suferit tot atât cât a suferit Corneliu Coposu, a îndurat aceleaşi închisori, aceleaşi brutalităţi şi umilinţe. Un singur om din conducerea partidului a participat aproape la fel de mult ca marele dispărut la reconstrucţia partidului după decembrie 1989. A ştiut să stea în umbră şi să-şi ducă activitatea organizatorică la bun sfârşit fără a vâna lumina reflectoarelor şi prima pagină a ziarelor. A ştiut să-i ţină discret locul lui Corneliu Coposu când acesta a lipsit pentru tratament. A refuzat orice fel de compromis cu actuala Putere şi a refuzat oferte politice – pentru alţii tentante – în numele unor principii născute în epocile glorioase ale României Mari. Continuatorul lui Corneliu Coposu este Ion Diaconescu.

Ca preşedinte al unei alianţe politice, în care cel mai puternic pilon este PNŢCD, aştept de la congresul acestui partid să aleagă acele structuri de conducere care vor asigura în continuare evoluţia pozitivă a partidului şi unitatea PNŢCD şi vor putea gira, după alegerile din toamna lui 1996, guvernul Convenţiei Democratice din România. Indiferent de ce spun vocile de care am mai vorbit, suntem decişi să câştigăm.