Discurs la deschiderea simpozionului Relaţia ştiinţă-religie în lumea contemporană, Sinaia, 26 aprilie 1995 

 

Minarea credinţei în comunism

De mai bine de un veac, o gândire plată şi univocă se străduieşte să opună cunoaşterea ştiinţifică cunoaşterii revelate. De mai bine de un veac anatemizări reciproce, dispute lipsite de har, trufii meschine au separat ceea ce putea să se adune într-o bucurie a contemplării deopotrivă a Universului, a Creatorului şi a Creaturii.

Scientismul mărunt şi plin de sinele său mărginit a devenit o armă de distrugere a cugetelor odată cu transformarea ateismului – neapărat „ştiinţific” – într-o religie de stat a sistemului comunist. Îndreptată către distrugerea, deopotrivă, a instituţiilor fundamentale, a Bisericii şi a structurii de rezistenţă interioară a individului în cea mai profundă intimitate, inchiziţia s-a instalat în centrul sistemului represiv de manipulare a conştiinţelor şi de control al libertăţii interioare. Decreştinarea silnică a generaţiilor succesive a interzis cu mijloace poliţieneşti accesul la transcendent, minând nu doar credinţa, ci în egală măsură şi ştiinţa pe care a deturnat-o de la adevăratul ei sens.

O ilustrare a modului în care conştiinţele a milioane de oameni au putut fi pervertite de propaganda ateistă este o întâmplare din viaţa marelui biolog rus Pavlov, care era un om deosebit de credincios. Într-o zi, când ieşea din biserică, a fost interpelat de un vajnic comsomolist, care i-a spus: „Ce îţi pierzi vremea cu superstiţii, moşule, eşti aşa de înapoiat încât nu ai aflat că savantul Pavlov a dovedit că nu există suflet”?

 

Desprinderea de stereotipuri

Problema la care se cade, cred, să răspundem înainte de toate este aceea de a şti dacă putem trăi mai departe într-o lume fără dimensiune simbolică; dacă putem continua să cercetăm universul fără a accepta că acesta are partea lui de mister; dacă, lipsită de har, cunoaşterea noastră are cum fi adevărată sau e trufaşă şi deşartă, stearpă şi mai îngustă decât s-ar cuveni. O sofistică pseudo-argumentativă ne-a făcut, de prea tineri, să condamnăm fără drept de apel curajul de a spune „cred că este absurd”. Câte anateme s-au imaginat pe marginea acestei fraze, câte patetice declaraţii despre incompatibilitatea între raţiune şi credinţă s-au clădit în jurul acestei mărturisiri răstălmăcite cu ignoranţă sau cu rea credinţă? Dacă facem efortul de a ne desprinde de stereotipurile care ne-au fost inoculate, dacă înţelegem în ce măsură interpretarea ei ironică este o probă tipică de sofism vulgar, devine evident că ea ar vrea să spună, tocmai, că abia dincolo de ultima limită de cuprindere a raţiunii noastre se află teritorii unde mintea noastră nu mai poate pătrunde singură şi necălăuzită de credinţă şi că datoria noastră este să explorăm cu puterile noastre spaţiul de cunoaştere care ni s-a dat, fără să uităm că, dincolo de acest hotar, se află absolutul care ne poate fi doar revelat. Să nu înjumătăţim  cunoaşterea într-un pozitivism plat şi lipsit de orizonturile revelaţiei.

Să credem că însăşi bucuria cunoaşterii ne-a fost dăruită de Marele Logos şi, acceptându-ne condiţia trecătoare, să recunoaştem, acolo unde este ea, dimensiunea eternităţii.

 

Darul cunoaşterii şi al revelaţiei

Nu este vorba să alegem între ştiinţă şi credinţă. Marea provocare a ştiinţei contemporane este tocmai aceea de a ne lăsa să întrevedem, dar să nu atingem, cu pieritoarea noastră fiinţă, infinitele teritorii ale absolutului la care are acces doar partea de dumnezeire din noi. În îndelungata ei copilărie, cunoaşterea ştiinţifică a putut crede, o vreme, că-şi este suficientă sieşi. Dar azi ştiinţa îl aruncă pe om într-o condiţie cu adevărat luciferică, permiţându-i efectiv să aleagă între neant şi absolut, între a încerca cu trufie şi ucigătoare suficienţă să controleze destinele lumii distrugând-o sau, recunoscându-şi limitele, să accepte că sunt în cer şi pe pământ atâtea care rămân încă de neînţeles pentru slabele puteri omeneşti şi să primească darul îndoit al cunoaşterii şi revelaţiei.

Cred că întrunirea noastră de azi trebuie să se situeze nu doar sub semnul regăsirii înţelesurilor metafizice, ci şi sub acela mai urgent, poate, dar derivat, al unei dezbateri asupra modalităţilor practice de a reinsera, la toate nivelurile de transmitere a cunoaşterii, prin şcoala de toate gradele, această dimensiune filosofică a necesarului dialog între cunoaşterea revelată şi cea raţională, inclusiv componentele ei etice şi formative. Este, desigur, o întreprindere de mare dificultate, în care deopotrivă biserica şi învăţământul se cade să intervină, fiecare cu           propriul glas şi cu propriile răspunderi. Este un fapt că tineretul, şi mai ales tineretul studios, se îndreaptă cu tot mai multă fervoare către credinţă şi către biserică. Este, de aceea, necesar ca aceste două instituţii să-şi armonizeze pedagogiile, nu doar fiindcă sterpele confruntări reprezintă o irecuperabilă pierdere de timp, de credit şi de energie, ci fiindcă viitorul însuşi al generaţiilor ce se formează depinde strict de sinergia pe care doar o asemenea dezbatere o poate dezvolta.