Discurs la Adunarea de Doliu din Piaţa Revoluţiei cu ocazia funeraliilor lui Corneliu Coposu,

Bucureşti, 14 noiembrie 1995 

 

Un alt fel de om politic

Dumnezeu ne-a dăruit dureroasa onoare de a conduce o legendă pe ultimul ei drum pământesc. Am învăţat cu toţii că legendele nu mor niciodată şi, totuşi, tristeţea acestor ore este sfâşietoare pentru că, de acum înainte, la fiecare dintre mesele noastre se va afla un scaun gol.

Corneliu Coposu ar fi putut să moară de mii de ori până acum. Istoria ultimelor cinci decenii a ridicat împrejurul lui ziduri şi a târât în noroi toate credinţele. A supravieţuit asasinării soţiei, prietenilor şi marilor săi învăţători. I-a fost dat să fie un om fără vârste: tinereţea nu i-a fost o oprelişte, după cum bătrâneţea nu i-a devenit o povară. Când totul părea pierdut, o întreagă Românie şi-a mutat graniţele în sufletul lui generos şi acolo a continuat să existe şi să aibă un viitor, după legi care în lumea din afară fuseseră ucise.

Corneliu Coposu se numără printre cei aleşi de soartă pentru a dezminţi ideea că românii nu au vocaţia istoriei. S-a născut într-o familie de preoţi dintr-un sat ardelean şi a fost educat potrivit tradiţiilor universitare ale Clujului interbelic. Pentru un român, numai aceste date echivalează deja cu un titlu de nobleţe. Într-o perioadă tulbure, când mulţi intelectuali se temeau de orice angajare politică, tânărul Coposu a intrat în Partidul Naţional Ţărănesc şi a înţeles repede un adevăr simplu şi adânc: pentru a face politică e nevoie de credinţă. Jertfa pentru propriile idei transformă o formaţiune politică într-un partid cu adevărat naţional, cu adevărat istoric. Partidul Naţional Ţărănesc aduna sub acelaşi stindard martiriul românilor transilvăneni cu tradiţiile multiseculare ale ţărănimii din Regat. Forţa morală a acestui partid avea să iasă la iveală cu adevărat în anii infernali ai luptei cu comunismul. Cine s-ar fi putut opune unei asemenea forţe diabolice fără o adevărată tradiţie a luptei şi a credinţei în idei?

O ţară întreagă a aflat, măcar acum, în acest ultim ceas, că, în 1987, Corneliu Coposu înscria Partidul Naţional Ţărănesc în Uniunea Europeană Creştin Democrată. Copleşiţi de doliul acestor zile, câţi dintre noi au avut răgazul de a cântări cu dreaptă măsură luciditatea şi clarviziunea acestui act politic? Câţi dintre oamenii politici contemporani, chiar dintre cei care ţin în mână destinele omenirii, au ştiut să vadă, încă din 1987, sfârşitul unei epoci a dictaturilor şi începutul unei Europe unite, a democraţiilor?

Departe de a reduce sfârşitul Războiului Rece la o simplă întoarcere la trecut, Corneliu Coposu a înţeles şi faptul că democraţia şi nu perestroika este orizontul necesar al vieţii de după comunism, în această parte a Europei. Dovadă de necontestat a acestei lucidităţi fără egal, opera de reorganizare a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat atestă faptul că marele dispărut încheiase pe viaţă un contract major cu istoria neamului său şi cu istoria lumii.

Alături de acest act se înscrie şi cealaltă mare construcţie pe care a ctitorit-o Corneliu Coposu: unitatea Opoziţiei în cadrul Convenţiei Democratice. Confruntat cu o evoluţie mult mai dificilă şi mai lentă a democraţiei decât în alte ţări ale estului european, Corneliu Coposu a înţeles mai repede decât noi toţi nevoile istoriei româneşti de azi şi a luptat cu o energie fără egal pentru o alianţă politică durabilă a forţelor democratice din România.

În decembrie 1989, Corneliu Coposu nu a revenit în arena poli-tică românească, pentru că nu plecase niciodată din ea. Politica s-a întors, atunci, în România, aducându-ni-l pe EL ca pe un dar nesperat. Un altfel de om politic. Un om căruia i se pot adresa cuvinte, dar care nu poate fi insultat. Un om care nu poate fi acuzat de nimic, dar a cărui biografie acuză.

Pentru că politica nu are preoţi, a trebuit să existe un om numit Corneliu Coposu, capabil să ia asupra lui păcatele ei. Printr-o alchimie numai de el ştiută a transformat fiecare suferinţă, fiecare umilinţă, în bunătate şi căldură umană. Şi-a plâns prietenii, dar a găsit puterea de a-şi compătimi călăii. Într-o Românie care a prins gustul marilor averi, a murit sărac. Într-o ţară în care nici un compromis nu pare imposibil, a murit cu Legiunea de Onoare la piept. După o viaţă în care a fost închis şi bătut, a murit fără să urască pe nimeni. Într-o lume în care până şi cei tineri cad pradă deznădejdii, a murit luptând. Atunci când mulţi dintre români se gândeau să-şi părăsească ţara, el şi-a trăit calvarul aici şi tot aici a rămas să moară. Corneliu Coposu îşi supravieţuieşte, acesta i-a fost destinul.

Legământ solemn

Aici, în faţa lui Corneliu Coposu – cea mai curată instanţă morală a lumii româneşti de azi – pentru toţi anii care ne-au mai rămas de trăit, facem acest legământ solemn:

vom continua drumul democraţiei româneşti, până când fiecare locuitor al acestei ţări va putea fi un om liber şi demn;

vom lupta pentru instaurarea definitivă a mândriei naţionale şi a moralei creştine;

vom învinge disputele politice, pentru ca în casele românilor să fie, în sfârşit, bucurie, pace şi speranţă;

nu vom face compromisuri şi nu ne vom lăsa copleşiţi de frică, de îndoială, de deznădejde;

nu vom uita că nu noi contăm, ci România.

Adio, domnule Coposu! Nu vă vom uita niciodată.

Dumnezeu să vă ocrotească sufletul de român!

Dumnezeu să ocrotească România!