Expunere la Conferinţa internaţională Dezvoltarea economică şi democraţia, organizată de Forumul liderilor democratici în Asia - Pacific, Seul, Republica Coreea, august 1995

 

Democraţia sănătoasă are nevoie de o clasă de mijloc

Experienţa est-europeană în privinţa relaţiei dintre democraţie şi economie în tranziţia post-comunistă nu are numai o rezonanţă locală, ci prezintă interes pentru analiza proceselor de transformare care au loc oriunde în lume.

Faptul că o democraţie sănătoasă nu poate exista fără o clasă de mijloc, benefică atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere politic, ca un strat de echilibru între cei bogaţi şi cei săraci, este o axiomă a unei teorii politice din vremea lui Aristotel, care nu s-a dovedit a fi greşită.

Existenţa unei mase critice de cetăţeni independenţi, capabili să se întreţină singuri şi, în consecinţă, liberi din punct de vedere economic şi care doresc să consacre o parte din energia lor treburilor publice, este astăzi, aşa cum era şi în timpul îndepărtatei democraţii pericleene, o condiţie pentru orice formă participativă de guvernare. Totuşi, aceasta poate să nu fie o condiţie suficientă pentru democraţie şi cred că s-a demonstrat în istoria multor state, din Europa, America de Sud sau Asia, că aceasta reprezintă doar o pre-condiţie necesară pentru o guvernare democratică.

Hayek a definit trinitatea inseparabilă a civilizaţiei: legalitatea, libertatea şi proprietatea. Prezenţa lor împreună într-o societate caracterizează o bună relaţie între democraţie şi economia de piaţă.

Oamenii care nu deţin bunuri în proprietate individuală se simt slabi în faţa presiunilor şi de multe ori sunt tentaţi să se simtă mai puternici în grupări conduse de lideri autoritari, ceea ce îi face apoi să fie de acord cu orice abuzuri ale acestora. Numai proprietatea individuală creează conştiinţa valorii proprii şi protejează “dreptul de a nu fi de acord” cu ceea ce îţi lezează interesele.

Aşa cum arată experienţa tragică a Germaniei din deceniul ’30, pră-buşirea clasei de mijloc, în urma restricţiilor ce au fost impuse Reichului, după înfrângerea în primul război mondial a pus poporul german în situaţia de a alege în faţa unei alternative sinucigaşe: fascism – comunism.

În 1989, ţările est-europene au răsturnat sistemele totalitare şi opresive care le-au dominat timp de aproape o jumătate de secol. În aceste ţări comunismul sufocase şi democraţia, şi economia de piaţă.

 

Supravieţuind de azi pe mâine, omul nu poate gândi şi acţiona liber

Dimensiunea şi ritmul reformelor politice s-au dovedit foarte repede dependente de rezultatele reformei economice. De altfel, după cinci ani, putem observa că între statele foste comuniste există diferenţe considerabile în ceea ce priveşte soliditatea instituţiilor democratice, şi chiar în spiritul existenţei acestora.

O diferenţă esenţială rezidă în viabilitatea reconstrucţiei lor economice pentru o prosperitate stabilă şi echilibrată.

Dacă este să comparăm realităţile politice din diferite ţări post-comuniste, putem observa imediat diferenţele şi relaţia lor reciprocă. Cât timp sistemul economic rămâne centralizat şi controlat, cetăţeanul de rând este încă dependent de atotputernicele minorităţi de la guvernare şi de opţiunile sale politice limitate, fiind subordonat nevoilor elementare de supravieţuire şi sufocat de o birocraţie încă stabilă. Cetăţeanul nu poate acţiona şi gândi liber, atât timp cât trebuie să se gândească mai întâi la supravieţuire.

