ÎNVATÂND UNII DE LA ALTII, ÎN MAREA FAMILIE EUROPEANĂ

 

Contributia României în Consiliul Europei

     Aderarea României la Consiliul Europei raspundea acum patru ani mutatiilor profunde aparute în societatea româneasca dupa prabusirea regimului totalitar.
     România datoreaza mult Consiliului Europei pentru ca acesta a contribuit concret la succesul transformarilor democratice ale societatii românesti si ale institutiilor sale.
     Care ar fi, pe scurt, contributia României la armonizarea marii familii europene?
     Constructia în tara a unui sistem democratic stabil, solutionarea conflictelor etnice si garantia respectarii drepturilor omului sunt rezultatul unui proces care nu a fost lipsit de dificultati, chiar de confruntari si, în aceasta privinta, experienta româneasca reprezinta si o contributie la cultura politica a Europei de mâine.
     Tara mea este acum angajata într-un vast proces de reforme economice al caror pretsocial este adesea foarte ridicat. Costurile sociale ale reformei economice nu trebuie sa puna în discutie nici stabilitatea sociala, nici demnitatea persoanei. Iata de ce, România doreste sa ratifice, cât mai curând posibil, Carta Sociala Europeana.
     Pe un alt plan, politica regionala a României reprezinta, în special în ultimul timp, garantia unei stabilitati bazate pe relatii de buna întelegere cu tarile vecine. Mai mult decât atât, am dorit sa construim un model de cooperare regionala pe baze bi- si tri-laterale, prin acorduri si programe de cooperare. Asa s-au constituit Trilateralele României cu Polonia si Ucraina, cu Ucraina si Republica Moldova, cu Turcia si Bulgaria, cu Bulgaria si Grecia.
     Acest tablou nu ar fi complet daca nu as evoca o componenta care mi se pare determinanta atât pentru reusita reformelor în România, cât si pentru succesul cooperarii regionale. În acordurile mentionate, am înscris, ca obiectiv esential, combaterea coruptiei, traficului de droguri, traficului de arme, spalarii banilor murdari si terorismului.
     În acest sens, ne exprimam interesul pentru elaborarea de catre statele membre ale Consiliului Europei a unei Conventii–Cadru împotriva coruptiei, a unui Cod deontologic al functionarului public si a altor instrumente juridice care sa permita îmbunatatirea legislatiilor noastre nationale, precum si dezvoltarea cooperarii internationale în domeniu.

 

O organizatie paneuropeana cu vocatie unificatoare

     Îndraznesc sa cred ca vocatia actualei conferinte ar trebui sa depaseasca o simpla constatare retrospectiva a experientei statelor membre.
     Creat acum 50 de ani, Consiliul Europei reunea la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial tarile Europei Occidentale, atât învinse, cât si învingatoare. Dupa caderea Zidului Berlinului, Consiliul a încercat sa reuneasca statele membre cu fostele tari comuniste din Europa Centrala si de Est, facând dovada suprema a vocatiei sale unificatoare în slujba democratiei, preeminentei legii si apararii drepturilor omului. Putem afirma asadar ca acum, în 1997, aici, la Strasbourg, Consiliul Europei apare ca o organizatie cu adevarat paneuropeana.
     Ce urmeaza? Care este provocarea careia trebuie sa-i faca fata Consiliul Europei?
     S-ar putea spune ca, practic, dupa ce au fost admise în Consiliul Europei, noile state membre vor fi îndeplinit reforma sistemului punînd bazele legislative si institutionale ale democratiei si ale economiei de piata. Din acest punct de vedere, putem considera ca tranzitia s-a încheiat si putem spune ca a început o noua etapa, pe care am putea s-o numim post-tranzitie. Aceasta noua etapa ne pregateste, fara îndoiala, noi si noi provocari, la fel de dificile, pe care va trebui sa le asumam împreuna pentru ca democratia si statul de drept sa se consolideze.

 

Ce poate garanta ireversibilitatea democratiei ?

     Existenta legilor si a institutiilor ar putea oare garanta ireversibilitatea democratiei? Economia de piata ar putea ea sa asigure un nivel de viata satisfacator pentru oameni si suficient pentru mentinerea stabilitatii sociale? Societatea civila este ea destul de matura pentru a se apara de reizbucnirea conflictelor etnice sau religioase sau de revenirea totalitarismului însusi? Noua arhitectura a Europei ne pune ea oare la adapost în fata pericolului de a vedea aparând pe harta Europei noi demarcatii, care sa constituie la un moment dat o sursa potentiala de conflict?      Evident, pentru toate aceste întrebari, raspunsul este unul singur: da, însa nu în suficienta masura.
     Pentru ca democratia si tot ce s-a realizat în acesti ani sa ramâna ireversibile avem nevoie de Consiliul Europei, de spirit critic si sustinere, ca în orice familie.
     Pentru ca post-tranzitia din tarile Europei Centrale si de Est sa poata reprezenta cu adevarat un proces durabil, trebuie ca, în plan politic, sa sustinem consolidarea unei societati civile puternice; pe plan administrativ, o descentralizare reala si, ipso facto, functionarea principiului subsidiaritatii; pe plan economic prosperitatea întreprinderilor mici si mijlocii si, în sfârsit, în domeniul social, crearea unei importante clase de mijloc. Consiliul Europei trebuie sa fie un for privilegiat pentru dezbaterea si gasirea solutiilor în fata acestor provocari.
     Eliberati de complexele de orice fel si de obsesia rationamentelor bazate exclusiv pe exemple negative, vom putea stabili un dialog adevarat, în care sa nu ne dam lectii unii altora, ci sa învatam unii de la altii, ca într-o adevarata familie.

Alocutiune la cel de al II-lea Summit al statelor membre ale Consiliului Europei, Strasbourg, 10 octombrie 1997.