Discurs la reuniunea Comitetului de conducere a Asociaţiei Universităţilor Europene

(Conferinţa Rectorilor Europeni), Universitatea din Geneva, Elveţia, 15 ianuarie 1995 

 

Pregătirea resurselor umane

Nu cred că mă înşel dacă afirm că problema pregătirii resurselor umane este, la această răscruce a două secole, o problemă esenţială a omenirii. Într-adevăr, este vorba de domeniul de care depinde, în ultimă instanţă, progresul oricărei societăţi umane pe care nici o tehnologie nu l-ar putea asigura în afara calificării superioare a celor care o folosesc. Naţiunile lumii sunt angajate fiecare în felul ei pe acest drum, aşa după cum mi-am putut da seama discutând în mai multe rânduri pe această temă în cadrul reuniunilor internaţionale la care am avut onoarea de a participa în ultimii doi ani.

Reuniunea noastră de astăzi este, prin ea însăşi, un simbol al internaţionalizării învăţământului care rămâne, fără îndoială, cel mai puternic mijloc de acţiune în acest teritoriu de formare a resurselor umane. Comunitatea europeană a înţeles de multă vreme că dezvoltarea resurselor unei Europe Unite are ca premisă o unificare a instrumentelor şi a scopurilor pregătirii prin învăţământ.

La baza acestui demers există două constatări semnificative: pe de o parte, faptul că nu poate exista un transfer ştiinţific sau tehnologic în absenţa unui transfer nu numai al abilităţilor necesare folosirii lui, dar şi a unui întreg sistem de valori care reglează buna lui folosire şi, în al doilea rând, constatarea că decalajele de bogăţii şi de tehnologii nu sunt coextensive cu decalajele în privinţa a ceea ce am putea numi bogăţia umană a fiecărei ţări.

Situaţia ţărilor din estul european, în general, şi cea a României, în special, confirmă punctul meu de vedere. În ciuda întârzierilor acumulate în modernizarea economiei de-a lungul unei jumătăţi de secol, România, ca şi celelalte ţări din zonă, a dezvoltat un sistem de pregătire care a permis supravieţuirea unui potenţial intelectual şi cultural de necomparat cu resursele materiale grav afectate de o politică economică şi comercială aberantă. Acest formidabil potenţial intelectual şi cultural poate contribui la renaşterea acestei jumătăţi a continentului european fiind, în acelaşi timp, un ferment de progres pentru întregul continent.

 

Programul Tempus – mize şi dificultăţi

Programul TEMPUS este un exemplu remarcabil de eficacitate şi de sinergie în această acţiune esenţială de remodelare a învăţământului din Europa Centrală şi de Est. Evident, nu poate fi vorba de o creştere mecanică şi de la sine. Procesul implică o refacere structurală şi o cooperare a ţărilor europene în cadrul căreia programul este doar un bun început. Experienţa primei etape a programului TEMPUS ne permite să analizăm atât mizele, cât şi dificultăţile inerente dezvoltării celei de a doua etape.

În România, sistemul legislativ în domeniul educaţiei este încă puţin favorabil inovării. Se impune o identificare exactă a domeniilor care urmează să fie dezvoltate şi a celor care să fie reorientate. Deocamdată, există un anume imobilism al programelor de învăţământ şi multă rigiditate în definirea însăşi a direcţiilor de restructurare pe care doar o refacere totală a sistemului de învăţământ le poate corecta.

Există, fără îndoială, o lipsă de experienţă în gestionarea dezvoltării. Ieşiţi de curând dintr-un sistem hipercentralizat, exercitarea autonomiei ne este încă dificilă. Nu ne putem aştepta la inovaţii îndrăzneţe din partea funcţionarilor din învăţământ; doar comunităţile academice, în întregime responsabile de dezvoltarea lor, pot avea o gândire novatoare. De aceea, ar fi util să se facă mai mult în direcţia intensificării schimburilor de experienţă managerială în domeniul gestionării facultăţilor şi catedrelor.

Există, în fine, problema extrem de anevoioasă a resurselor materiale consacrate dezvoltării resurselor umane. Pretutindeni în lume, sau aproape, învăţământul este confruntat mai mult sau mai puţin făţiş cu această rămăşiţă a maşinismului caracteristic mai degrabă secolului trecut, care consideră învăţământul în mod esenţial consumator şi nu creator de prosperitate. Această mentalitate este deosebit de evidentă în lumea post-comunistă, unde, timp de decenii, învăţământul a fost finanţat cu scopul de a fi folosit ca instrument de îndoctrinare. Este necesar să convingem factorii politici că preţul social al carenţelor din învăţământ este infinit mai mare decât costul unui învăţământ restructurat conform cerinţelor de dezvoltare a societăţii în secolul ce urmează. În acest sens, sprijinul moral al comunităţii europene este tot atât de important ca şi cel  material.

Programul TEMPUS poate sprijini aceste reforme indispensabile, pentru continuarea proceselor de construcţie democratică în ţările Europei Centrale şi de Est. Nu putem neglija învăţământul ştiinţific şi dezvoltarea tehnicilor de vârf. Cred însă, că în aceeaşi măsură trebuie acţionat în domeniul ştiinţelor omului, atât de grav distorsionat în timpul unei jumătăţi de secol de impunere a ideologiei comuniste.

Experienţa ţărilor din Est scoate şi mai mult în evidenţă carenţele unui sistem de învăţământ care, în ansamblul lui, se comportă ca moştenitor direct al unei gândiri mecaniciste şi mai puţin ca vector al civilizaţiei secolului XXI. Criza majoră pe care o traversează toate ţările din Europa, fiecare în proprii termeni, nu este atât de diferită cum ar părea la prima vedere. Totul pleacă de la nevoia de a oferi oamenilor pregătirea care să le asigure locuri de muncă şi vizează, în final, utilizarea raţională şi fertilă a potenţialului uman. Cine, în afara învăţământului şi educaţiei, a unei educaţii conştiente de răspunderea ei în faţa viitorului, ar putea rezolva această problemă?