Discurs la întâlnirea cu studenţii Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 24 martie 1995 

 

Ai şansa pe care ţi-o acorzi singur

Am avut prilejul să întâlnesc de curând un tânăr care mi-a mărturisit că, la trecutele alegeri, a votat cu domnul Iliescu, deşi în primăvara anului ’90 participase la manifestaţiile opoziţiei. Acest tânăr mi-a spus că decizia lui finală a fost influenţată de faptul că mesajul nostru politic a fost transmis în 1992 într-un mod neprofesionist. Nu m-a întristat faptul că el nu ne-a acordat nouă o şansă; un om politic trebuie să-şi asume de la bun început şi această condiţie, a refuzului. M-a întristat constatarea că el nu-şi acordă sieşi o şansă, pentru că gândeşte politica nu ca pe un ansamblu de priorităţi, de nevoi pe care le are ţara la un moment anumit, ci ca pe un spectacol care se desfăşoară pe o scenă sau pe un ecran şi pe care trebuie doar să-l apreciezi, să-i dai o notă. În fond, de unde puteau proveni profesioniştii Opoziţiei? Câţi dintre noi s-au antrenat până în 1989 în tehnicile de transmitere a unui mesaj democratic real şi credibil? E evident pentru toată lumea că au existat stângăcii, dar demersul politic al Convenţiei Democratice în toţi aceşti ani a fost tocmai acela de a încerca structurarea unui nou tip de om politic. În condiţiile în care nu aveam un răgaz, trebuia să ne confruntăm permanent şi direct cu vechiul tip de politician, cu singurii profesionişti din România, cei creaţi de sistemul totalitar.

În acest moment, pentru ţara noastră, problema democraţiei nu se mai pune la nivel de existenţă a unor structuri, nu ne mai mulţumeşte faptul că există un Parlament, mai multe partide, o presă liberă sau posibilitatea de a demonstra pe stradă în sprijinul unei idei sau al unei nevoi. Aceste structuri trebuie să înceapă să se dovedească funcţionale, să fie capabile să sancţioneze corupţia şi incompetenţa. Democraţia română îşi va dovedi maturitatea şi viabilitatea în momentul primei schimbări reale a echipei, a grupului aflat la putere. În acel moment, actuala putere va trebui să dovedească că poate accepta ideea practicării unei opoziţii loiale iar actuala opoziţie va trebui să se dovedească în stare să ofere oamenilor modelul unui nou tip de putere politică. Nu ne putem propune să înlocuim corupţii lor cu corupţii noştri, incompetenţii lor cu incompetenţii noştri. O rotaţie politică formală n-ar face decât să adâncească la nesfârşit problemele economice şi sociale cu care se confruntă România de azi. Iar pentru un nou tip de politică e nevoie de un nou tip de politician. În mod obligatoriu, el trebuie să provină din rândul generaţiilor tinere.

Convenţia Democratică din România este astăzi singura structură capabilă să ofere ţării acest nou om politic, pentru că se bazează pe un grup de partide democratice şi pe organizaţii civice care reprezintă cea mai bună şcoală de formare a conştiinţelor. Vom încerca să impunem acest nou tip de politician în bătăliile viitorului an electoral.

Ştiu că există destule voci care cântă astăzi prohodul Convenţiei, pedalând pe ideea unui organism în destrămare. Dar, la o analiză, chiar nu foarte atentă, orice om de bună credinţă poate observa că, pentru noi, momentul de criză a fost depăşit şi tot ceea ce am pierdut a fost un grup de lideri nemulţumiţi de un anumit tip de disciplină. Mă refer la disciplina internă a unui organism de tip forum, după părerea mea singurul capabil să ofere acum o alternativă la eternizarea vechilor structuri. În CDR au rămas partide care n-ar fi neapărat interesate de o alianţă în vederea accesului în Parlament. Ar putea ajunge acolo şi singure. Dar singure n-ar putea lupta până la capăt cu inerţiile nesfârşite care macină economia, politica şi mentalităţile din ţara noastră.