Nu dimensiunea economiei este cea care impune aceste concluzii, ci libertatea din cadrul economiei, gândirea liberă şi dreptul individului de a alege şi de a-şi apăra opţiunea, care sunt esenţiale pentru instituţiile democratice. Relaţia dintre economie şi politică este de fapt un drum cu dublu sens. Dacă economia de piaţă este o condiţie necesară pentru democraţie, trebuie spus că, fără un sistem democratic, o economie de piaţă nu ar putea supravieţui mult timp.

 

Reforma întârziată în economie favorizează democratura

Într-un mod foarte complicat, progresul în economia de piaţă depinde de substanţa şi realitatea contextului economic, de puterea politică şi de gradul de democratizare a societăţii. În sistemele comuniste, bazate pe o enormă birocraţie privilegiată, această nomenclatură era direct interesată de o economie centralizată, pentru a-şi asigura puterea de decizie. Nomenclatura nu poate supravieţui într-o economie de piaţă şi are nevoie de toate mijloacele politice de control pentru a bloca reforma economică. Ea nu poate admite să piardă nici una din pârghiile politice ale statului totalitar şi, de aceea, se străduieşte să pătrundă în noile instituţii democratice şi să le pervertească sensul originar în acea, atât de propriu numită, democratură. Ceea ce înseamnă jumătate democraţie şi jumătate dictatură: un tip hibrid de guvernare care câştigă, prin forţă şi prin promisiuni demagogice, o putere care nu va fi niciodată folosită în beneficiul cetăţenilor simpli, ci doar pentru a menţine puterea unei oligarhii muribunde, al cărei principal interes este supravieţuirea economiei de stat centralizate, pe care o poate controla. Şi aceasta pentru că economia centralizată nu este doar principala sursă de câştiguri şi privilegii, ci şi pre-condiţia sistemului autoritar de care are nevoie pentru a-şi prelungi controlul la infinit.

O economie de stat enormă pare nesănătoasă oricărei minţi raţionale, din cauza ineficienţei sale economice, dar, pentru nomenclatură, este esenţială din cauza sărăciei generale pe care o generează. Puţinele câştiguri ale populaţiei pot fi deci suplimentate cu o mulţime de privilegii, prin care nomenclatura sau democratura poate să atragă şi să ademenească colaborarea de care are nevoie, iar faptul că o mare parte a populaţiei trăieşte sub teroare şi la limita subzistenţei este o binecuvântare pentru cei câţiva care deţin controlul şi care-şi pot atrage nu doar voturile, ci şi minţile şi opţiunile cetăţeanului. Menţinând o sărăcie abjectă, ei furnizează, din când în când, mici avantaje economice şi întreţin o falsă imagine a unei guvernări binevoitoare, ceea ce este esenţial pentru chiar supravieţuirea ei. Inoculând ideea unui mesianism economic, agitând sloganul conducătorului salvator din dezastru, ei trec sub tăcere că “binefăcătorul” a fost chiar creatorul acestui dezastru şi administratorul vinovat de acutizarea declinului economic Numeroşii duşmani ai acestui sistem sunt înseşi demnitatea şi drepturile omului, prosperitatea şi independenţa economică, pe care doar o economie de piaţă le poate oferi bărbaţilor şi femeilor într-o societate productivă.

 

Consolidarea democraţiei depinde de progresul economiei de piaţă

Aceasta este, după părerea mea, principala sfidare a prezentului. Nici libertatea pieţei, nici libertatea cetăţenilor nu pot fi independente una faţă de cealaltă. Amândouă au nevoie de o voinţă politică puternică, pentru o politică de reformă îndrăzneaţă şi imaginativă. Ea implică un amplu şi dureros proces de privatizare a economiei, precum şi acordarea puterii de decizie agenţilor economici privaţi. Acesta este însă singurul mod de a aborda noul secol, deoarece, după cum prea bine ştim, democraţia poate să nu fie o garanţie suficientă pentru un viitor al păcii, dar este, fără îndo-ială, o condiţie esenţială pentru o ordine mondială raţională şi echitabilă.