Nu e nici o contrazicere să vorbeşti despre o nouă generaţie de politicieni şi să reprezinţi, în acelaşi timp, o alianţă politică bazată pe cele două partide istorice principale. Am fost acuzaţi adeseori că, prin ţărănişti şi liberali, încurajăm mai degrabă gerontocraţia. În realitate, în decembrie 1989, partidele istorice reprezentau singurele nuclee de experienţă politică democratică posibil de recuperat. În timpul regimului totalitar, în România, nu au existat sindicate libere, forumuri sau mişcări opuse politicii oficiale, cum au existat în alte părţi ale Europei comunizate. Acestea ar fi fost nucleele pe care trebuia să se bazeze construcţia unui stat democratic. Evoluţia evenimentelor a dovedit că ceea ce numim uneori „încremenirea unui proiect” nu vine neapărat din partea vârstnicilor. Aceşti oameni au creat în jurul lor o adevărată şcoală politică.

 

Să asanăm noroiul, nu să înotăm în el

Trebuie să recunosc, cu tristeţe, că această meserie dură a politicii îi atrage prea puţin pe tineri. Dintr-un anumit unghi de vedere este explicabil. Ce poate fi mai dezolant pentru un om de 20 de ani decât imaginea unei reforme dozate cu pipeta, decât peisajul unui Parlament în care se omagiază, se recită şi se insultă, decât paginile ziarelor pline de exemple de corupţie, faţă de care la nivelul Puterii domneşte cea mai sfidătoare nepăsare?

Soluţia pentru România acestor ani ’90 nu se referă însă la o ordonanţă mai bună sau mai rea a Guvernului, la un procent mai mare sau mai mic de indexare a salariilor, ci la o schimbare de esenţă la nivelul Puterii, la înlocuirea unui anumit tip de om public. Nu cu noi, cu dumneavoastră, tinerii. Aceasta este marea responsabilitate a generaţiei pe care o reprezentaţi.

Orice încercare de rezolvare a problemelor individuale prin mijloace individuale va eşua, mai devreme sau mai târziu, pentru că vă veţi lovi de un oraş prost condus, de o lege rău concepută, de un funcţionar corupt, de criminalitatea în creştere şi de starea de spirit proastă a oamenilor cu care lucraţi. Când toată lumea suferă de căldură te poţi simţi bine dacă ai în locuinţă un aparat de aer condiţionat. Dar acest confort relativ se sfârşeşte în momentul în care se întrerupe curentul electric în oraş. Proasta administrare a treburilor ţării îi loveşte deopotrivă pe cei săraci şi pe cei înstăriţi.

Din nefericire, modelul pe care ni-l oferă societatea românească de azi e cel al descurcăreţului; mulţi îşi pervertesc conştiinţa spunându-şi că există metode să iasă la suprafaţă chiar dacă sunt nevoiţi să înoate într-o mare de noroi. Eu vă propun să asanăm noroiul. Nu trebuie să fii şmecher ca să fii fericit. Nu aceasta este învăţătura pe care trebuie să o lăsăm moştenire copiilor noştri.

Cu puţin timp în urmă mi-am început cel de-al doilea mandat de preşedinte al Convenţiei Democratice. În România, tradiţia nefastă a ultimelor decenii face ca realegerile să fie receptate ca un fel de indicator de staţionare. Desemnează o zonă în care publicul este deja avertizat că nu se va schimba nimic. Eu vreau să asigur contrariul. Vă propun o schimbare a României pornind de la schimbarea Convenţiei însăşi. De altfel, primii paşi, absolut necesari, au fost făcuţi.

Campania electorală de anul viitor nu va semăna cu cea din 1992. Atunci, avertizam asupra unor pericole. Astăzi, pericolele au devenit realitate, s-au concretizat în articole de lege, în scandaluri politice, în date statistice şi în clasamente întocmite de organisme internaţionale. Acum nu mai sunt suficiente avertismentele, e nevoie, mai mult decât oricând, de soluţii. Pentru că altfel, în anul 2000, nu va mai fi nimic de ales.